ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2765/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1428 din 7

septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă

formulată de către reclamantele C.I. și C.C., precum și cererea

intervenienților B.K., N.I., N.K., împotriva pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș- Severin.

A dispus obligarea

pârâtului la plata către reclamanta C.I., născută N., a sumei de 2.500 euro și

la plata către reclamantele C.I., C.C. și intervenienții B.K., N.I., N.K. a

sumei de 2.500 euro echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând

daune morale.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a avut în vedere, în esență, că reclamantele și intervenienții întrunesc

condițiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin măsura strămutării impusă de autorități, măsură care datorită naturii,

duratei și modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant

situația acestora, astfel că a considerat îndeplinite prevederile art. 5 pct. 1

lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a admis acțiunea în modalitatea arătată mai sus.

Prin decizia nr. 809 A

din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârât și

a respins în totalitate acțiunea reclamanților.

A fost respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanți și intervenienți împotriva aceleiași hotărâri.

Instanța de apel a reținut

următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza

de față, Curtea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit

cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile

speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere

că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la

publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale

[art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției,

rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că

nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat

temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii și a cererilor de intervenție,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării

sentinței și respingerii acțiunii și a cererilor de intervenție.

Împotriva susmenționatei

hotărâri, au declarat recurs reclamantele C.C. (născută N.), C.I. și intervenienta

B.K., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susținut ca fiind nelegale

dispozițiile instanței în raport de gravitatea măsurilor administrative la care

au fost supuși, de consecințele acestora, repercutate pe o lungă durată de timp.

Când au revenit la domiciliu,

la expirarea măsurii dispuse de autoritățile vremii, nu au mai găsit nimic din bunurile

ce rămăseseră la momentul deportării, părinții lor fiind nevoiți să o ia de la capăt.

Soluționarea acțiunii

exclusiv prin raportare la decizia instanței de contencios constituțional invocată

de instanța de apel, înfrânge dispozițiile art. 147 din Constituția României, potrivit

căreia acestea au efect doar pentru viitor, iar nu și anterior intervenirii sale.

Judecarea pricinii trebuia

să fie făcută exclusiv prin raportare la temeiul juridic invocat și incident la

data sesizării instanței, în caz contrar fiind încălcat principiul neretroactivității

legii civile, consacrat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Aplicarea Deciziei Curții

Constituționale și cauzelor aflate pe rol ar însemna instituirea unui tratament

distinct persoanelor aflate în aceeași situație în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși acestea au depus

cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Nu le poate fi imputată

lipsa de reacție a legiuitorului care nu a intervenit pentru a modifica corespunzător

cele constatate în urma controlului de constituționalitate.

Au solicitat admiterea

recursurilor, modificarea deciziei Curții de Apel și în urma rejudecării cauzei,

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursurile declarate

în cauză sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii,

de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o normă

imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă,

legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de

ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs

de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare

a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor

categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel

cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată

urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia

de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamante

și intervenienți norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată

de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantelor,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „Deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea

ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate;

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență

actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici Normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor

instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data

de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată

la data 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale

nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel

nu a obstaculat dreptul de acces la un Tribunal și nici nu a afectat dreptul la

un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal

și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente

motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurente,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondate recursurile deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta C.C., de reclamanta C.I. și de intervenienta

B.K. împotriva deciziei nr. 809 A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie

2012.