ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4275/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 935/30/2010 la data de 15

februarie 2010, reclamanta F.M., a chemat în judecată Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 600.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit în lagărele de muncă

forțată de U.R.S.S. și în urma supunerii la tratamente și pedepse inumane.

Prin sentința civilă nr. 2370 din 27 septembrie 2010,

pronunțată în Dosarul nr. 935/30/2010, Tribunalul

Timiș a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtului la plata

sumei de 10.000 euro, echivalentă în RON la data efectuării plății, reprezentând

daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut

în vedere, în esență, că reclamanta a fost deportată în luna decembrie 1944 din

localitatea de domiciliu, jud. Timiș, în apropierea localității Rostov din fosta

U.R.S.S, pentru muncă la combinatul din localitate, și că, prin documentele depuse

la dosar, reclamanta au făcut dovada încadrării în dispozițiile art. 3, art. 5 din

Legea nr. 221/2009, îndreptățesc la a solicita obligarea statului la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Luând în considerare consecințele negative suferite pe

plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate cuantumul sumei pretinse

a fost găsit justificat doar în parte, și dându-se eficiență criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei pentru suma

de 10.000 euro.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta

F.M. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Timiș.

Prin decizia civilă nr. 758 din 13 aprilie 2011, Curtea

de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș; a schimbat în parte sentința

atacată în sensul că a fost respinsă în totalitate acțiunea formulată de reclamanta

F.M. și a respins apelul formulat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

În justificarea soluției, instanța de apel a avut în vedere

următoarele argumente:

Într-adevăr, reclamanta a fost deportată în fosta U.R.S.S.

în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o

lipsă a igienei și a asistenței medicale, cu mâncare puțină și fără calorii, fiind

supusă unor tratamente inumane.

În acest context, instanța de apel a apreciat că reclamanta,

cetățean român de etnie germană, a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter

politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă

inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată

de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat

în România după data de 06 martie 1945.

În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare,

în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau

pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil

U.R.S.S.

Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor

germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile

sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea

epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată

Poliția și Siguranța).

Prin urmare, s-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă

explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei

de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse

de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative

române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit

a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei, vizează

doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor

germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, republicat.

Cu referire la Decretul-Lege nr. 118/1990, chiar din titlul

său, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor

și în textul Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut și faptul că prin Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință,

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, fiind astfel

desființat temeiul juridic al pretențiilor reclamantei privind daunele morale, temei

care a dat naștere unei situații juridice obiective (legale), în curs de desfășurare

(facta pendentia) până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, astfel încât nu pot fi luate în considerare

dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 52 alin. (3) teza I din Constituție și

art. 504 C. proc. pen., invocate ca temei juridic al acțiunii abia în apel, cu încălcarea

art. 294 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta F.M.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susținut,

în esență, că decizia recurată este nelegală întrucât se impune repararea integrală

de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe

cât posibil, în situația anterioară.

A mai susținut recurenta că, potrivit prevederilor

art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat

ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic și, întrucât

în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune

angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat.

Astfel, consideră recurenta că dreptul său de a solicita

angajarea răspunderii civile a Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate

atât personal, cât și familiei sale nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte

normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile

art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție

și ale art. 504 și urm. C. proc. pen.

Cu privire la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată

de Curtea Constituțională, recurenta a susținut că este obligatorie doar în ceea

ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte

în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

În consecință, recurenta-reclamantă consideră că atât

ea, cât și familia acesteia au suferit un prejudiciu moral cauzat de către Statul

Român ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic împotriva

acestora, prejudiciu moral asemănător prejudiciului suferit de persoanele condamnate

politic, motiv pentru care solicită acordarea sumei de 600,000 euro reprezentând

daunele morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și

private.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs

invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că

recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Situația reclamantei nu intră în domeniul de aplicare

al Legii nr. 221/2009.

Perioada de referință la care se raportează Legea nr.

221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, măsura

deportării în U.R.S.S., fiind luată în idecembrie 1944, deci anterior perioadei

prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere

legea.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu

a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum

se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației

civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu

Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția

guvernului fostei U.R.S.S.

Așadar, recurenta a fost deportată pentru simplul motiv

al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție

impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile

și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autoritățile sovietice

de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această

lege, prin însuși titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi

prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile

Legii nr. 221/2009, criticile recurentei-reclamante nu se circumscriu dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

F.M. împotriva deciziei nr. 758 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2012.