ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1471/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1471/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 299/A din 21 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

împotriva sentinței civile nr. 630/PI din 13 aprilie 2010 pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin; s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul

respingerii acțiunii formulată de către reclamanta B.E., născută K., împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 630 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin s-a admis acțiunea formulată de

reclamanta B.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

în temeiul Legii nr. 221/2009 și s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei

de 200.000 Euro în echivalent la data plății, reprezentând daune morale, ca urmare

a luării împotriva sa a măsurii administrative a deportării în U.RS.S.

Împotriva sentinței a

formulat cerere de apel pârâtul, în analiza căruia instanța a reținut

următoarele:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a declarat ca neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept

consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor

judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

În aceste condiții, instanța

de apel a constatat că nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială

în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici

susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost

proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală

sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus

condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul

acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este

obligatorie pentru instanțe.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta

B.E.

,

criticând-o, în esență, pentru următoarele motive ce vizează modul de dispunere

în cauză al instanței de apel:

Prin modul de

dispunere se face un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată

a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cererii în

același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009,

acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și imputabile

persoanelor aflate în cauză.

Pe de altă parte, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea intră în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

La data pronunțării deciziei

1358/2010 a Curții Constituționale, reclamantul avea deja o hotărâre definitivă

(susceptibilă de a fi pusă în executare) și prin care i-au fost acordate

despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009, astfel că avea o „speranță legitimă" și prin urmare un bun în

înțelesul art. 1 Protocolul 1 din invenție.

Și în ipoteza în care

s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățită de a obține despăgubiri

pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.).

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

în considerarea celor ce succed:

Prin decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial, în considerarea următoarelor argumente, față de criticile de recurs

formulate:

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în

timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba

de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale,

în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Art.

6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului garantează dreptul

fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în

mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la

drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța Europeană, în

cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6

paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile

Convenției Europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale

de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că

art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea

unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului

contractant în cauză".

Or, situația în speță

vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun

fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici

noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată

contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a

drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri”,

potrivit jurisprudenței instanței Europene, poate cuprinde atât "bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant

poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu

exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de

„speranță legitimă,” iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de

creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului,

ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În concluzie, se

poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții

Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul

reclamantului.

Dreptul la

nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor

omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat

în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită

autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu

intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale

textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de

protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept

prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Cum deciziile în

interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial,

potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., și cum reclamanta nu deținea

o hotărâre definitivă prin care să i recunoască dreptul la despăgubiri morale

la data publicării deciziilor Curții Constituționale, cererea privind daunele

morale nu se mai justifică – cum în mod corect s-a reținut de instanța de apel.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 998-999 C. civ., urmează a se reține incidența art. 316

coroborat cu art. 294 C. proc. civ.

Urmare

considerentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să

respingă ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta

B.E.

împotriva deciziei civile nr. 299/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 02 martie 2012.