ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1590/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș Severin la 4 martie 2010, R.O. și R.M. au solicitat, în

temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, constatarea caracterului politic al condamnărilor bunicilor

lor R.V. și R.I. și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro

reprezentând daune morale.

Tribunalul Caraș

Severin, Secția civilă, prin sentința nr. 592 din 8 aprilie 2010 a admis în

parte acțiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin și

l-a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 200.000 euro, cu titlu

de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că legitimitatea procesuală activă este

dovedită în cauză în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea

persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la

gradul al II-lea inclusiv.

Astfel, în conformitate

cu art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-a constatat, din

analiza actelor aflate la dosar, că familia reclamanților, la data de 18 iunie

1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Câmpia, județul

Caraș-Severin, în localitatea Feteștii Noi, în Câmpia Bărăganului.

Daunele morale sunt

definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro,

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității de realizare deplină pe plan social, profesional și familial.

Astfel, tribunalul a

considerat ca antecesorii reclamanților au fost împiedicați să-și dezvolte, în

condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere

social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător

așteptărilor lor.

În stabilirea

cuantumului, prima instanță a avut în vedere faptul că orice dislocare pe

nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional,

că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.

A fost avută în

vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte,

aceștia erau cunoscuți ca persoane deosebite, iar prin condamnarea abuzivă au

fost lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a

obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 200.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare antecesor,

ținându-se cont de faptul că nu au beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr.

118/1990, iar R.I. a decedat în timpul perioadei de domiciliu obligatoriu.

Stabilirea acestui

cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale

familiei reclamanților care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea

multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale

implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

S-a constatat că în

absența unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a

acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor

fondului pe acest aspect, jurisprudența având, în această materie, putere

creatoare și fiind chemată să se pronunțe în condițiile în care dispozițiile

legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.

Prin decizia nr. 309/

A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a admis apelul

declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în tot,

în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamanții R.O. și R.M.

S-a reținut de către

instanța de apel că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

reclamanților și corelativ a hotărârilor judecătorești întemeiate pe dispoziția

legală declarată neconstituțională, astfel încât la data soluționării apelului

nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei

manifestări de voință în sensul recunoașterii acestuia de către legiuitorul

intern, acțiunea reclamanților cât și soluția judiciară întemeiată pe acest

text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

S-a reținut de aceea,

că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care

are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului, în sensul

examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii

introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul

declarat de pârât.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs reclamanții R.M. și R.O., solicitând

admiterea acestuia și modificarea în totalitate a deciziei pronunțate în apel,

în sensul menținerii sentinței tribunalului.

Au arătat că decizia

recurată este netemeinică, nelegală și nedreaptă și că sentința tribunalului

este corectă, prima instanță nefiind deloc părtinitoare și acordând în mod

echitabil suma cu titlu de daune morale, în raport de condițiile în care a

trăit familia reclamanților, în urma dislocării și stabilirii domiciliului

obligatoriu, precum și de perioada ulterioară măsurii administrative.

Au considerat astfel

că deși stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială

și o doză de aproximare, instanța trebuie să stabilească și un anumit echilibru

între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite

avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația

îmbogățirii fără just temei.

Învederând că și în

termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în

materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar în același timp ca respectivele despăgubiri să nu reprezinte

amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime, recurenții au apreciat că suma acordată de tribunal, de 200.000

euro reprezintă o despăgubire echitabilă.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță,

recurenții, deși au precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în

motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurenții

nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenții nu au

criticat însă această hotărâre.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la

aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând

legalitatea deciziei din apel, recurenții mărginindu-se doar a considera ca

legală soluția tribunalului, fără însă a arăta în ce mod raționamentul

instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și

fără a face nici o referire la decizia prin care s-a constatat

neconstituționalitatea temeiului juridic al cererii.

Văzând dispozițiile art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306

alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții R.O. și R.M. împotriva deciziei nr. 309/ A din 21

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.