ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8412/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 03 martie 2010, pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 2338/118/2010, reclamantul C.G. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Prin Sentința civilă nr. 1419 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 de euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic și a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la 18 iunie 1951, reclamantul și familia acestuia au fost deportați din comuna Săcălaz, jud Timiș, în comuna Frumușița, jud. Galați, unde li s-a fixat domiciliul obligatoriu, până la data de 27 iulie 1955, și că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestei măsuri, potrivit art. 5 din aceeași lege, în calitatea sa de descendent direct al unei persoane care a făcut obiectul unei astfel de măsuri.

S-a apreciat că dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat produc suferințe pe plan moral, social și profesional și lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală și drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecință un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. La stabilirea despăgubirii materiale, s-a avut în vedere că întinderea ei este limitată de lege și că trebuie raportată la anumite criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive sau consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei sale, fără să constituie, însă, un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că acordarea sumei de 5.000 euro este de natură să ofere reclamantului o satisfacție cu caracter compensatoriu. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul C.G. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Reclamantul a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic, în raport de suferințele îndurate, ca urmare a dislocării și a stabilirii domiciliului obligatoriu și de consecințele produse de această măsură, asupra sa și a părinților săi, pe plan fizic și psihic. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P.

Constanța a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale formulată de reclamant, ca urmare a adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Prin Decizia civilă nr. 25/C din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul reclamantului, ca nefondat și a fost admis apelul pârâtului Statului Român, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate și a respingerii acțiunii, ca nefondată.

Curtea a constatat că nu pot fi primite susținerile, conform cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal, după constatarea neconstituționalității acestei norme legale, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voința legiuitorului, a cadrului general de reglementare.

De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului și a cărei înlăturare, în procedura controlului de constituționalitate, nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnare și/sau măsurile administrative cu caracter politic, luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele recunoscute de reglementările anterioare.

Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată, prin asemenea măsuri de natură politică, trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral, ca urmare a stabilirii, în mod forțat, a domiciliului părinților săi într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv, la abuzul săvârșit de Statul Român, prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei sale.

În aceste condiții, pretenția de despăgubire dedusă judecății în cauză nu poate fi reținută ca întemeiată, deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa inițială, cât și după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri, din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

O asemenea perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, și în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională arătând că, prin asumarea obligației de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este, de altfel, imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții, prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că, în condițiile în care, în legislația română, existau o serie de acte normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există o obligație a statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin normele a căror constituționalitate a fost verificată urmărindu-se doar complinirea satisfacțiilor materiale deja acordate. Curtea a statuat și asupra posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin persecuțiile regimului comunist și a apreciat că, prin recunoașterea acestei posibilități, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, câtă vreme aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndreptățire la despăgubire ca și cei supuși măsurilor represive.

Instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reține producerea unui prejudiciu moral, în persoana reclamantului, doar din perspectiva faptului că, la data stabilirii domiciliului obligatoriu al familiei sale, avea vârsta de 10 ani, măsura represivă luată asupra tatălui său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de natură patrimonială și nepatrimonială produse asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990, care s-a aplicat, fără nicio discriminare, persoanelor care îndeplineau condițiile legale și care și-au exprimat opțiunea de a deveni beneficiarii măsurilor reparatorii.

O astfel de recunoaștere a intervenit și în cauză, prin stabilirea, în favoarea tatălui reclamantului, a calității de luptător în rezistența anticomunistă - prin Decizia nr. 821 din 17 mai 2007, emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, iar împrejurarea că defunctul C.T. nu a beneficiat și de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 nu conduce, în mod automat, la concluzia temeiniciei cererii dedusă judecății, deoarece neacordarea acestor despăgubiri nu este imputabilă Statului Român, iar reclamantul nu a dovedit producerea unui prejudiciu moral, în persoana lui, ca și consecință a dislocării tatălui său.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul C.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a Sentinței civile nr. 1419 din 14 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în sensul admiterii cererii introductive, așa cum a fost formulată. S-a susținut, în esență, că soluția instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât și pentru cele prevăzute de lege.

S-a argumentat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006, Cauza Blecic contra Croației, parag. 81). Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României, însă trebuie avut în vedere și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2) din Constituție.

S-a invocat faptul că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării, în M. Of., a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege, pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată. În acest sens, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească, care nu este proporțională cu scopul urmărit. În raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, acestea fiind de notorietate, ceea ce impune și existența unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei astfel de eventualități, fiind necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt, consecințele negative suportate, sub aspect fizic și psihic, precum și urmările produse prin această lezare a celui care se consideră victima măsurii luate.

Un alt motiv de recurs s-a raportat la aprecierea eronată a conținutului probelor, ca și la interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, de către instanța de apel, acestea determinând reexaminarea fondului cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale; despăgubirile putând fi, oricum, solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează, în temeiul art. 11 și 20 din Constituția României. În același sens, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. S-a arătat că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și, implicit, a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă, în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

S-a arătat că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 și art. 14 din Convenție, invocându-se și hotărârea Curții Europene în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830/05.12.2007) În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă familia sa, și nu să se limiteze să-și motiveze respingerea apelului, în baza deciziilor Curții Constituționale.

S-a susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial, în favoarea recurentului, prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană. În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în actuala structură a recursului, această cale de atac poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv prin pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc.

civ., iar nu pentru motive de netemeinicie, astfel încât analiza motivului de recurs, prin care s-a invocat aprecierea eronată a conținutului probelor, care s-ar circumscrie pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., în prezent, abrogat, prin O.U.G. nr. 138/2000, ca și solicitarea reexaminării fondului cauzei nu sunt admisibile. În același sens, deși recurentul invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta nu face referire la nici un act juridic dedus judecății, a cărei natură ori înțeles să fi fost schimbat, în sensul acestor prevederi legale, astfel încât aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză și nu pot fundamenta recursul dedus judecății, singurul temei juridic ce poate fi reținut fiind cel al art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În ceea ce privește efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra cauzei deduse judecății, Înalta Curte va face următoarele considerații, care se vor raporta la motivele de recurs invocate în cauză: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială). Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat și contrar opiniei recurentului, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul C.G.

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un " bun " al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată.

Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, " dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

" Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul C.G.

nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale și ale deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii, astfel încât nici argumentul creării unei practici neunitare, invocat de către recurent, nu poate fi reținut.

În acest cadru normativ și în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului privind reaprecierea cuantumului prejudiciului devin superflue și nu se mai impun a fi analizate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul reclamantul C.G. împotriva Deciziei nr. 25/C din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva Deciziei nr. 25/C din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.