ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3858/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1485 din 06

octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamanta W.K.A. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de

deportare în fosta U.R.S.S. a bunicilor săi - L.I. și L.E. - și să fie obligat

pârâtul la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul în lei la data plății, cu

titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că bunicii reclamantei au

fost deportați în perioada 14 ianuarie 2011 - oct. 1949, prin urmare, măsura

dispusă împotriva acestora a fost luată anterior perioadei de referință a Legii

nr. 221/2009, iar pe de altă parte nu se face dovada că măsura deportării a

fost luată de autoritățile române, legea având ca scop repararea abuzurilor

săvârșite prin hotărâri de condamnare sau măsuri dispuse de autorități naționale,

și nu ale altor state, în speță fosta U.R.S.S.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta, acesta fiind respins ca nefondat prin

decizia nr. 68 din 06 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea

deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:

Măsura

luată cu privire la antecesorii apelantei (intervalul

ianuarie

1945 - noiembrie 1949)

a început să producă efecte anterior datei de 6

martie 1945, neînscriindu-se strict în intervalul de timp vizat de Legea nr. 221/2009.

Din perspectiva aplicării dispozițiilor acestui act normativ, nu are relevanță

juridică împrejurarea că măsura respectivă a fost în ființă până la sfârșitul

anului 1949. Fiind vorba despre o lege specială cu caracter reparatoriu,

dispozițiile ei sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse

la situații care nu se circumscriu exact prevederilor ei.

Totodată,

instanța a mai reținut că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că măsura ce i-a

vizat pe bunicii apelantei ar fi fost luată de organele fostei miliții sau

securități. Mai mult, nu există temei pentru a se concluziona că numiții L.I. și

L.E. ar fi fost deportați în U.R.S.S., câtă vreme din adeverințele emise de

Ministerul Afacerilor Interne din Republica Populară Română, rezultă că bunicii

reclamantei au „fost în URSS la munca de reconstrucție”, fără a se face vorbire

despre vreo „deportare.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta W.K.A., solicitând schimbarea în

totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

În motivarea

recursului se arată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că

situația sa nu se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

întrucât, în opinia sa, deportarea etnicilor germani de cetățenie română în U.R.S.S.

reprezintă o gravă încălcare a dreptului internațional, fiind evident

caracterul politic al măsurii, ținând seama și de contextul politico-istoric.

Analizând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat,

în considerarea argumentelor ce succed:

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului

juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Mai mult, măsura

administrativă căreia au fost supuși bunicii reclamantei, respectiv aceea a

deportării în fosta U.R.S.S., nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009,

act normativ în temeiul căruia a fost formulată acțiunea introductivă de

instanță.

Astfel, față de

obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și

temeiniciei pretențiilor reclamantei trebuie să se facă în raport de

prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată

situația concretă a bunicilor acesteia.

Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009

stipulează că

legea „se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările

și completările ulterioare”.

Se

constată însă că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea

automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile

prevăzute de decretul-lege, ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii

să beneficieze și această categorie de persoane.

Altfel

spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege

nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva

parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

În cazul

în speță însă, recurenta - reclamantă nu face parte din categoria persoanelor

prevăzute de Legea nr. 221/2009,

împrejurarea că bunicii acesteia au fost

deportați în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice,

astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și niciunei măsuri

administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act

normativ.

Concluzionând,

se reține că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 și

pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de

acest act normativ,

incidența

respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.

Pentru aceste

considerente, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.K.A. împotriva

deciziei nr. 656 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta W.K.A. împotriva deciziei nr. 68 din 06 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.