ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 485/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, sub nr. 1781/115/2010, reclamanta P.R.A. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând instanței să constate că asupra antecesorilor săi, S.D. - tată, S.A. - mamă, S.D. - bunic și S.I. - bunică a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a strămutării în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, să constate că această măsură a avut efecte asupra reclamantei, care s-a născut în localitatea D.M. din Bărăgan și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru aceasta și câte 1.000.000 euro pentru fiecare dintre autorii săi.

Prin sentința civilă nr. 1332 din 19 iulie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de către reclamanta P.R.A., și, în consecință, a obligat pe pârât să-i plătească echivalentul în lei la data efectuării plății a sumei de 10.000 euro. În pronunțarea acestei sentințe, instanța a reținut următoarele: Reclamanta, părinții și bunicii au fost strămutați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu Lățunaș în localitatea Dâlga Nouă din Câmpia Bărăganului, începând din data de 18 iunie 1951 până în 20 decembrie 1955. Reclamanta s-a născut la data de 16 februarie 1954 în Câmpia Bărăganului. Prin hotărârea nr. 1713/1990, emisă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 i s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 435 lei.

Din probele administrate, rezultă că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situației lor materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului. Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Față de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanța a apreciat că suma de 10.000 euro, reprezintă o echitabilă despăgubire. Având în vedere cele mai sus expuse, ținând seama de dispozițiile art. 3, 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, de perioada supusă deportării, 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, instanța a admis, în parte, acțiunea reclamantei și a obligat pe pârât să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 10.000 euro la data efectuării plății. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta P.R.A. și pârâtul S.R., prin M.F.P. Prin decizia civilă nr. 38/ A din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă și a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta P.R.A.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat următoarele: În raport de motivele de apel invocate și de decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și neîntemeiat apelul reclamantei, pentru argumentele ce succed. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut, în motivarea deciziei, că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu.

Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoanele antecesorilor reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este mai redusă. Față de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamatei, apelul acesteia se privește a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, faptul că tribunalul nu a indicat în ce calitate sunt acordate despăgubirile nu prezintă relevanță.

Neindicarea în motivare a acestor aspecte nu este aptă a conduce la concluzia necesității reformării sentinței atacate, întrucât, indiferent de calitatea în care reclamanta a invocat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesteia nu i se cuvin despăgubiri în baza textului de lege pentru prejudiciul moral invocat. Împotriva menționatei decizii, a declarat recurs reclamanta P.R.A. În motivarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele: Decizia Curții de Apel este nelegală și netemeinică. Temeinicia cererii formulată de reclamantă trebuia examinată față de legea în vigoare la data introducerii acesteia, și nu de modificările ulterioare, care nu pot retroactiva, așa cum a considerat instanța de apel.

Dreptul reclamantei era născut la data introducerii acțiunii. Prejudiciul moral s-a produs la data săvârșirii actului care l-a provocat, atunci când s-a produs deportarea. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac exercitate. Intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerile referitoare la greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamantă.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei Curții de Apel, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.R.A. împotriva deciziei nr. 38/ A din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.