ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1227/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1227/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 328 din 22 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

reclamantului și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice către reclamant, la plata a sumei de 12.000 Euro, în echivalent în lei

la data plății efective, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut în esență că stabilirea domiciliului

obligatoriu pentru reclamantul M.N. și familia sa într-o localitate aflată la

mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii,

origini etnice sau situații materiale prospere considerată drept o amenințare

la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în

domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că

deși reclamantul este îndreptățit la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept

nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume exagerat de mari în

raport de prejudiciul suferit, cum este suma de 50.000 Euro solicitată de

reclamant prin acțiune.

Instanța de fond a

apreciat că o despăgubire de 12.000 Euro reprezintă o reparație echitabilă în

acord cu jurisprudența CEDO, care a adoptat o poziție moderată prin sumele

acordate cu titlu de daune morale, iar pe de altă parte nu trebuie neglijată

nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat și de despăgubirile recunoscute

prin Decretul-lege nr. 118/1990, începând cu anul 1991.

Apelul declarat de

reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

a fost admis prin

decizia nr. 396 din 12 octombrie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția I-a civilă, care a schimbat în tot

sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Prin aceeași decizie,

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins ca nefondat.

Constatând că ambii

apelanți au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate și au pus în discuția instanței de apel

consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare

a declarării neconstituționale a acestor dispoziții legale, Curtea a analizat

aceste apeluri împreună, soluționându-le printr-un considerent comun.

S-a reținut că

acțiunea nu este lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității

textului prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele

speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au

fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin

voința legiuitorului, cadrul general de reglementare și că lipsa temeiului

legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art.5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care

complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat.

Astfel, s-a

considerat că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura

controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea

Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide

posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare –

dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative

cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este

îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate.

Aceasta însemnă că

răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și art. 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații,

asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și

nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

altfel și prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Instanța a mai avut

în vedere că, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral

ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada

1951 – 1955, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv

la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme,

iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de

ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Or, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996),

care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din

punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, s-a

arătat că această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control

al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în

perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de

altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, Curtea reamintind că în

condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate

abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare

pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le

acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate

(element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală).

În raport de toate

aceste considerente s-a reținut că, în speță, reclamantul a beneficiat, la

cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

fiindu-i stabilită o indemnizație lunară proporțională cu perioada strămutării,

conform Decretului-lege nr. 118/1990.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la

data recunoașterii dreptului.

Nu au fost

considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă

natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata

taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport

publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care

conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil

atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind

de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei

înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un

prejudiciu în plan moral.

Nu a fost reținută

susținerea apelantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute

și acordate acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantul a

dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare

pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009

cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost

declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a mai reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o

procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat

efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate

vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul

M.N.

, care a

invocat nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive:

- Dezdăunarea morală

a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter public

prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în

derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri.

- Din probele

administrate în cauză, recurentul consideră că a făcut dovada suferinței și

stigmatului deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu și a faptului că

a fost nevoit să trăiască în condiții inumane, suferințe ce nu au fost evaluate

corect de către instanța de fond.

- Instanța de apel

trebuia să aibă în vedere și perioada îndelungată a restricției domiciliare,

insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, marginalizarea

în comunitate ce i-au marginalizat existența până în prezent, deși au trecut

mai bine de 50 de ani.

- Recurentul mai

susține că nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea statului și solicită

a se avea în vedere natura diferită a indemnizației primite în baza Decretului-lege

nr. 118/1990.

- Instanța de apel

trebuia să aibă în vedere atingerile aduse drepturilor fundamentale și să

aprecieze toate consecințele negative ale prejudiciului și ale implicațiilor

acestora.

Recursul este

nefondat.

Dat fiind că Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii a fost publicată în M.OF. nr. 789 din 7 noiembrie

2011, criticile recurentei referitoare la respingerea cererii reclamantei ce

vizează greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 vor fi analizate și din perspectiva acesteia.

Problema de drept ce

se impune a fi lămurită în cauza dedusă judecății nu este aceea a îndreptățirii

reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile textului de lege

anterior menționat, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

în cauză, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2011, decizie publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Astfel, conform art. 147

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

Cum, alin. (4) al

aceluiași articol prevede obligativitatea numai pentru viitor – de la data

publicării – și

erga omnes

s-a pus problema dacă deciziile Curții

Constituționale se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens, problemă dezlegată prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1458/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În consecință, urmare

deciziei anterior menționate a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În cauza dedusă

judecății, la data publicării deciziei în Monitorul Oficial (nr. 761 din 15

noiembrie 2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 13568/2010, decizia în

apel se pronunțase, în sensul respingerii apelului reclamantului, admiterii apelului

intimatului, schimbării și sentinței cu consecința respingerii acțiunii

reclamantului, ceea ce denotă că la data publicării, nu se poate reține

existența unui drept definitiv câștigat și nici că reclamanta era titularul

unui bun susceptibil de protecție în sensul reglementat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă

vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să confirme dreptul său.

În plus, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, criticile recurentului sunt nefondate motiv pentru care, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 396/C din

12 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 martie 2012.