ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3765/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3765/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, la data de 29 martie 2010, reclamanta A.G. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, pentru

prejudiciul moral cauzat ca urmare a deportării sale în U.R.S.S. în perioada 10

ianuarie 1945-14 decembrie 1949.

În motivare, a

arătat că a fost deportată în U.R.S.S. datorită originii germane a familiei sale,

iar această măsură i-a provocat o mare suferință fizică și psihică, întrucât i-au

fost restrânse posibilitățile materiale și i-a fost afectată libertatea de circulație.

Prejudiciul creat prin deportare i-a adus atingere onoarei, demnității și prestigiului,

astfel încât sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a

statului.

În drept, și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și

art. 998-999 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1676 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Invocând dispozițiile

art. 3 art. și 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reținut în esență

că, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a invocat faptul că a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și nu a dovedit

în niciun fel că a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

astfel încât nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

Tribunalul a constatat

că din adresa emisă de Arhivele Naționale cu privire la tabelul nominal al cetățenilor

români de origine etnică germană trimiși la muncă în U.R.S.S. rezultă că reclamanta

a fost ridicată la 14 ianuarie 1945 și trimisă la muncă în U.R.S.S., fără a se menționa

durata măsurii și nici motivarea în concret a acesteia.

În raport de aceasta,

Tribunalul a reținut că nu poate concluziona că reclamanta a fost deportată în U.R.S.S.

până pe data de 14 decembrie 1949 și nici că această măsură a fost una cu caracter

politic.

Prima instanță

a mai reținut că chiar dacă susținerea reclamantei că ar fi fost deportată în ianuarie

1945 este reală, măsura luată împotriva acesteia nu poate avea un caracter politic

întrucât deportarea nu s-a făcut pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea

față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945 (la data pretinsei

deportări regimul comunist nici nu era instalat).

Așadar, eventuala

deportare, dacă a avut loc, nu s-a făcut ca urmare a împotrivirii reclamantei față

de regimul totalitar comunist, care nici măcar nu era instalat la data deportării,

ci ca urmare a participării României în cel de-al doilea război mondial.

A mai reținut

că potrivit art. 5 alin. (2) din lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor

se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie

1945.

În consecință,

prima instanță a statuat că daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul de 500.000

euro solicitat de către reclamantă, întrucât, pe de o parte, ar reprezenta o sumă

mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe

tot timpul vieții sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar

al Statului Român mult prea mare față de posibilitățile economice concrete ale României.

Mai mult decât

atât, pe lângă indemnizația lunară pe care reclamanta o primește în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990, acesta beneficiază în temeiul art. 8 din același act normativ de scutire

de la plata impozitelor și a taxelor locale, precum și de alte drepturi expres indicate

în acesta.

În finalul considerentelor,

Tribunalul a arătat că pentru măsura deportării, reclamanta beneficiază deja de

o indemnizație rezonabilă, dar și de drepturile sus-menționate, ceea ce reprezintă

un efort financiar deosebit al Statului Român suficient pentru a acoperi prejudiciul

cauzat reclamantei, astfel încât nu poate fi primită susținerea acesteia de obligare

a pârâtului la plata sumei de 500.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, care a pretins că greșit instanța nu a făcut

aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordă despăgubiri

pentru prejudicii morale, persoanelor care au fost afectate de măsuri administrative

cu caracter politic în perioada comunistă.

De asemenea, a

arătat că greșit Tribunalul a reținut că nu ar fi făcut obiectul deportării în U.R.S.S.

în perioada 14 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, în condițiile în care acest fapt

este recunoscut deja prin hotărârea din 06 mai 1991 a Comisiei pentru acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 602A din 07 iunie 2011,

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.G. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București.

Instanța de apel

a reținut că, într-adevăr, în perioada 14 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, reclamanta

a fost deportată în U.R.S.S., așa încât greșit Tribunalul ridică semne de întrebare

în legătură cu realitatea acestei măsuri dispusă împotriva reclamantei.

De altfel, prin

hotărârea din 06 mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice, s-a constatat că perioada cuprinsă în perioada

10 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, cât timp a fost deportată în U.R.S.S., constituie

vechime în muncă și i s-a acordat o indemnizație lunară de 986 RON.

