ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2540/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2540/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra

recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 689

din 22 aprilie 2010, Tribunalul

Caraș-Severin

a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele

S.Z.M. și B.E. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de

Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin.

A

obligat pe pârât să plătească reclamantei S.Z.M.

suma de 1500.000 euro și reclamantei B.E., suma de

100.000 euro

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin luarea măsurii

având ca obiect dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr.

200/1951.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că, la

data de 5 februarie 2010, reclamantele sus menționate au

chemat în

judecată

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la

plata sumei de 2 milioane euro,

pentru fiecare membru decedat al familiei, ca urmare a

prejudiciului

suferit

prin deportarea întregii familii în Bărăgan, fiind incidente

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a apreciat

că reclamantele au fost deportate

împreună

cu familia, în localitatea Pietroiu Nou din Câmpia

Bărăganului, iar în ceea ce privește cuantumul

daunelor morale

acordate, tribunalul a mai reținut că, prin această

măsură administrativă cu caracter politic s-a produs un prejudiciu

nepatrimonial, ce a constat în consecințe

dăunătoare, rezultate din

atingerile

și îngrădirile dreptului la libertate personală, fiind afectate

grav onoarea, reputația, relațiile sociale ale

reclamantelor, instanța

de fond

stabilind că „prețul" suferințelor fizice și psihice poate fi

cuantificat la suma de 150.000 euro și 100.000

euro pentru prima și,

respectiv, cea de-a doua reclamantă.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul Statul

Român prin Ministerul

Finanțelor Publice – D.G.F.P. Caraș-Severin,

solicitând schimbarea hotărârii instanței de fond

și respingerea

acțiunii.

Apelantul-pârât

a dezvoltat critici privind cuantumul exagerat

de mare al despăgubirilor acordate și faptul că acestea

nu trebuie să

constituie

o îmbogățire fără justă cauză, ci un remediu echitabil și

rezonabil, care, a fost deja

instituit prin dispozițiile Decretului-lege

nr. 118/1990, la care face trimitere expresă Legea nr.

221/2009,

precum și jurisprudența C.E.D.O.

Judecata

apelului a fost suspendată la data de 23 noiembrie 2010 (fila

21 dosar apel) pentru a se

publica în M. Of., Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat temeiul juridic al acțiunii

reclamantelor.

Cauza a fost repusă pe rol la

22 martie 2011, când, prin

decizia nr. 623/A

din aceeași dată, Curtea de Apel Timișoara - secția

civilă a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva

sentinței civile nr.

689 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului

Caraș-Severin.

A

schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea

reclamantelor.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a constatat că, urmare

deciziei nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a

declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009.

Potrivit

art. 147 din Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile

neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt

suspendate de

drept.

Ca

urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost

introdusă anterior constatării

neconstituționalității, nu este de natură

a înlătura aplicarea deciziei Curții Constituționale,

care are caracter

obligatoriu.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele juridice, în

baza acestei decizii și nu mai pot fi

aplicate.

Împotriva deciziei nr. 623/A

din 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă au declarat

recurs, reclamantele

S.Z.M.

și B.E., criticând-o pentru nelegalitate,

în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere că,

legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în

judecată și că nu se aplica

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În acest sens,

recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre

cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din

Constituție, potrivit cărora

legea dispune numai pentru viitor, precum și

cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Prin urmare,

recurentele au arătat că dispozițiile Legii

nr.

221/2009 sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în

temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la

data introducerii acțiunii, iar dispozițiile privind neconstituționalitatea

acestui

text de lege, nu sunt incidente în cauză.

De asemenea,

recurentele-reclamante au susținut că intervenția

unei decizii a Curții Constituționale într-un proces

în curs de desfășurare ar încălca principiile esențiale privind stabilitatea și

legalitatea într-un stat democratic și au

arătat că, prin analizarea din

oficiu

a chestiunii legată de aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 instanța a

depășit atribuțiile puterii judecătorești,

respingându-le, în mod eronat,

acțiunea.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile

formulate de recurentele-reclamante aduc în discuție o singură chestiune, aceea

a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și, nu constituie o

încălcare a atribuțiilor

puterii

judecătorești, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului

obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale

și, nu în ultimul rând, a

dispozițiilor imperative, reglementate de

prevederile art. 329 alin. (3)

C. proc. civ.,

privitor la caracterul, de asemenea,

obligatoriu,

al deciziilor în interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea

dată

problemelor de drept judecate.

Prin

decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară

pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea

Constituțională a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 care

acordau

dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut

obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie

2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile

art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a

pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce

efecte pentru viitor

și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, înalta Curtea a examinat

efectele

deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului

intern

intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art.

l din Protocolul nr. l adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la

art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la

nediscriminare, soluția

dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru

instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că

dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus

evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în

curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei

Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate

spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ

se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu

un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit

actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale.

În

acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o

excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism

normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga

omnes

și ex nune ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu

se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional,

ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă

recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică

internă.

În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a

reținut că,

atunci când intervine controlul

de constituționalitate declanșat la

cererea

uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea

componentă a procedurii echitabile legate de

predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu

putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru

că asupra normei nu a acționat în mod

discreționar emitentul actului.

Înalta

Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții

Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație

discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14

din Convenție.

S-a

apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate

de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul

urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme

imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de

euro, într-o aplicare

excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de

cuantificare-conform considerentelor

deciziei

Curții

Constituționale).

În ceea ce privește incidența art.

l din Protocolul nr. 1, adițional

la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul

aceluiași demers de

unificare

a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul, înaintea apariției deciziei Curții

Constituționale, nu s-ar putea

vorbi despre existența unui bun în

sensul

art. l din Protocolul nr. 1.

Dar, cât privește cererea de

acordare a daunelor morale,

instanța de

apel a constatat în mod corect că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data

publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional.

Față

de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantele S.

Z.M. și B.E. împotriva

deciziei nr. 623/A din 22

martie

2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 aprilie 2012.