ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. 216/115 din 20 ianuarie 2010,

reclamanții M.N. și F.M. au chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P.,

prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în calitate de chemat în garanție, S.R., prin M.I.R.A.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate și

să recunoască activitatea de genocid comunist asupra familiei: M.J. - tatăl

decedat, M.G. - mamă decedată, M.M. - fiică, căsătorită F. și M.N. - reclamantul,

deportați în Bărăgan, răpiți din casă de către miliție și securitate pe o

perioadă de aproximativ 5 ani; să se constate și să se certifice calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă, conform O.R.D. nr. 214/1990; să se

constate caracterul politic al condamnării familiei lor, trimisă spre

exterminare în stepa Bărăganului; să dispună obligarea părților să plătească

despăgubiri de 1.000.000 euro (un milion), cu titlu de daune, pentru persoanele

din familia menționată, pentru prejudiciul suferit prin luarea măsurilor cu

caracter politico-administrativ și deportarea, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Pârâtul S.R., prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, a formulat întâmpinare în cauză,

solicitând respingerea acesteia.

Pârâtul a considerat

că indemnizația destinată reparării prejudiciului moral, acordată reclamanților

în baza art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 118/1990, este justă și

echitabilă, fiind stabilită pentru a asigura o compensație suficientă, dar nu

exagerată a prejudiciului moral suferit.

Prin sentința civilă nr.

878 din 19 mai 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamanții M.N. și F.M. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat

de D.G.F.P. Caraș-Severin, a fost obligat

pârâtul să

plătească câte 75.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în

lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

S-a luat

act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii de chemare în garanție,

fără

cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin H.C.M. nr. 200/1951,

s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, de pe o fâșie de 25 km, de la graniță, să fie strămutate în interiorul țării, iar, la data de 05 iunie 1951, a venit

și hotărârea M.A.I. pentru declanșarea acțiunii.

Prin stabilirea

domiciliului obligatoriu, au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale,

cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și

încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate

onoarea și reputația celor strămutați, și având impact și asupra vieții private

a familiei.

Din

probele administrate, a rezultat că reclamanții întrunesc condițiile prevăzute

de art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, pentru a beneficia de acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți și de

antecesorii lor, care au fost privați de libertate pe o

perioadă de

aproximativ 5 ani,

prin măsura strămutării impusă de

autorități.

Prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost

grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a

comunității, accesul la educație și la un loc de muncă, corespunzător

pregătirii ori mai bine remunerat, fiind deosebit de greu, îngreunând viața

persoanei deportate și a membrilor familiei, în societate, sub toate aspectele

și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Dată fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i

se acorde despăgubiri morale.

S-a apreciat că

cererea reclamanților de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar, la

stabilirea întinderii acestora, s-au avut în vedere consecințele negative

suferite de reclamanți, atât pe plan fizic, cât și psihic, importanța valorii morale

lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecințele vătămării

și, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și

echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 75.000 euro, pentru fiecare

reclamant.

S-a apreciat că indemnizația

de care au beneficiat reclamanții, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990,

nu poate constitui o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel

cum se susține prin întâmpinare.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P.B., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin,

solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe,

în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

În

motivarea apelului, s-a arătat că reclamanții au fost deportați în Câmpia

Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., ceea ce nu echivalează cu

o condamnare și nu ar putea constitui un temei pentru acordarea despăgubirilor

morale.

Suma de

75.000 euro, acordată cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o îmbogățire

fără just temei, fiind nejustificată, deoarece include o doză mare de

aproximare și subiectivism.

Prin decizia civilă nr.

293/ A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de către pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin,

a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea

civilă introdusă de către reclamanții M.N. și F.M. împotriva pârâtului S.R.,

prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin.

Pentru a

adopta această decizie, instanța de apel s-a raportat la Deciziile nr. 1354

și 1358/2010 ale Curții Constituționale, prin care s-a declarat ca fiind

neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la

momentul soluționării prezentului apel.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat

ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și,

corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală

declarată neconstituțională.

Față de

soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la

data soluționării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea

specială, în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de

judecată.

Nu poate

subzista nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantul

ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere

totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este

supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales,

izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință, în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Decizia

Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie

pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului

declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii

atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest

temei juridic, bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul

declarat de pârât și a respins acțiunea civilă introdusă de către

reclamanții M.N. și F.M.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs reclamanții M.N. și F.E., solicitând

admiterea recursului, casarea deciziei recurate,

admiterea în parte a acțiunii civile și menținerea, ca temeinică și legală, a

sentinței civile nr. 878 din data de 19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul

Caras - Severin.

În dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat

următoarele:

Curtea de Apel

Timișoara a apreciat greșit aplicarea  deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010

și 1358 din 21 octombrie 2010, emise de Curtea Constituțională, date fiind

principiile neretroactivității, egalității în fața legii și principul

egalității de șanse.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare in judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în

temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului, în acest sens fiind și Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010

a Curții Constituționale.

Principiul

neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept, potrivit căreia

o lege specială se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică, după

intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice

petrecute anterior.

Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010, a declarat ca fiind neconstituțional

art. 5 alin. (l), lit. a), teza întâi a Legii nr. 221/2009, acesta fiind chiar

articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale, ca urmare a

suferințelor îndurate de către persoanele persecutate politic.

Recurenții au

apreciat că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data

pronunțării ei și acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M.

Of. A se aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor

îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse

unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care

instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși

petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedura

prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de

elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurenți.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată,

era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul

persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut

(ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar

de reclamanții din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act

juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite,

pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat

naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea

raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială si succesorii acestora).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în

temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu

exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1,

adițional la Convenție.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanți, norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai

exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat

acestora dreptul de creanță.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.07.2011),

care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamanților și nici nu le-a fost afectat dreptul la un

proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de

lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să

rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

În cauză,

nu este fondată nici critica recurenților reclamanți privind

încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamanții

M.N. și F.M.

nu

beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri

morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în

această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul

nr. 12, adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o

sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special,

pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație.

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest

cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte

constată că, în

cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr.

789/07.11.2011), conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.N. și F.M. împotriva

deciziei nr. 293/ A din 21 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții M.N. și F.M. împotriva deciziei nr. 293/ A din

21 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 februarie 2012.