ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3765/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 29 martie 2010, reclamanta A.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a deportării sale în U.R.S.S. în perioada 10 ianuarie 1945-14 decembrie 1949. În motivare, a arătat că a fost deportată în U.R.S.S. datorită originii germane a familiei sale, iar această măsură i-a provocat o mare suferință fizică și psihică, întrucât i-au fost restrânse posibilitățile materiale și i-a fost afectată libertatea de circulație. Prejudiciul creat prin deportare i-a adus atingere onoarei, demnității și prestigiului, astfel încât sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a statului.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și art. 998-999 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1676 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Invocând dispozițiile art. 3 art. și 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reținut în esență că, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a invocat faptul că a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și nu a dovedit în niciun fel că a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Tribunalul a constatat că din adresa emisă de Arhivele Naționale cu privire la tabelul nominal al cetățenilor români de origine etnică germană trimiși la muncă în U.R.S.S.

rezultă că reclamanta a fost ridicată la 14 ianuarie 1945 și trimisă la muncă în U.R.S.S., fără a se menționa durata măsurii și nici motivarea în concret a acesteia. În raport de aceasta, Tribunalul a reținut că nu poate concluziona că reclamanta a fost deportată în U.R.S.S. până pe data de 14 decembrie 1949 și nici că această măsură a fost una cu caracter politic. Prima instanță a mai reținut că chiar dacă susținerea reclamantei că ar fi fost deportată în ianuarie 1945 este reală, măsura luată împotriva acesteia nu poate avea un caracter politic întrucât deportarea nu s-a făcut pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945 (la data pretinsei deportări regimul comunist nici nu era instalat).

Așadar, eventuala deportare, dacă a avut loc, nu s-a făcut ca urmare a împotrivirii reclamantei față de regimul totalitar comunist, care nici măcar nu era instalat la data deportării, ci ca urmare a participării României în cel de-al doilea război mondial.

A mai reținut că potrivit art. 5 alin. (2) din lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945. În consecință, prima instanță a statuat că daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul de 500.000 euro solicitat de către reclamantă, întrucât, pe de o parte, ar reprezenta o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare față de posibilitățile economice concrete ale României.

Mai mult decât atât, pe lângă indemnizația lunară pe care reclamanta o primește în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiază în temeiul art. 8 din același act normativ de scutire de la plata impozitelor și a taxelor locale, precum și de alte drepturi expres indicate în acesta. În finalul considerentelor, Tribunalul a arătat că pentru măsura deportării, reclamanta beneficiază deja de o indemnizație rezonabilă, dar și de drepturile sus-menționate, ceea ce reprezintă un efort financiar deosebit al Statului Român suficient pentru a acoperi prejudiciul cauzat reclamantei, astfel încât nu poate fi primită susținerea acesteia de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000 euro.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a pretins că greșit instanța nu a făcut aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordă despăgubiri pentru prejudicii morale, persoanelor care au fost afectate de măsuri administrative cu caracter politic în perioada comunistă. De asemenea, a arătat că greșit Tribunalul a reținut că nu ar fi făcut obiectul deportării în U.R.S.S. în perioada 14 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, în condițiile în care acest fapt este recunoscut deja prin hotărârea din 06 mai 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 602A din 07 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.G.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București. Instanța de apel a reținut că, într-adevăr, în perioada 14 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, reclamanta a fost deportată în U.R.S.S., așa încât greșit Tribunalul ridică semne de întrebare în legătură cu realitatea acestei măsuri dispusă împotriva reclamantei. De altfel, prin hotărârea din 06 mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a constatat că perioada cuprinsă în perioada 10 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, cât timp a fost deportată în U.R.S.S., constituie vechime în muncă și i s-a acordat o indemnizație lunară de 986 RON.

Reclamanta pretinde că măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva sa s-a înscris în rândul măsurilor de represiune luate împotriva etnicilor germani de către trupele sovietice de ocupație, după cel de-al doilea război mondial. Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora se aplică doar acelor condamnări cu caracter politic și măsuri administrative dispuse după data de 06 martie 1945, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Evocând dispozițiile art. 1, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, precum și ale O.U.G. nr. 214/1999, instanța de apel a arătat că reclamanta a fost deportată în U.R.S.S.

tot din motive politice, iar măsura administrativă dispusă împotriva sa a avut un caracter abuziv, dar această măsură s-a luat ca efect al evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, și nu ca o consecință a luptei acesteia împotriva regimului comunist, ce s-a instaurat în România după data de 06 martie 1945. Instanța de apel a constatat că, așa cum just a reținut și prima instanță, reclamanta nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 și nici a O.U.G. nr. 214/1999, nu numai din punctul de vedere al scopului măsurii aplicate, ci și sub aspectul datei acesteia, atâta vreme cât, deportarea în U.R.S.S. a avut loc la data de 14 ianuarie 1945, iar prevederile Legii nr. 221/2009 reglementează doar situația stabilirii domiciliului obligatoriu, prin dispoziții luate după data de 06 martie 1945. Ca urmare, niciuna din prevederile acestei legi nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

În finalul considerentelor, instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Deciziile Curții constituționale nr. 1354, 1358 și 1360/2010, așa încât, nemaifiind în vigoare, nu ar putea fi aplicate raportului juridic dedus judecății. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.G., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Referitor la motivul de nelegalitate invocat, recurenta arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Textul de lege mai sus invocat prevede în mod expres că „la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 18/1990”.

Recurenta apreciază că această dispoziție legală instituie o prezumție absolută cu privire la faptul că îndeplinește calitatea de persoană îndreptățită de a solicita despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, atâta timp cât prin hotărârea din 06 mai 1991 i s-a recunoscut ca vechime în muncă perioada în care a fost deportată, precum și plata unor drepturi bănești aferente acestei perioade de către Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990. Recurenta consideră că textul de la lit. a) a art. 5 referitor la „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate fi interpretat doar în litera sa și că nu se poate limita înțelesul acestor prevederi prin atribuirea unei semnificații foarte stricte a noțiunii de condamnare.

Acest text de lege este susceptibil de a primi o interpretare extensivă, în spiritul său, legiuitorul făcând referire la o situație mult mai amplă decât cea prezentată în cuprinsul său. Mai susține că măsura administrativă a deportării cetățenilor români de origine germană, la muncă de reconstrucție în U.R.S.S. este asimilată unei condamnări cu caracter politic, întrucât această măsură a fost luată în contextul istoric și politic al anului 1945. Referitor la cuantumul despăgubirilor solicitate, recurenta consideră că în mod eronat instanța de apel a apreciat-o ca fiind „o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale”, având în vedere consecințele măsurii deportării populației de origine germană în U.R.S.S.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, respectiv obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa în U.R.S.S. în perioada 10 ianuarie 1945-14 decembrie 1949 în cuantum de 500.000 euro. Examinând decizia recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului București.

În fața instanței de apel s-a pus în discuție problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Pe de altă parte, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S.

a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999. Reclamanta a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentă, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.G. împotriva deciziei civile nr. 602 A din 07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.