ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1590/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin la 4 martie 2010, R.O. și R.M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea caracterului politic al condamnărilor bunicilor lor R.V. și R.I. și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune morale. Tribunalul Caraș Severin, Secția civilă, prin sentința nr. 592 din 8 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin și l-a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că legitimitatea procesuală activă este dovedită în cauză în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv. Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-a constatat, din analiza actelor aflate la dosar, că familia reclamanților, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Câmpia, județul Caraș-Severin, în localitatea Feteștii Noi, în Câmpia Bărăganului. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro, solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității de realizare deplină pe plan social, profesional și familial. Astfel, tribunalul a considerat ca antecesorii reclamanților au fost împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor.

În stabilirea cuantumului, prima instanță a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea. A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte, aceștia erau cunoscuți ca persoane deosebite, iar prin condamnarea abuzivă au fost lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte.

Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare antecesor, ținându-se cont de faptul că nu au beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, iar R.I. a decedat în timpul perioadei de domiciliu obligatoriu. Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale familiei reclamanților care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

S-a constatat că în absența unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect, jurisprudența având, în această materie, putere creatoare și fiind chemată să se pronunțe în condițiile în care dispozițiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor. Prin decizia nr. 309/ A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamanții R.O. și R.M.

S-a reținut de către instanța de apel că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor reclamanților și corelativ a hotărârilor judecătorești întemeiate pe dispoziția legală declarată neconstituțională, astfel încât la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestuia de către legiuitorul intern, acțiunea reclamanților cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. S-a reținut de aceea, că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de pârât. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții R.M. și R.O., solicitând admiterea acestuia și modificarea în totalitate a deciziei pronunțate în apel, în sensul menținerii sentinței tribunalului.

Au arătat că decizia recurată este netemeinică, nelegală și nedreaptă și că sentința tribunalului este corectă, prima instanță nefiind deloc părtinitoare și acordând în mod echitabil suma cu titlu de daune morale, în raport de condițiile în care a trăit familia reclamanților, în urma dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și de perioada ulterioară măsurii administrative. Au considerat astfel că deși stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, instanța trebuie să stabilească și un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Învederând că și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp ca respectivele despăgubiri să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime, recurenții au apreciat că suma acordată de tribunal, de 200.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă. Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurenții, deși au precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurenții nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenții nu au criticat însă această hotărâre.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenții mărginindu-se doar a considera ca legală soluția tribunalului, fără însă a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și fără a face nici o referire la decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea temeiului juridic al cererii. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții R.O. și R.M. împotriva deciziei nr. 309/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.