ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2515/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1023 din 6 iulie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și a obligat pârâtul la plata, către aceasta, a sumei de 4.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale pentru măsura administrativă abuzivă a strămutării forțate din localitate de domiciliu, suferită de tatăl reclamantei. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, numitul G.A. a fost dislocat din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Frumușița Nouă, restricțiile domiciliare fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955. Din actele de stare civilă depuse la dosar, tribunalul a constatat că reclamanta G.D. este fiica numitului G.A. și, prin urmare, este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată față de tatăl său. La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere durata măsurii abuzive, drepturile fundamentale lezate prin aceasta, precum și faptul că tatăl reclamantei a beneficiat de măsuri reparatorii, apreciind că suma de 4000 euro constituie o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de tatăl acesteia. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta G.D., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamanta G.D. a arătat că daunele morale acordate de instanța de fond nu au caracterul unei reparații echitabile față de prejudiciul efectiv suferit prin măsura administrativă abuzivă și a depus, la data de 3 martie 2011, precizări privind temeiul de drept al cererii sale în urma deciziilor Curții Constituționale. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P. a arătat că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost constatate neconstituționale, astfel că în mod greșit s-au acordat despăgubiri, și că reclamanta a beneficiat de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că nu se mai puteau acorda daune în temeiul Legii nr. 221/2009. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că în cauză este incidență decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, astfel că instanța nu mai putea acorda vreo sumă de bani.

Prin decizia civilă nr. 370/ A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelurile Statului Român, prin M.F.P. și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat sentința atacată și a respins acțiunea. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că în urma deciziei Curții Constituționale publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, instanța nu mai poate acorda nicio sumă de bani cu titlu de daune morale, constatându-se neconstituționalitate temeiului juridic ce reglementa acordarea acestor daune. Instanța de apel a mai reținut că Legea nr. 221/2009 are scop identic cu Decretul-lege nr. 118/1990, care, prin art. 4, reglementează acordarea unei indemnizații lunare ce a fost actualizată periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum.

Diferența între art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 constă în modalitatea de plată, fie prestații lunare până la sfârșitul vieții în cazul art. 4 din Decretul nr. 118/1990, fie o sumă globală în cazul legii. Pentru prejudiciile suferite ca urmare a măsurilor administrative legiuitorul a prevăzut alte forme de despăgubire conform art. 5 alin. (1) lit. b) și c). De asemenea, potrivit alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, această lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturi de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv, O.U.G.

nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3, 4, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c). Tatăl reclamantei a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, așa cum rezultă din dosarul de fond și, cum prin Decretul-lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare la care sunt îndreptățiți moștenitorii pentru daunele morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, instanța de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 reglementează în paralel acordarea de despăgubiri pentru aceleași daune, paralelism inadmisibil și sancționat ca atare de Curtea Constituțională.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.D., formulând următoarele critici: I. Prin aplicarea în cauză, a deciziei ce a declarat neconstituționalitatea textului legal ce constituie temeiul juridic al acțiunii, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, astfel cum este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României și conform căruia legea în vigoare la data cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului civil. II. Prin soluția adoptată, instanța de apel a procedat la o apreciere eronată a probatoriilor administrate și la o interpretare greșită a temeiurilor de drept pe care s-a întemeiat acțiunea, fără a lua în considerare alte dispoziții legale în materie în temeiul cărora putea fi soluționată favorabil cererea, respectiv, Rezoluția nr. 1096/1996, art. 5, 6, 14 C.E.D.O., a căror aplicare este prioritară, conform art. 20 din Constituția României.

III. Instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate înseși deciziile anterioare ale Curții Constituționale și practica judiciară a Curții Europene în materie. IV. Instanța de apel a încălcat reglementări internaționale consacrate în materie, respectiv, Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 A.P.C.E., Rezoluția O.N.U.

nr. 40/1985, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și jurisprudența instanței de contencios european în ceea ce privește noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă". Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: I. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 4 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este afectată.

II. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu rezoluțiile A.P.C.E. nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și cu Rezoluția nr. 40/1985 a adunării generale O.N.U., astfel încât nu se poate reține o încălcarea a documentelor internaționale la care face referire recurenta-reclamantă. Aceste documente internaționale au un caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de regimurile totalitare și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este, practic, imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările conținute în documentele internaționale evocate de recurenta-reclamantă. III. Critica conform căreia s-ar fi încălcat principiile egalității de tratament și nediscriminării, de asemenea, nu poate fi reținută.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. IV. Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamanta. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. V. Având în vedere considerentele de mai sus, referitoare la incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, critica privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță, nu se mai impune a fi analizată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.D. împotriva deciziei nr. 370/ A din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.