ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1622/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul D.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța acordarea de despăgubiri în sumă de 50.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamant urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. În motivarea acțiunii se arată că reclamantul împreună cu familia au fost duși în noaptea zile de 18 iunie 1951 cu trenul și debarcați după o călătorie de aproximativ o săptămână în Bărăgan, unde au trăit în condiții vitrege, fără alimente, fără apă, fără haine corespunzătoare.

În toată perioada cât au avut stabilit domiciliu obligatoriu, erau păziți de militari înarmați, nu aveau voie să părăsească zona, sentimentul de spaimă și nesiguranță fiind continuu. Restricția domiciliară s-a ridicat în decembrie 1955, iar la data de 28 martie 2002 reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Prin sentința civilă nr. 297 din 19 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului D.A. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în timpul măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat în localitatea Iezeru, județul Călărași.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situații materiale prospere considerată drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. S-a apreciat că o despăgubire de 50.000 Euro reprezintă o reparație echitabilă în acord cu jurisprudența CEDO, care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de altă parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul D.A.

a beneficiat și de despăgubirile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990, începând cu anul 1991. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Constanța care a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale în valoare de 50.000 Euro, în echivalent în lei la data plății apreciind că în condițiile în care reclamantul a beneficiat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 de o indemnizație lunară calculată proporțional cu durata măsurii administrative și de o serie de alte drepturi prevăzute de acest act normativ – transport urban gratuit, 12 călătorii gratuite pe calea ferată română, cu clasa I, scutire la plata taxelor și impozitelor locale, asistență medicală gratuită și medicamente gratuite, prejudiciul suferit urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate decât cea de domiciliu, a fost acoperit, iar acordarea unor sume suplimentare ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia civilă nr. 399 C din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția a I-a civilă, a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1966), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege reclamantului, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei însăși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral. Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acțiune.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul D.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o sub următoarele aspecte: Dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art.3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța investită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță. Prin probele administrate s-a făcut dovada că recurentul a simțit în mod direct ororile, suferința, stigmatul deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, fiind obligat să se adapteze lipsei totale de condiții umane pentru a supraviețui.

Curtea de Apel Constanța trebuia să aibă în vedere și perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951 – 1955), insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condițiile în care a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supraviețuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care i-a marcat existența, marginalizarea în comunitate, imposibilitatea ocupării, și ulterior ridicării restricției, a unui loc de muncă, încălcarea drepturilor garantate constituțional – dreptul la libertate de gândire, conștiință, libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală de specialitate, dreptul la o viață normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, aceasta bucurându-se de o protecție specială.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și respectiv nr. 1360/2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin declararea neconstituționalității acestor dispoziții, Curtea Constituțională a constatat, în esență, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.

Reglementările adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1966) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atâta timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept.

Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției. Instanța de contencios constituțional a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) și (5) din legea fundamentală privind Statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă. Pe de altă parte, prin decizia nr. 12 pronunțată de I.C.C.J.

în dosarul nr. 14/2011 s-a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Așa fiind, în mod corect a fost respinsă acțiunea reclamantului privind acordarea despăgubirilor morale. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva deciziei civile nr. 399 C de la 12 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 22 martie 2012.