ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 485/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 485/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, sub nr. 1781/115/2010, reclamanta P.R.A.

a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând instanței să

constate că asupra antecesorilor săi, S.D. - tată, S.A. - mamă, S.D. - bunic și

S.I. - bunică a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a

strămutării în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, să constate că această măsură a avut efecte asupra

reclamantei, care s-a născut în localitatea D.M. din Bărăgan și să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale

pentru aceasta și câte 1.000.000 euro pentru fiecare dintre autorii săi.

Prin sentința civilă nr.

1332 din 19 iulie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea

civilă formulată de către reclamanta P.R.A., și, în consecință, a obligat pe pârât

să-i plătească echivalentul în lei la data efectuării plății a sumei de 10.000 euro.

În pronunțarea

acestei sentințe, instanța a reținut următoarele:

Reclamanta, părinții

și bunicii au fost strămutați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea

de domiciliu Lățunaș în localitatea Dâlga Nouă din Câmpia Bărăganului, începând

din data de 18 iunie 1951 până în 20 decembrie 1955.

Reclamanta s-a născut

la data de 16 februarie 1954 în Câmpia Bărăganului.

Prin hotărârea nr. 1713/1990,

emisă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 i s-a acordat reclamantei o

indemnizație lunară de 435 lei.

Din probele

administrate, rezultă că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic

și fizic asupra celor deportați, asupra situației lor materiale, precum și

asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.

Prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost

grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a

comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii

ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața

persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și

fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Date

fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei

strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Față de

prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanța a apreciat că suma de

10.000 euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.

Având în

vedere cele mai sus expuse, ținând seama de dispozițiile art. 3, 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, de perioada supusă deportării, 18 iunie 1951 - 27 iulie

1955, instanța a admis, în parte, acțiunea reclamantei și a obligat pe pârât să

plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 10.000 euro la data

efectuării plății.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta P.R.A. și pârâtul S.R., prin M.F.P.

Prin decizia civilă nr. 38/ A din 18

ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamantă și a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P.,

împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins

acțiunea civilă formulată de reclamanta P.R.A.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a constatat următoarele:

În raport de motivele

de apel invocate și de decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și

neîntemeiat apelul reclamantei, pentru argumentele ce succed.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența

C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

(Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar

putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și

alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut, în motivarea deciziei, că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În plus, cu privire

la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a se constata că

acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a

disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului

abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform

Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest

titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una

materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare,

acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților

comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoanele antecesorilor

reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva

prejudiciului moral al antecesorilor, este mai redusă.

Față de

considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamatei, apelul

acesteia se privește a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut

temeiul de drept al pretențiilor acesteia, faptul că tribunalul nu a indicat în

ce calitate sunt acordate despăgubirile nu prezintă relevanță. Neindicarea în

motivare a acestor aspecte nu este aptă a conduce la concluzia necesității

reformării sentinței atacate, întrucât, indiferent de calitatea în care

reclamanta a invocat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

acesteia nu i se cuvin despăgubiri în baza textului de lege pentru prejudiciul

moral invocat.

Împotriva menționatei

decizii, a declarat recurs reclamanta P.R.A.

În motivarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:

Decizia Curții de Apel

este nelegală și netemeinică.

Temeinicia cererii formulată

de reclamantă trebuia examinată față de legea în vigoare la data introducerii

acesteia, și nu de modificările ulterioare, care nu pot retroactiva, așa cum a considerat

instanța de apel.

Dreptul reclamantei

era născut la data introducerii acțiunii.

Prejudiciul moral s-a

produs la data săvârșirii actului care l-a provocat, atunci când s-a produs

deportarea.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea căii de atac exercitate.

Intimatul pârât a

depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate

în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerile

referitoare la greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul

Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

său la despăgubiri.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul

aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale,

formulate de reclamantă.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă împotriva

deciziei Curții de Apel, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.R.A. împotriva deciziei nr. 38/ A

din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2012.