ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8444/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 15 septembrie 2009 la Tribunalul Constanța, secția civilă, reclamantul A.V. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța, la plata de daune morale în sumă de 1.000.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea de la domiciliul său din comuna Săcălaz, județul Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Frumușița, județul Galați, în perioada 1951 - 1955, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 303 din 19 februarie 2010, a admis cererea reclamantului și l-a obligat pe pârât la 60.000 euro sau echivalentul în RON la data plății efective, cu titlu de despăgubiri, conform art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul suferit de acesta și familia sa prin aplicarea măsurii cu caracter politic a stabilirii domiciliului forțat în perioada 1952 - 1955. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, arătând că litigiul a fost soluționat fără a fi îndeplinită legal procedura de citare, Statul Român prin M.F.P. nefiind citat pentru niciunul dintre termenele anterioare pronunțării soluției. Apelantul a formulat și critici privind fondul raportului litigios, susținând că în acordarea daunelor morale instanța trebuie să stabilească de la caz la caz cuantumul acestora, fără a se ajunge la plata unor despăgubiri nejustificate.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a formulat la rândul său apel, arătând că soluția primei instanțe nu este corelată cu scopul legii reparatorii și nici cu jurisprudența C.E.D.O., sub aspectul cuantumului daunelor acordate pentru prejudiciul moral. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 232/C din 18 octombrie 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanța și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare. Reținând incidența art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., instanța de apel a constatat că pârâtul nu a fost citat pentru primul termen de judecată, stabilit la 16 octombrie 2009, și nici la cel următor, din 13 noiembrie 2009, partea indicându-și sediul procesual ales, unde urmau să-i fie comunicate actele de procedură, în acord cu dispozițiile art. 93 C. proc. civ. Rejudecând cauza, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 46/C din 31 ianuarie 2011, a respins acțiunea reclamantului A.V. ca nefondată.

Prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că temeiului legal al acțiunii, după constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010 ale Curții Constituționale, subzistă în raport cu data sesizării instanței, litigiul fiind născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului în contextul enunțat. S-a avut în vedere că reclamantul a beneficiat de măsurile compensării acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, prin Decizia nr. 599 din 25 aprilie 2002 fiindu-i recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, astfel că nu este necesară complinirea acesteia cu compensațiile oferite de Legea nr. 221/2009.

Curtea de apel a apreciat ca nefondate și pretențiile privind acordarea unor despăgubiri materiale, al căror cuantum nu a fost precizat și nici dovedit cu probe. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.V., susținând că măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente în raport cu suferința enormă resimțită ca urmare a măsurilor abuzive luate de regimul comunist asupra familiei sale în perioada anilor 1951 - 1955, prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu. Recursul nu a fost motivat în drept. La prima zi de înfățișare în recurs, Curtea a invocat, din oficiu, nulitatea recursului reclamantului, raportat la dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. Examinând excepția invocată din oficiu, Curtea va constata că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază această cale de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Prin urmare, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

În speță, recurentul reclamant nu a indicat niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., limitându-se să-și exprime nemulțumirea față de soluția pronunțată, în contextul aprecierii ca insuficiente a măsurilor reparatorii de care a beneficiat prin efectul aplicării actelor normative anterioare Legii nr. 221/2009. În consecință, se va constata că nu este posibilă încadrarea susținerilor reclamantului în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu o nemotivare a căii de atac, ce face imposibilă cenzurarea deciziei recurate. Pentru aceste considerente, Curtea va constata nulitatea recursului reclamantului în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva Deciziei nr. 46/C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.