ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 857/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 857/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

La

data de 15 februarie 2010, reclamantul M.V. a înregistrat pe rolul Tribunalului

Caraș-Severin cerere de chemare în judecată a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și cerere de chemare în garanție a Ministerului

Internelor și Reformei Administrative, solicitând ca în contradictoriu cu aceste

părți să se dispună:

și recunoașterea activității de genocid și regimul comunist asupra familiei sale,

deportată în Bărăgan pe o perioadă de aproximativ 5 ani;

și certificarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, conform O.U.G.

nr. 214/1990;

caracterului politic al condamnării familiei sale, trimisă spre exterminare în

stepa Bărăgan;

pârâților la plata sumei de 4 milioane euro cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul suferit ca urmare a acestei măsuri administrative cu caracter

politic, respectiv câte un milion euro pentru fiecare membru al familiei,

decedat sau în viață, deportat în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951;

5.

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 1147 din 16 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis,

în parte, acțiunea; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma 70.000

euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale; a

respins celelalte capete de cerere; a respins cererea de chemare în garanție.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul

împreună cu familia (tată, mamă și frate, toți decedați) au fost deportați în

Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 24 ianuarie 1956.

Pentru

această măsură administrativă cu caracter politic, prevăzută de art. 3 din

Legea nr. 221/2009, reclamantul este îndreptățit la daune morale, conform art. 5

alin. (1) lit. a) din același act normativ.

La stabilirea

întinderii despăgubirii, tribunalul a avut în vedere consecințele negative

suferite de reclamant și familia sa în plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, precum și pensia primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Raportat la

aceste criterii, s-a apreciat că suma de 70.000 euro asigură o satisfacție

suficientă și echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant și

autorii săi.

Respingerea

celorlalte capete de cerere a fost motivată pe faptul că, potrivit legii,

măsura administrativă aplicată reclamantului și familiei sale are caracter

politic de drept.

În ceea ce-l

privește pe chematul în garanție Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, s-a reținut că acesta nu are calitate procesuală pasivă în

cauză, deoarece art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede că cererea se

judecă în contradictoriu cu statul reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin

decizia civilă nr. 118/A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței susmenționate, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare

în judecată formulată de reclamant.

În motivarea acestei soluții, curtea

de apel a reținut că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor

morale, urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Decizia curții de apel a fost

atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant.

În motivarea cererii sale,

recurentul-reclamant a arătat că, în mod greșit, curtea de apel a apreciat că nu

are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, pe considerentul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic

al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Acțiunea dedusă judecății a avut ca

temei juridic și art. 5 alin. (1) lit. b), nu doar lit. a) din Legea nr. 221/2009,

cum greșit a considerat curtea.

Recurentul susține că suma de 70.000

euro acordată la fond reprezintă, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b), repararea

prejudiciului moral și material suferit de el și familia sa prin confiscarea în

întregime a averii și deportarea forțată în Câmpia Bărăganului.

Familia sa nu a suferit numai un

prejudiciu moral, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci a

suferit și un prejudiciu material, conform art. 5 alin. (1) lit. b), în sensul

că bunurile confiscate de stat nu au mai fost recuperate în totalitate.

Indemnizația acordată în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 nu a fost o reparație îndestulătoare pentru suferințele

îndurate, iar în afară de această indemnizație nu s-a mai primit nicio

despăgubire materială din partea Statului Român.

Or, suma de suma de 70.000 euro acordată

la fond reprezintă o reparație pentru prejudiciului moral și material cauzat

prin deportare, având în vedere consecințele negative suferite atât pe plan

fizic, psihic, cât și pe plan material, asigurând astfel o satisfacție

suficientă și echitabilă pentru prejudiciile suferite.

În consecință, în temeiul

dispozițiilor art. 3, art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009, art.

6 și 8 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe

fond, admiterea acțiunii.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că reclamantul nu

are dreptul la daune morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

întrucât acest text a fost declarat neconstituțional prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, corect aplicată în cauză de instanța de apel.

Examinând decizia atacată prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Împotriva sentinței de fond a fost

exercitat apel numai de către pârât, pe aspectul daunelor morale.

Față de aceste limite ale

învestirii, care vizau exclusiv soluția dată în primă instanță cererii reclamantului

privind acordarea de daune morale, în mod legal curtea de apel s-a raportat în

fundamentarea hotărârii pronunțate la dispozițiile legale care constituiau

temeiul juridic al cererii de acordare a daunelor morale, și anume art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sens în care a analizat dacă aceste

dispoziții mai pot fi aplicate în cauză, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Sub acest aspect, curtea de apel a

reținut corect că decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în

curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în

sensul că textul declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de

daune morale.

Cu privire la efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

stabilindu-se că, urmare a deciziei Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în

sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței

de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste argumente,

urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a apreciat că nu mai

există temei legal pentru acordarea daunelor morale, cu consecința respingerii cererii

reclamantului privind daunele morale, critica formulată pe acest aspect în

recurs fiind astfel nefondată.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant

susține că acțiunea sa viza și repararea prejudiciului material suferit de el

și familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au

fost supuși în perioada comunistă și că pentru această pretenție există temei

legal, respectiv art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.

Aceste critici referitoare la

prejudiciul material nu pot fi însă analizate, întrucât sunt formulate direct

în recurs, omisso medio, ceea ce este inadmisibil.

Astfel, potrivit art. 299 alin. (1) C.

proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârile date în apel, iar

potrivit art. 377 alin. (2) pct. 2 același cod, hotărârile date în primă

instanță, care nu au fost atacate cu apel, sunt irevocabile.

Din coroborarea prevederilor legale

susmenționate rezultă că recursul este o cale de atac subsecventă apelului,

ceea ce înseamnă că poate fi exercitată numai în măsura în care a fost

exercitat și apelul, adică pe aspectele care au făcut obiectul cercetării

instanței de apel. Altfel spus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste

apel, omisso medio, în acest caz el fiind inadmisibil.

Or, tocmai aceasta este situația criticilor

referitoare la daunele materiale, care au fost formulate direct în recurs de

către reclamant, în condițiile în care această parte nu a exercitat apel

împotriva sentinței de fond, iar apelul pârâtului a vizat exclusiv chestiunea

daunelor morale.

Atâta timp cât apelul a fost

exercitat numai cu privire la soluția din sentința de fond privind daunele

morale, recursul nu poate să privească decât acest aspect, nu și problema

daunelor materiale, cu a cărei cercetare instanța de apel nu a fost învestită.

Având în vedere considerentele

expuse, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat

de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul

M.V.

împotriva

deciziei nr. 118/A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 februarie 2012.