ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8412/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8412/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03

martie 2010, pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 2338/118/2010,

reclamantul C.G. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la

plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic,

luate împotriva tatălui său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și

stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

Prin Sentința civilă

nr. 1419 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 de euro, cu titlu

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea unei măsuri

administrative cu caracter politic și a respins cererea de obligare a pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî în

acest sens, prima instanță a reținut că, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

la 18 iunie 1951, reclamantul și familia acestuia au fost deportați din comuna

Săcălaz, jud Timiș, în comuna Frumușița, jud. Galați, unde li s-a fixat

domiciliul obligatoriu, până la data de 27 iulie 1955, și că, în cauză, sunt

incidente prevederile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar

reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare

a acestei măsuri, potrivit art. 5 din aceeași lege, în calitatea sa de

descendent direct al unei persoane care a făcut obiectul unei astfel de măsuri.

S-a apreciat că

dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă

localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții

materiale precare și de a munci forțat produc suferințe pe plan moral, social

și profesional și lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală

și drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecință

un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

La stabilirea

despăgubirii materiale, s-a avut în vedere că întinderea ei este limitată de

lege și că trebuie raportată la anumite criterii aflate la îndemâna instanței,

cum ar fi durata măsurii abuzive sau consecințele produse asupra persoanei ori

asupra familiei sale, fără să constituie, însă, un preț al durerii, ci o

reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

Pe cale de

consecință, s-a apreciat că acordarea sumei de 5.000 euro este de natură să

ofere reclamantului o satisfacție cu caracter compensatoriu.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul C.G. și pârâtul Statul

Român, prin M.F.P.

Reclamantul a invocat

nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic, în raport de

suferințele îndurate, ca urmare a dislocării și a stabilirii domiciliului

obligatoriu și de consecințele produse de această măsură, asupra sa și a

părinților săi, pe plan fizic și psihic.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanța a invocat lipsa de temei legal

a cererii de acordare a daunelor morale formulată de reclamant, ca urmare a

adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale.

Prin Decizia civilă

nr. 25/C din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul

reclamantului, ca nefondat și a fost admis apelul pârâtului Statului Român, cu

consecința schimbării în parte a hotărârii atacate și a respingerii acțiunii,

ca nefondată.

Curtea a constatat că

nu pot fi primite susținerile, conform cărora acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de

temei legal, după constatarea neconstituționalității acestei norme legale, prin

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în

domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost

întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voința

legiuitorului, a cadrului general de reglementare.

De altfel, lipsa

temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data

sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special, care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului și a

cărei înlăturare, în procedura controlului de constituționalitate, nu creează

un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu

prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnare

și/sau măsurile administrative cu caracter politic, luate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, este îndrituită să obțină și alte compensații decât

cele recunoscute de reglementările anterioare.

Aceasta însemnă că

răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată, prin asemenea măsuri de natură politică, trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în

ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de

altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamantul

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral, ca urmare a stabilirii, în

mod forțat, a domiciliului părinților săi într-o altă localitate, în perioada

18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect

probator - exclusiv, la abuzul săvârșit de Statul Român, prin organele sale

represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și

neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra

persoanei sale.

În aceste condiții,

pretenția de despăgubire dedusă judecății în cauză nu poate fi reținută ca

întemeiată, deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât

în forma sa inițială, cât și după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să

instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri, din punctul de vedere al celor

direct vizați de condamnările cu caracter politic.

O asemenea

perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, și în cadrul controlului de

constituționalitate, Curtea Constituțională arătând că, prin asumarea obligației

de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada

comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea persoanei într-o

situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este, de altfel, imposibil),

ci doar acordarea unei satisfacții, prin recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit

că, în condițiile în care, în legislația română, existau o serie de acte

normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților

preluate abuziv), prin care s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, nu există o obligație a statului de a acorda

despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin normele a căror

constituționalitate a fost verificată urmărindu-se doar complinirea

satisfacțiilor materiale deja acordate.

Curtea a statuat și

asupra posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin

persecuțiile regimului comunist și a apreciat că, prin recunoașterea acestei

posibilități, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, câtă vreme

aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndreptățire la despăgubire ca

și cei supuși măsurilor represive.

Instanța de apel a

apreciat că, în cauză, nu se poate reține producerea unui prejudiciu moral, în

persoana reclamantului, doar din perspectiva faptului că, la data stabilirii

domiciliului obligatoriu al familiei sale, avea vârsta de 10 ani, măsura represivă

luată asupra tatălui său, ca și consecințele în plan social produse asupra

familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de

natură patrimonială și nepatrimonială produse asupra cetățenilor săi în această

perioadă istorică și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul

legislativ adoptat din anul 1990, care s-a aplicat, fără nicio discriminare,

persoanelor care îndeplineau condițiile legale și care și-au exprimat opțiunea

de a deveni beneficiarii măsurilor reparatorii.

