ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. 216/115 din 20 ianuarie 2010, reclamanții M.N. și F.M. au chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în calitate de chemat în garanție, S.R., prin M.I.R.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate și să recunoască activitatea de genocid comunist asupra familiei: M.J. - tatăl decedat, M.G. - mamă decedată, M.M. - fiică, căsătorită F. și M.N. - reclamantul, deportați în Bărăgan, răpiți din casă de către miliție și securitate pe o perioadă de aproximativ 5 ani; să se constate și să se certifice calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, conform O.R.D.

nr. 214/1990; să se constate caracterul politic al condamnării familiei lor, trimisă spre exterminare în stepa Bărăganului; să dispună obligarea părților să plătească despăgubiri de 1.000.000 euro (un milion), cu titlu de daune, pentru persoanele din familia menționată, pentru prejudiciul suferit prin luarea măsurilor cu caracter politico-administrativ și deportarea, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea acesteia. Pârâtul a considerat că indemnizația destinată reparării prejudiciului moral, acordată reclamanților în baza art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 118/1990, este justă și echitabilă, fiind stabilită pentru a asigura o compensație suficientă, dar nu exagerată a prejudiciului moral suferit.

Prin sentința civilă nr. 878 din 19 mai 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții M.N. și F.M. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, a fost obligat pârâtul să plătească câte 75.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. S-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii de chemare în garanție, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin H.C.M. nr. 200/1951, s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, de pe o fâșie de 25 km, de la graniță, să fie strămutate în interiorul țării, iar, la data de 05 iunie 1951, a venit și hotărârea M.A.I.

pentru declanșarea acțiunii. Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale, cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea și reputația celor strămutați, și având impact și asupra vieții private a familiei. Din probele administrate, a rezultat că reclamanții întrunesc condițiile prevăzute de art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți și de antecesorii lor, care au fost privați de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 ani, prin măsura strămutării impusă de autorități.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă, corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, fiind deosebit de greu, îngreunând viața persoanei deportate și a membrilor familiei, în societate, sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Dată fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

S-a apreciat că cererea reclamanților de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar, la stabilirea întinderii acestora, s-au avut în vedere consecințele negative suferite de reclamanți, atât pe plan fizic, cât și psihic, importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecințele vătămării și, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 75.000 euro, pentru fiecare reclamant. S-a apreciat că indemnizația de care au beneficiat reclamanții, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, nu poate constitui o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel cum se susține prin întâmpinare. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P.B., reprezentat de D.G.F.P.

Caraș-Severin, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamanților. În motivarea apelului, s-a arătat că reclamanții au fost deportați în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., ceea ce nu echivalează cu o condamnare și nu ar putea constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor morale. Suma de 75.000 euro, acordată cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o îmbogățire fără just temei, fiind nejustificată, deoarece include o doză mare de aproximare și subiectivism. Prin decizia civilă nr. 293/ A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de către pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Caraș-Severin, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă introdusă de către reclamanții M.N. și F.M. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin. Pentru a adopta această decizie, instanța de apel s-a raportat la Deciziile nr. 1354 și 1358/2010 ale Curții Constituționale, prin care s-a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Față de soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. Nu poate subzista nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință, în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic, bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de pârât și a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamanții M.N.

și F.M. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții M.N. și F.E., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea în parte a acțiunii civile și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile nr. 878 din data de 19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Caras - Severin. În dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat următoarele: Curtea de Apel Timișoara a apreciat greșit aplicarea deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010, emise de Curtea Constituțională, date fiind principiile neretroactivității, egalității în fața legii și principul egalității de șanse.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare in judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acest sens fiind și Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept, potrivit căreia o lege specială se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică, după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010, a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (l), lit. a), teza întâi a Legii nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale, ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele persecutate politic. Recurenții au apreciat că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei și acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.

A se aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurenți. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamanții din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți, norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat acestora dreptul de creanță. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of.

nr. 789/07.07.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanților și nici nu le-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica recurenților reclamanți privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanții M.N.

și F.M. nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12, adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.N. și F.M. împotriva deciziei nr. 293/ A din 21 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.N. și F.M. împotriva deciziei nr. 293/ A din 21 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2012.