ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4275/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 935/30/2010 la data de 15 februarie 2010, reclamanta F.M., a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit în lagărele de muncă forțată de U.R.S.S. și în urma supunerii la tratamente și pedepse inumane. Prin sentința civilă nr. 2370 din 27 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 935/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalentă în RON la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere, în esență, că reclamanta a fost deportată în luna decembrie 1944 din localitatea de domiciliu, jud. Timiș, în apropierea localității Rostov din fosta U.R.S.S, pentru muncă la combinatul din localitate, și că, prin documentele depuse la dosar, reclamanta au făcut dovada încadrării în dispozițiile art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009, îndreptățesc la a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare. Luând în considerare consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat doar în parte, și dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei pentru suma de 10.000 euro.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta F.M. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș. Prin decizia civilă nr. 758 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a fost respinsă în totalitate acțiunea formulată de reclamanta F.M. și a respins apelul formulat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. În justificarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente: Într-adevăr, reclamanta a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949, unde a fost folosită la munci grele, într-o lipsă a igienei și a asistenței medicale, cu mâncare puțină și fără calorii, fiind supusă unor tratamente inumane.

În acest context, instanța de apel a apreciat că reclamanta, cetățean român de etnie germană, a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 06 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.

Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța). Prin urmare, s-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.

Cu referire la Decretul-Lege nr. 118/1990, chiar din titlul său, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut și faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic al pretențiilor reclamantei privind daunele morale, temei care a dat naștere unei situații juridice obiective (legale), în curs de desfășurare (facta pendentia) până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, astfel încât nu pot fi luate în considerare dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 52 alin. (3) teza I din Constituție și art. 504 C. proc.

pen., invocate ca temei juridic al acțiunii abia în apel, cu încălcarea art. 294 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F.M. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susținut, în esență, că decizia recurată este nelegală întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară. A mai susținut recurenta că, potrivit prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic și, întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat.

Astfel, consideră recurenta că dreptul său de a solicita angajarea răspunderii civile a Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate atât personal, cât și familiei sale nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. C. proc. pen. Cu privire la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, recurenta a susținut că este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

În consecință, recurenta-reclamantă consideră că atât ea, cât și familia acesteia au suferit un prejudiciu moral cauzat de către Statul Român ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic împotriva acestora, prejudiciu moral asemănător prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic, motiv pentru care solicită acordarea sumei de 600,000 euro reprezentând daunele morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Situația reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în idecembrie 1944, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S.

Așadar, recurenta a fost deportată pentru simplul motiv al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat. Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, criticile recurentei-reclamante nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei nr. 758 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2012.