ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2540/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 689 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele S.Z.M. și B.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. A obligat pe pârât să plătească reclamantei S.Z.M. suma de 1500.000 euro și reclamantei B.E., suma de 100.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea măsurii având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 5 februarie 2010, reclamantele sus menționate au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2 milioane euro, pentru fiecare membru decedat al familiei, ca urmare a prejudiciului suferit prin deportarea întregii familii în Bărăgan, fiind incidente dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a apreciat că reclamantele au fost deportate împreună cu familia, în localitatea Pietroiu Nou din Câmpia Bărăganului, iar în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul a mai reținut că, prin această măsură administrativă cu caracter politic s-a produs un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințe dăunătoare, rezultate din atingerile și îngrădirile dreptului la libertate personală, fiind afectate grav onoarea, reputația, relațiile sociale ale reclamantelor, instanța de fond stabilind că „prețul" suferințelor fizice și psihice poate fi cuantificat la suma de 150.000 euro și 100.000 euro pentru prima și, respectiv, cea de-a doua reclamantă. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Caraș-Severin, solicitând schimbarea hotărârii instanței de fond și respingerea acțiunii. Apelantul-pârât a dezvoltat critici privind cuantumul exagerat de mare al despăgubirilor acordate și faptul că acestea nu trebuie să constituie o îmbogățire fără justă cauză, ci un remediu echitabil și rezonabil, care, a fost deja instituit prin dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009, precum și jurisprudența C.E.D.O. Judecata apelului a fost suspendată la data de 23 noiembrie 2010 (fila 21 dosar apel) pentru a se publica în M. Of., Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat temeiul juridic al acțiunii reclamantelor.

Cauza a fost repusă pe rol la 22 martie 2011, când, prin decizia nr. 623/A din aceeași dată, Curtea de Apel Timișoara - secția civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 689 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin. A schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantelor. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, urmare deciziei nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009. Potrivit art. 147 din Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituționalității, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curții Constituționale, care are caracter obligatoriu. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii și nu mai pot fi aplicate. Împotriva deciziei nr. 623/A din 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă au declarat recurs, reclamantele S.Z.M. și B.E., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În acest sens, recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Prin urmare, recurentele au arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar dispozițiile privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.

De asemenea, recurentele-reclamante au susținut că intervenția unei decizii a Curții Constituționale într-un proces în curs de desfășurare ar încălca principiile esențiale privind stabilitatea și legalitatea într-un stat democratic și au arătat că, prin analizarea din oficiu a chestiunii legată de aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, respingându-le, în mod eronat, acțiunea. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentele-reclamante aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și, nu constituie o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și, nu în ultimul rând, a dispozițiilor imperative, reglementate de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu, al deciziilor în interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate. Prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare-conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1. Dar, cât privește cererea de acordare a daunelor morale, instanța de apel a constatat în mod corect că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele S. Z.M. și B.E. împotriva deciziei nr. 623/A din 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.