Reclamanta pretinde

că măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva sa s-a înscris în rândul măsurilor

de represiune luate împotriva etnicilor germani de către trupele sovietice de ocupație,

după cel de-al doilea război mondial.

Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

se aplică doar acelor condamnări cu caracter politic și măsuri administrative dispuse

după data de 06 martie 1945, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față

de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.

Evocând dispozițiile

art. 1, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, precum și ale O.U.G. nr. 214/1999,

instanța de apel a arătat că reclamanta a fost deportată în U.R.S.S. tot din motive

politice, iar măsura administrativă dispusă împotriva sa a avut un caracter abuziv,

dar această măsură s-a luat ca efect al evenimentelor din timpul celui de-al doilea

război mondial, și nu ca o consecință a luptei acesteia împotriva regimului comunist,

ce s-a instaurat în România după data de 06 martie 1945.

Instanța de apel

a constatat că, așa cum just a reținut și prima instanță, reclamanta nu intră sub

incidența Legii nr. 221/2009 și nici a O.U.G. nr. 214/1999, nu numai din punctul

de vedere al scopului măsurii aplicate, ci și sub aspectul datei acesteia, atâta

vreme cât, deportarea în U.R.S.S. a avut loc la data de 14 ianuarie 1945, iar prevederile

Legii nr. 221/2009 reglementează doar situația stabilirii domiciliului obligatoriu,

prin dispoziții luate după data de 06 martie 1945.

Ca urmare, niciuna

din prevederile acestei legi nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

În finalul considerentelor,

instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Deciziile Curții constituționale

nr. 1354, 1358 și 1360/2010, așa încât, nemaifiind în vigoare, nu ar putea fi aplicate

raportului juridic dedus judecății.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta A.G., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Referitor la motivul

de nelegalitate invocat, recurenta arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu

interpretarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Textul de lege mai sus invocat prevede în mod expres că „la stabilirea cuantumului

despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor

în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 18/1990”.

Recurenta apreciază

că această dispoziție legală instituie o prezumție absolută cu privire la faptul

că îndeplinește calitatea de persoană îndreptățită de a solicita despăgubiri morale

în temeiul Legii nr. 221/2009, atâta timp cât prin hotărârea din 06 mai 1991 i s-a

recunoscut ca vechime în muncă perioada în care a fost deportată, precum și plata

unor drepturi bănești aferente acestei perioade de către Comisia pentru acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Recurenta consideră

că textul de la lit. a) a art. 5 referitor la „acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate fi interpretat doar în litera

sa și că nu se poate limita înțelesul acestor prevederi prin atribuirea unei semnificații

foarte stricte a noțiunii de condamnare. Acest text de lege este susceptibil de

a primi o interpretare extensivă, în spiritul său, legiuitorul făcând referire la

o situație mult mai amplă decât cea prezentată în cuprinsul său.

Mai susține că

măsura administrativă a deportării cetățenilor români de origine germană, la muncă

de reconstrucție în U.R.S.S. este asimilată unei condamnări cu caracter politic,

întrucât această măsură a fost luată în contextul istoric și politic al anului 1945.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor solicitate, recurenta consideră că în mod eronat instanța de apel

a apreciat-o ca fiind „o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține

un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale”, având în vedere consecințele

măsurii deportării populației de origine germană în U.R.S.S.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a

fost formulată, respectiv obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea

sa în U.R.S.S. în perioada 10 ianuarie 1945-14 decembrie 1949 în cuantum de 500.000

euro.

Examinând decizia

recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia

în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta

Curte reține următoarele:

Acțiunea formulată

de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta

era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului București.

În fața instanței de apel s-a pus în discuție problema dacă textul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii,

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă

de drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind

protecția proprietății, respectiv art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această

evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația

juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că,fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate

fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Pe de altă parte,

situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009

sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada

de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul

06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată,

conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei

expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei

la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această

țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu

Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în

forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009,

ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale

de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Reclamanta a fost

deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului

comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura

nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului

totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului

fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au

prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar

în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional,

pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale

de reparație.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentă, față

de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.G. împotriva deciziei civile nr. 602 A din 07

iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 mai 2012.