ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 584/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 584/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2009 sub nr. 12249/118/2009 pe

rolul Tribunalului Constanța, reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei 200.000 euro, în echivalentul

în lei de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative la care a fost supus în perioada

18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

Prin sentința civilă nr. 482 din 5 martie 2010 a

Tribunalului Constanța s-a admis în parte cererea formulată de reclamant și a

fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.500 euro, în

echivalentul în lei de la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut,

în esență, că reclamantul s-a născut la data de 12 aprilie 1947, iar la 18

iunie 1951, la vârsta de 4 ani, a fost strămutat împreună cu familia în

localitatea Perieții Noi-Fundata, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, iar

restricțiile domiciliare pentru familia reclamantului au încetat la data de 20

decembrie  1954 prin Decizia M.A.I. nr. 2222/1954.

Stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant

și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de

domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situații

materiale prospere considerate drept o amenințare la adresa sistemului politic

totalitar reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al

Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că, deși reclamantul este îndreptățit

la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei

măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul

obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce însemnă

prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamant prin

acțiune.

Instanța de fond a apreciat că o despăgubire de 7.500

de euro reprezintă o reparație echitabilă în acord cu jurisprudența C.E.D.O.,

care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de daune

morale, iar pe de ală parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că

reclamantul a beneficiat și de despăgubirile Decretului-lege nr. 118/1990

începând cu anul 1990.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 194/

C din 16 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot

sentința apelată și a respins acțiunea, ca nefondată. A fost respins apelul

declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat că

ambii apelanți au criticat legalitatea hotărârii tribunalului sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate și au pus în discuția instanței de apel

consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca

urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale.

Astfel, s-a reținut că, în speță, reclamantul a

invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii

domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie

1955.

Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009

și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea

avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un

cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea

viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei nr. 1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru

înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de

condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată

și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea

Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral

suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu

atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea

avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei

satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului. Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română

existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul

restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane

vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație

impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele

materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională

ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și

rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

În raport de aceste considerente, instanța de apel a

reținut că, în speță, reclamantul a beneficiat, la cerere, de măsurile

compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i

stabilită o indemnizație în cuantum de 805 lei lunar, conform Hotărârii nr. 408

din 30 octombrie 1990 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a

Decretului-lege nr. 118/1990.

Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut

parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au

marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit

motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata

unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub

aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație

fiind încasată lunar de la data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan

patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane,

ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport

gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe

calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de

a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter

politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea

asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o

suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de

ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă

istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor

abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea

compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar

în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii

instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea

pretinsă prin prezenta acțiune.

Instanța de apel a arătat că nu poate fi reținută

susținerea apelantului reclamant în sensul că, în afara tuturor drepturilor

recunoscute și acordate acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, a

dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru

acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu

referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost

declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea de apel a reținut că dispoziția din lege

referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui

mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor –

neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în

timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții

legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu

se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov și alții contra

Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei,

Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din

18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul

dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în

care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un

regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca

repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea

vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul P.C., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a

arătat că hotărârea instanței de apel, de respingere, pe fond, a cererii de

acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, este nelegală.

Astfel, a apreciat că dezdăunarea morală reală a

persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic

prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în

derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri,

cum s-a întâmplat în speță.

Recurentul a arătat că instanța de apel trebuia să

aibă în vedere circumstanțele concrete, precum și încălcarea drepturilor

garantate constituțional, având în vedere că recurentul a fost supus, din

motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria „macedoneni” și

locuia în zona frontierei de vest, la o măsură administrativă abuzivă, care i-a

marcat existența, iar suferința generată de această măsură nu a putut fi uitată

nici până în prezent.

Totodată, recurentul a arătat că de la ridicarea

măsurii și până în anul 1990 nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea

Statului Român și a solicitat să fie avută în vedere natura diferită a

indemnizației primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990, care nu acoperă

toate suferințele fizice și psihice îndurate în perioada stabilirii

domiciliului obligatoriu.

Prin urmare, recurentul a apreciat că se impune

acordarea de despăgubiri, drept pentru care a solicitat admiterea recursului,

modificarea hotărârii apelate și, pe fond, admiterea cererii și acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, într-un cuantum apreciat de instanță.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Problema de drept care se pune în speță este dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie  2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 194/ C din 16 martie 2011 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.