ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1622/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul D.A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat prin D.G.F.P. Constanța acordarea de despăgubiri în sumă de 50.000

Euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamant urmare a dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

În motivarea acțiunii

se arată că reclamantul împreună cu familia au fost duși în noaptea zile de 18

iunie 1951 cu trenul și debarcați după o călătorie de aproximativ o săptămână

în Bărăgan, unde au trăit în condiții vitrege, fără alimente, fără apă, fără

haine corespunzătoare.

În toată perioada cât

au avut stabilit domiciliu obligatoriu, erau păziți de militari înarmați, nu

aveau voie să părăsească zona, sentimentul de spaimă și nesiguranță fiind

continuu.

Restricția

domiciliară s-a ridicat în decembrie 1955, iar la data de 28 martie 2002

reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Prin sentința civilă

nr. 297 din 19 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea

reclamantului D.A. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro, în echivalent în lei

la data plății efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în

timpul măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat în localitatea

Iezeru, județul Călărași.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut că stabilirea domiciliului obligatoriu

pentru reclamant și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de

localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau

situații materiale prospere considerată drept o amenințare la adresa sistemului

politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare

al Legii nr. 221/2009.

S-a apreciat că o despăgubire

de 50.000 Euro reprezintă o reparație echitabilă în acord cu jurisprudența

CEDO, care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de daune

morale, iar pe de altă parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că

reclamantul D.A. a beneficiat și de despăgubirile recunoscute prin Decretul-lege

nr. 118/1990, începând cu anul 1991.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța care a criticat legalitatea hotărârii

sub aspectul acordării daunelor morale în valoare de 50.000 Euro, în echivalent

în lei la data plății apreciind că în condițiile în care reclamantul a

beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 de o indemnizație lunară

calculată proporțional cu durata măsurii administrative și de o serie de alte

drepturi prevăzute de acest act normativ – transport urban gratuit, 12

călătorii gratuite pe calea ferată română, cu clasa I, scutire la plata taxelor

și impozitelor locale, asistență medicală gratuită și medicamente gratuite,

prejudiciul suferit urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă

localitate decât cea de domiciliu, a fost acoperit, iar acordarea unor sume suplimentare

ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia civilă

nr. 399 C din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția a I-a civilă,

a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. Constanța, a schimbat în tot sentința apelată în sensul

că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a reținut în esență că nici la data intrării în vigoare

a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010,

legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1966), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor

direct vizați de condamnările cu caracter politic.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură

conferite prin lege reclamantului, care conturează în aceeași măsură interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus

măsurilor cu caracter politic, fiind

de plano

recunoscut că modalitatea

în care au operat acestea asupra persoanei însăși și asupra patrimoniului său a

implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia

de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea

complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acțiune.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamantul D.A., invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și criticând-o sub următoarele aspecte:

Dezdăunarea morală

reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter

politic prevăzute de art.3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în

derizoriu de către instanța investită cu soluționarea unei astfel de cereri,

cum s-a întâmplat în speță.

Prin probele

administrate s-a făcut dovada că recurentul a simțit în mod direct ororile,

suferința, stigmatul deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, fiind

obligat să se adapteze lipsei totale de condiții umane pentru a supraviețui.

Curtea de Apel Constanța

trebuia să aibă în vedere și perioada îndelungată a restricției domiciliare

(1951 – 1955), insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea

nivelului de trai, condițiile în care a fost evacuat din casă, modalitatea în

care a călătorit, modalitatea în care a supraviețuit în Bărăgan, pe câmp, sub

cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea părăsirii lagărului

de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care i-a

marcat existența, marginalizarea în comunitate, imposibilitatea ocupării, și

ulterior ridicării restricției, a unui loc de muncă, încălcarea drepturilor garantate

constituțional – dreptul la libertate de gândire, conștiință, libertate

individuală, dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la

învățătură, dreptul la asistență medicală de specialitate, dreptul la o viață

normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea

particulară, agonisită prin muncă și economisire, aceasta bucurându-se de o

protecție specială.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că

acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin deciziile Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și respectiv nr. 1360/2010 au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin declararea

neconstituționalității acestor dispoziții, Curtea Constituțională a constatat,

în esență, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor

referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat

democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste

fapte.

Reglementările

adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1096 (1966) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor

sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 (2006) intitulată „Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit

acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului

Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993), având în vedere

încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca

persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi

considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie

restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest

lucru nu mai este posibil) și, atâta timp cât victimele regimului comunist sau

familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele

morale suferite.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în

materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar

exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea,

legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevărat că

acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a

legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia

„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica

autoritate legiuitoare a țării” - este competent să stabilească condițiile și

criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica

legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții

legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru

daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și

principiilor Constituției.

Instanța de

contencios constituțional a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru daunele

morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată prin art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) și (5)

din legea fundamentală privind Statul de drept, democratic și social, în care

dreptatea este valoarea supremă.

Pe de altă parte,

prin decizia nr. 12 pronunțată de I.C.C.J. în dosarul nr. 14/2011 s-a stabilit

că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Așa fiind, în mod

corect a fost respinsă acțiunea reclamantului privind acordarea despăgubirilor

morale.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de

nelegalitate care să impună modificarea sau casarea deciziei atacate și, pe

cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul D.A. împotriva deciziei civile nr. 399 C de la 12

octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 22 martie 2012.