ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1471/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 299/A din 21 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 630/PI din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin; s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii formulată de către reclamanta B.E., născută K., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 630 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin s-a admis acțiunea formulată de reclamanta B.E.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, în temeiul Legii nr. 221/2009 și s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro în echivalent la data plății, reprezentând daune morale, ca urmare a luării împotriva sa a măsurii administrative a deportării în U.RS.S. Împotriva sentinței a formulat cerere de apel pârâtul, în analiza căruia instanța a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

În aceste condiții, instanța de apel a constatat că nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.E.

, criticând-o, în esență, pentru următoarele motive ce vizează modul de dispunere în cauză al instanței de apel: Prin modul de dispunere se face un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cererii în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și imputabile persoanelor aflate în cauză. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea intră în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

La data pronunțării deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, reclamantul avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) și prin care i-au fost acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, astfel că avea o „speranță legitimă" și prin urmare un bun în înțelesul art. 1 Protocolul 1 din invenție. Și în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățită de a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.).

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: Prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea următoarelor argumente, față de criticile de recurs formulate: Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.

Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța Europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză". Or, situația în speță vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenței instanței Europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă,” iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Cum deciziile în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., și cum reclamanta nu deținea o hotărâre definitivă prin care să i recunoască dreptul la despăgubiri morale la data publicării deciziilor Curții Constituționale, cererea privind daunele morale nu se mai justifică – cum în mod corect s-a reținut de instanța de apel. În ceea ce privește dispozițiile art. 998-999 C. civ., urmează a se reține incidența art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc.

civ. Urmare considerentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să respingă ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei civile nr. 299/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 martie 2012.