ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2515/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2515/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1023 din 6 iulie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., și a obligat pârâtul la plata, către aceasta, a

sumei de 4.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale

pentru măsura administrativă abuzivă a strămutării forțate din localitate de

domiciliu, suferită de tatăl reclamantei.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia

M.A.I. nr. 200/1951, numitul G.A. a fost dislocat din zona frontierei de vest

și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Frumușița Nouă,

restricțiile domiciliare fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia M.A.I. nr.

6100 din 27 iulie 1955.

Din actele de stare

civilă depuse la dosar, tribunalul a constatat că reclamanta G.D. este fiica

numitului G.A. și, prin urmare, este îndreptățită la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic

luată față de tatăl său.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere durata măsurii abuzive,

drepturile fundamentale lezate prin aceasta, precum și faptul că tatăl

reclamantei a beneficiat de măsuri reparatorii, apreciind că suma de 4000 euro

constituie o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit

de tatăl acesteia.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanta G.D., pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamanta G.D. a arătat

că daunele morale acordate de instanța de fond nu au caracterul unei reparații

echitabile față de prejudiciul efectiv suferit prin măsura administrativă

abuzivă și a depus, la data de 3 martie 2011, precizări privind temeiul de

drept al cererii sale în urma deciziilor Curții Constituționale.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P. a arătat că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost

constatate neconstituționale, astfel că în mod greșit s-au acordat despăgubiri,

și că reclamanta a beneficiat de despăgubiri în baza Decretului-lege nr.

118/1990, astfel că nu se mai puteau acorda daune în temeiul Legii nr.

221/2009.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că în cauză este incidență

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, astfel că instanța nu mai putea

acorda vreo sumă de bani.

Prin decizia civilă

nr. 370/ A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei, a admis apelurile Statului Român, prin M.F.P. și Ministerului

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat sentința

atacată și a respins acțiunea.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut că în urma deciziei Curții Constituționale publicată

în M. Of. la 15 noiembrie 2010, instanța nu mai poate acorda nicio sumă de bani

cu titlu de daune morale, constatându-se neconstituționalitate temeiului

juridic ce reglementa acordarea acestor daune.

Instanța de apel a

mai reținut că Legea nr. 221/2009 are scop identic cu Decretul-lege nr.

118/1990, care, prin art. 4, reglementează acordarea unei indemnizații lunare

ce a fost actualizată periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a

indicelui prețurilor de consum.

Diferența între art.

4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

constă în modalitatea de plată, fie prestații lunare până la sfârșitul vieții

în cazul art. 4 din Decretul nr. 118/1990, fie o sumă globală în cazul legii.

Pentru prejudiciile

suferite ca urmare a măsurilor administrative legiuitorul a prevăzut alte forme

de despăgubire conform art. 5 alin. (1) lit. b) și c). De asemenea, potrivit

alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, această lege se aplică și

persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturi de Decretul-lege nr.

118/1990, respectiv, O.U.G. nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în

prevederile art. 1, 3, 4, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile

prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c).

Tatăl reclamantei a

beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, așa cum rezultă din

dosarul de fond și, cum prin Decretul-lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit

condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare la care sunt îndreptățiți

moștenitorii pentru daunele morale suferite în perioada comunistă de

predecesorul lor, instanța de apel a constatat că Legea nr. 221/2009

reglementează în paralel acordarea de despăgubiri pentru aceleași daune,

paralelism inadmisibil și sancționat ca atare de Curtea Constituțională.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta G.D., formulând următoarele critici:

I. Prin aplicarea în

cauză, a deciziei ce a declarat neconstituționalitatea textului legal ce

constituie temeiul juridic al acțiunii, instanța de apel a încălcat principiul

neretroactivității legii, astfel cum este reglementat de art. 15 alin. (2) din

Constituția României și conform căruia legea în vigoare la data cererii de

chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului civil.

II. Prin soluția

adoptată, instanța de apel a procedat la o apreciere eronată a probatoriilor

administrate și la o interpretare greșită a temeiurilor de drept pe care s-a

întemeiat acțiunea, fără a lua în considerare alte dispoziții legale în materie

în temeiul cărora putea fi soluționată favorabil cererea, respectiv, Rezoluția

nr. 1096/1996, art. 5, 6, 14 C.E.D.O., a căror aplicare este prioritară,

conform art. 20 din Constituția României.

III. Instanța de apel

a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și al

nediscriminării, prin crearea unei situații în care, pentru același prejudiciu

cauzat, soluțiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate înseși deciziile

anterioare ale Curții Constituționale și practica judiciară a Curții Europene

în materie.

IV. Instanța de apel

a încălcat reglementări internaționale consacrate în materie, respectiv,

Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 A.P.C.E., Rezoluția O.N.U. nr.

40/1985, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și jurisprudența

instanței de contencios european în ceea ce privește noțiunea de „bun" și

de „speranță legitimă".

Recursul este

nefondat, pentru argumentele ce succed:

I. Contrar

susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate arătată nu

încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute

de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate

de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 4 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, iar

neretroactivitatea nu este afectată.

II. Atât soluția

instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în

concordanță cu rezoluțiile A.P.C.E. nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și

cu Rezoluția nr. 40/1985 a adunării generale O.N.U., astfel încât nu se poate

reține o încălcarea a documentelor internaționale la care face referire

recurenta-reclamantă.

Aceste documente

internaționale au un caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor

este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința

comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de

regimurile totalitare și de a proteja generațiile viitoare de astfel de

atrocități.

Așa cum a reținut și

Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea

internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor

omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda

despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Fiecărui stat îi este

recunoscută și respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe

care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât

să se asigure un just echilibru social.

Curtea

Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate, că scopul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce

este, practic, imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii

este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele

normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările conținute în

documentele internaționale evocate de recurenta-reclamantă.

III. Critica conform

căreia s-ar fi încălcat principiile egalității de tratament și nediscriminării,

de asemenea, nu poate fi reținută.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

IV. Referitor la

noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta

poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M.

Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamanta.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu

are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată

constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de

verificarea organului jurisdicțional.

V. Având în vedere

considerentele de mai sus, referitoare la incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit

temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, critica privind cuantumul

daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță, nu se mai

impune a fi analizată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.D. împotriva deciziei nr. 370/ A

din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.