ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7121/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7121/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1118 din 15 iunie 2010,

Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta

S.(C.)A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu

în sumă de 50.000 euro în echivalent în RON la data efectuării plății.

Au fost respinse

restul pretențiilor, ca nefondate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, potrivit Adresei nr. 75748 din 06

decembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne, reclamanta S.A., împreună cu

familia sa, a fost strămutată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18

iunie 1951, din localitatea Sacalaz Timiș în com. Frumușița Galați.

Prin Hotărârea nr.

816 din 05 februarie 1991 dată în Dosarul nr. 836/1991 de către Comisia pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform

Decretului-lege nr. 118/1990, a fost admisă cererea formulată de către petenta

S.A. acordându-i-se acesteia o indemnizație de 200 lei lunar pentru fiecare an

de domiciliu obligatoriu, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Această indemnizație

a fost menționată în Decizia de pensie din 17 aprilie 1991, emisă de către Casa

Județeană de Pensii Constanța.

Tribunalul a reținut

că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru

reclamantă are caracter politic, în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009,

astfel încât reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită a pretinde

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condițiile cerute de art. 5

din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul daunelor

cerute, în lipsa unor criterii certe definite de către legiuitor, prin care să

se stabilească limite, s-a arătat că este lăsată la aprecierea magistratului

determinarea contravalorii materiale a daunelor morale, revenindu-i delicata

misiune de a prețui suferința unei persoane, de a aprecia asupra cuantumului

sumei de bani care, acordată persoanei față de care s-a manifestat opresiunea,

ar putea compensa, mai mult sau mai puțin suferințele acesteia.

În speța de față,

prima instanță a apreciat relativ la persoana reclamantei, care a avut de

suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot

restul vieții și datorită căreia perspectivele sale au fost brutal frânte de un

regim totalitar, că suma de 50 000 euro ar fi în măsură să atenueze suferința

din trecut și să asigure reclamantei, cel puțin pe viitor, o despăgubire pentru

o viață petrecută în privațiuni.

Instanța a urmărit să

stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație

similară celei avute anterior, pentru că nicio instanță nu mai poate restitui

timpul irosit al vieții, sentimentul de siguranță și demnitatea călcate în

picioare, credința că, oricând, statul concentraționar poate dispune în mod

arbitrar de oricine, posibilitatea fiind aceea de a procura reclamantei

satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată, reparația daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul

moral.

Dat fiind faptul că

prejudiciul moral nu poate fi disociat de cel material, întrucât au cauze

asemănătoare, se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge

între cele două feluri de prejudiciu.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o

satisfacție care să contrabalanseze efectul vătămării și pentru ca această

satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul.

Prin urmare, pentru

toate aceste considerente, în temeiul art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009

tribunalul a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamantă, obligând

pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit de reclamantă prin aplicarea măsurii cu caracter politic a

stabilirii domiciliului forțat în perioada 1951 - 1955, celelalte pretenții

fiind respinse, ca nefondate.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin Decizia nr. 256/C din 20 octombrie 2010, a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în

parte sentința primei instanțe, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei

de 2.500 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale,

către reclamantă, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că este necontestat faptul că reclamanta a

fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de organele

fostei miliții, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu în localitatea Frumușița, în perioada 1951 - 1955.

S-a mai reținut că

acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu

exclude și acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu

caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului

despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Caracterul

inestimabil al prejudiciului moral nu poate suprima protecția victimei,

despăgubirea acordată acesteia neconstituind atât un echivalent, cât și o

satisfacție de substituție. A admite că nu se pot acorda despăgubiri bănești

pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă, deoarece nu există

criterii precise, matematice pentru determinarea cuantumului lor, înseamnă a

subordona chestiunea de principiu a dreptului victimei la reparații, unei

chestiuni privitoare la probațiune, natura nepatrimonială a prejudiciului fiind

în favoarea persoanei responsabile de săvârșirea faptelor, abuzive și în

defavoarea persoanei lezate.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă

o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului

la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Recunoașterea prin

lege a posibilității de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin îngrădirea libertății de circulație a reclamantei, prin dislocarea

ei din orașul în care a trăit și plasarea într-un mediu ostil, total necunoscut

și dificultatea cuantificării ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin

moral nu trebuie interpretate în sensul obținerii unor sume de bani exorbitante

fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral,

cum este suma de 80.000 euro pretinsă de reclamantă prin acțiune.

De principiu, suma de

bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a

repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a

fost privată.

Prejudiciul moral

care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de

persoana reclamantului, de consecințele negative suferite, de importanța

valorilor morale, legate și de intensitatea cu care au fost percepute de către

acesta.

În același timp,

instanța de apel a reținut că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul

a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au

suferit condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar,

dar și acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic și apoi având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși

abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viață la data aplicării

reparațiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soției ori

descendenților persoanelor respective. Prin urmare, din interpretarea legii -

art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificată prin art. I din O.U.G.

nr. 62/2010, rezultă că despăgubirile se raportează strict la situația

persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu

caracter politic, iar nu la privațiunile pe care le-au suferit în general, în

perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective.

Curtea de apel a mai

reținut că, prin Legea nr. 221/2009 - astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi

acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor

administrative cu caracter politic, cât și criterii de cuantificare a acestor

daune, în limitele stabilite de lege.

Astfel, la aprecierea

cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere vârsta relativ

mică a reclamantei la data stabilirii domiciliului obligatoriu la Frumușița și

consecințele negative suferite de cea în cauză pe plan fizic și psihic în

perioada stabilirii domiciliului obligatoriu.