O astfel de

recunoaștere a intervenit și în cauză, prin stabilirea, în favoarea tatălui

reclamantului, a calității de luptător în rezistența anticomunistă - prin

Decizia nr. 821 din 17 mai 2007, emisă de Comisia pentru constatarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă, iar împrejurarea că defunctul C.T. nu

a beneficiat și de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului -

Lege nr. 118/1990 nu conduce, în mod automat, la concluzia temeiniciei cererii

dedusă judecății, deoarece neacordarea acestor despăgubiri nu este imputabilă

Statului Român, iar reclamantul nu a dovedit producerea unui prejudiciu moral,

în persoana lui, ca și consecință a dislocării tatălui său.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul C.G., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în

parte a Sentinței civile nr. 1419 din 14 septembrie 2010, pronunțată de

Tribunalul Constanța, secția civilă, în sensul admiterii cererii introductive,

așa cum a fost formulată.

S-a susținut, în

esență, că soluția instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea

nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în

nume personal, cât și pentru cele prevăzute de lege.

S-a argumentat că, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că

legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006, Cauza Blecic contra Croației, parag. 81).

Deciziile Curții

Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest

efect fiind clar precizat de Constituția României, însă trebuie avut în vedere

și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin.

(2) din Constituție.

S-a invocat faptul

că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării, în M. Of., a

deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația

fiind identică cu cea în care o lege, pe care se întemeiază o cerere de chemare

în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu

poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

În acest sens, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această

speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să

se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o

instanță judecătorească, care nu este proporțională cu scopul urmărit.

În raport cu natura

acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea

în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin

elemente probatorii, acestea fiind de notorietate, ceea ce impune și existența

unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei

astfel de eventualități, fiind necesar să fie avute în vedere anumite criterii

de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt,

consecințele negative suportate, sub aspect fizic și psihic, precum și urmările

produse prin această lezare a celui care se consideră victima măsurii luate.

Un alt motiv de

recurs s-a raportat la aprecierea eronată a conținutului probelor, ca și la

interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, de către

instanța de apel, acestea determinând reexaminarea fondului cauzei și pronunțarea

unei hotărâri temeinice și legale; despăgubirile putând fi, oricum, solicitate

în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care

primează, în temeiul art. 11 și 20 din Constituția României.

În același sens,

constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358

din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M.

Of. nr. 761/15.11.2010, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de

judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să

dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte.

S-a arătat că asigurarea

caracterului unitar al practicii judecătorești este impus de principiul

constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și, implicit, a

autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă, în

aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor

judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

S-a arătat că sunt

încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994 și art. 14 din Convenție, invocându-se și hotărârea Curții Europene în

Cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr.

830/05.12.2007)

În reaprecierea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a

măsurilor abuzive la care a fost supusă familia sa, și nu să se limiteze să-și

motiveze respingerea apelului, în baza deciziilor Curții Constituționale.

S-a susținut că s-a

stabilit un drept subiectiv patrimonial, în favoarea recurentului, prin această

lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de bun, în sensul

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

În drept, au fost

invocate disp. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect,

trebuie precizat că, în actuala structură a recursului, această cale de atac

poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate

exhaustiv prin pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., iar nu pentru motive de

netemeinicie, astfel încât analiza motivului de recurs, prin care s-a invocat

aprecierea eronată a conținutului probelor, care s-ar circumscrie pct. 11 al

art. 304 C. proc. civ., în prezent, abrogat, prin O.U.G. nr. 138/2000, ca și

solicitarea reexaminării fondului cauzei nu sunt admisibile.

În același sens, deși

recurentul invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta nu face

referire la nici un act juridic dedus judecății, a cărei natură ori înțeles să

fi fost schimbat, în sensul acestor prevederi legale, astfel încât aceste

dispoziții nu sunt incidente în cauză și nu pot fundamenta recursul dedus

judecății, singurul temei juridic ce poate fi reținut fiind cel al art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010 asupra cauzei deduse judecății, Înalta Curte va face următoarele

considerații, care se vor raporta la motivele de recurs invocate în cauză:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat și contrar opiniei recurentului, de drepturi născute

direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu

exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de

judecată, nu se poate considera că reclamantul C.G. beneficia de un bun sau cel

puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de

apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"

bun

"

al reclamantului, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată. Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat,

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"

dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

"

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța

de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel

cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții

Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În cauză, nu este

fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice

discriminarea.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul C.G. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale și ale

deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii, astfel încât nici

argumentul creării unei practici neunitare, invocat de către recurent, nu poate

fi reținut.

În acest cadru

normativ și în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin

incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., criticile

recurentului privind reaprecierea cuantumului prejudiciului devin superflue și

nu se mai impun a fi analizate.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul reclamantul

C.G. împotriva Deciziei nr. 25/C din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva Deciziei nr. 25/C din

21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.