Totodată, curtea de

apel a ținut cont de faptul că, prin trecerea unei perioade îndelungate de timp

de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, a

intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral;

reclamanta s-a integrat ulterior în societate și s-a realizat în plan personal

și profesional, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al măsurii de

stabilire a domiciliului forțat constituie o formă de satisfacție rezonabilă.

De asemenea, s-a

reținut că reclamanta a beneficiat începând cu anul 1991 și de o serie de

măsuri recunoscute conform Decretului-lege nr. 118/1990, aspect necontestat de

aceasta.

În raport de toate

aceste elemente, instanța de apel a reținut că o despăgubire de 2.500 euro

constituie o reparație echitabilă și suficientă pentru reclamantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța, fără a indica vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a arătat că instanța nu a avut în vedere și faptul că reclamanta

a beneficiat de o indemnizație lunară și de facilitățile acordate prin

Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai arătat că,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a fost

admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și art. II din

O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, iar

prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 sunt neconstituționale.

Recurentul a susținut

că, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept,

astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru solicitarea și acordarea

de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit.

Recurentul a arătat

că, prin deciziile menționate, Curtea Constituțională a constatat că, în

materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist,

în afara celor care reglementează restituirea bunurilor imobile și mobile

preluate abuziv și, în măsura în care nu mai este posibil, acordarea de

compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice,

acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite,

există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite

persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social,

ca urmare a persecuției politice.

De asemenea, se arată

că legiuitorul a fost mereu preocupat de îmbunătățirea legislației cu caracter

reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice,

exemplificând în acest sens Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și cele deportate și constituite

prizonieri; O.U.G. nr. 214/2001; Legea nr. 221/2009.

Astfel, recurentul a

susținut că acordarea de despăgubiri în sistemul Legii nr. 221/2009 are un

caracter subsidiar și eventual, iar statul și-a îndeplinit cu prisosință

obligațiile reparatorii.

Recurentul-pârât a

solicitat, pe cale de consecință, să fie admis recursul și să fie modificată în

tot decizia recurată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată legal,

având în vedere că, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20

octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, temeiul

legal privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

este suspendat de drept.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, care permit încadrarea recursului în art. 304 pct.

9 C. proc. civ., de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Susținerea

caracterului nelegal al soluției cu referire la efectele Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 - în funcție de

care, dispărând temeiul juridic al pretenției, acțiunea ar trebui respinsă - nu

poate fi primită.

Astfel, prin

hotărârea recurată, care a fost pronunțată sub imperiul conținutului art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel cum fusese modificat

prin O.U.G. nr. 62/2010, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a textului

menționat întrucât, la data adoptării soluției în apel, deciziile Curții

Constituționale menționate nu fuseseră date publicității, prin publicarea

acestora în Monitorul Oficial (care a avut loc ulterior, deciziile fiind

publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Or, potrivit art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii

(și au putere numai pentru viitor) de la data publicării lor în Monitorul

Oficial.

Art. 147 alin. (1)

din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prevăd că

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Prin urmare,

deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi

legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate

neconstituționale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legislativă

sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării

neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor

sale juridice.

Prin critica formulată,

recurentul-pârât tinde așadar la un control de legalitate prin prisma efectelor

unei decizii a organului jurisdicțional constituțional inexistentă la data

judecății în apel.

În calea

extraordinară de atac a recursului cenzura de legalitate vizează corecta

aplicare a normei juridice existente la data soluționării apelului.

Aceasta, întrucât în

absența unei devoluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea unei

situații juridice noi care să poată fi rezolvată din perspectiva altui cadru

normativ (apărut ulterior pronunțării soluției definitive din apel, prin

declararea neconstituționalității textului care reprezenta temeiul juridic al

pretențiilor deduse judecății).

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține

cont de o dispoziție declarată neconstituțională ci, în aprecierea cuantumului

daunelor morale cuvenite reclamanților sunt avute în vedere criteriile

doctrinare și jurisprudențiale în materie.

Reclamanta din

prezenta cauză a solicitat daune morale pentru acoperirea suferințelor

încercate de aceasta prin luarea măsurii administrative cu caracter politic

având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu din comuna

Sacalaz - Timiș, în localitatea Frumușița - Galați, în perioada 1951 - 1955.

În cuantificarea

daunelor morale cuvenite reclamantei, instanța de apel a respectat criteriul

echității, păstrând raportul de proporționalitate între interesul particular și

cel general, asigurând o satisfacție de natură morală pentru atingerea adusă

unor valori, de asemenea, nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele

personalității umane.

Pe de altă parte,

cuantumul despăgubirilor acordate respectă principiul proporționalității între

suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat,

pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamantă.

De altfel, Legea nr.

221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate,

la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la

condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr.

118/190. Aceleași criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de

rațiune, și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

În lipsa unor

cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la

acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor

exemplificate, față de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă -

18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 - de suferințele fizice și psihice încercate de

reclamantă raportate la vârsta acesteia la momentul deportării, ținând seama și

de consecințele produse ulterior în viața sa pe plan social și profesional,

precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 2.500 euro, stabilită de instanța

de apel, reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

Nu poate fi primită

critica formulată de pârât prin care se susține că măsurile compensatorii de

care reclamanta beneficiază în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă o

sumă echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului

suferit.

Astfel, instanța de

apel a ținut seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al

sumelor deja acordate prin respectivul decret, astfel încât critica formulată

nu este întemeiată.

De asemenea, se

constată că și în termenii consacrați în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, criteriul echității în materia daunelor morale are în vedere

necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în egală măsură să nu

reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri

nejustificate pentru victime.

În consecință,

criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța

împotriva Deciziei nr. 256/C din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.