ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3034/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3034/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 4 decembrie 2009, reclamanta A.E.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate

caracterul politic al măsurii administrative a internării în colonia de muncă,

în fosta U.R.S.S. în perioada 1945 - 1950, pentru munci de război, luate

împotriva autorilor săi N.I. și N.E.; să fie obligat pârâtul la restituirea

contravalorii actualizate a bunurilor rămase la domiciliul autorilor săi și

confiscate la momentul internării în colonia de muncă; să fie obligat pârâtul

la despăgubiri morale în cuantum 100.000 RON; să se constate caracterul politic

al măsurii administrative a dislocării autorilor săi, N.I. și N.E., și

stabilirii, pentru aceștia, a domiciliului obligatoriu în localitatea Giurgenii

Noi - Fetești; să fie obligat pârâtul la restituirea contravalorii actualizate

a bunurilor mobile și imobile confiscate, ca efect al măsurii administrative;

să fie obligat pârâtul la despăgubiri morale în cuantum de 100.000 RON; să fie

obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin Sentința civilă nr. 1605/PI din 18

iunie 2010, a respins excepția lipsei de calității procesuale active și

excepția inadmisibilității, invocate de pârât.

A admis, în parte,

acțiunea civilă formulată de reclamanta A.E., a constatat caracterul politic al

măsurii administrative a internării părinților reclamantei N.I. și N.E. în

colonia de muncă în fosta U.R.S.S. în perioada 1945 - 1950, cu obligarea

pârâtului să plătească reclamantei, în calitate de descendentă de gradul I

următoarele sume, cu titlu de despăgubiri morale: 200.000 RON (pentru

prejudiciul suferit de mama sa) și 200.000 RON (pentru prejudiciul suferit de

tatăl sau).

A fost respinsă în

rest acțiunea.

Tribunalul a reținut,

în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei,

invocată de pârât, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât

persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, cât și, după decesul acestor persoane, soțului sau

descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv, în speță,

constatându-se că reclamanta acționează ca descendentă de gradul I și II.

Venind în calitate de

descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor, dreptul la compensații

pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul

acestuia (și, ca atare, urmează a fi cuantificat prin raportare la persoana sa,

iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis

celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus.

Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral, ce

intră în patrimoniul autorului, au un caracter global, urmând a fi partajate,

după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale

(descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de

drept comun din materia devoluțiunii succesorale.

Pentru cele arătate,

s-a reținut că reclamanta are îndreptățirea de a solicita repararea

prejudiciului suferit de autorii săi de gradul I, câtă vreme legea îi

stabilește expres și fără echivoc această legitimare în art. 5 alin. (1),

concluzie ce atrage respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității

procesual active invocată de pârât.

În ce privește

inadmisibilitatea acțiunii, instanța a reținut că aceasta nu este o veritabila

excepție, motiv pentru care a analizat-o ca pe o apărare de fond.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că părinții reclamantei au fost supuși atât măsurii

deportării în U.R.S.S., cât și deportării în Bărăgan.

În speță s-a

constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează

întocmai pe ipoteza particularizata de art. 3 lit. e), deoarece tatăl,

respectiv bunicul și bunica paternă au fost supuși unei măsuri administrative

cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de

legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri

administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de

a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

Măsura deportării în

U.R.S.S. la muncă forțată nu este reglementată expres de art. 3 din Legea nr.

221/2009, ca atare se impune verificarea, în prealabil, dacă acestei măsuri

abuzive i se poate recunoaște un caracter politic, pornind de la criteriile

prevăzute chiar de legea supra anunțată și care face trimitere la alte acte

normative incidente în acest domeniu, cum sunt Decretul-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999.

Tribunalul analizând

corelativ dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 cu dispoz. art. 1 lit. a) din

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, a apreciat că, în speță, sunt întrunite condițiile de

admisibilitate cerute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării

caracterului politic al deportării petiționarei la muncă forțată în U.R.S.S. în

perioada 14 ianuarie 1945 - 17 noiembrie 1949 (potrivit adresei de la dosar).

Cât privește

despăgubirile materiale solicitate pentru bunurile și animalele ramase în

gospodărie, precum și pentru recoltele neculese, prima instanță a reținut că

deși textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de

aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri. De asemenea, se pot solicita doar

bunuri care, totodată, fac și obiectul legilor speciale de reparație menționate

în text și pentru care încă nu s-au obținut măsuri reparatorii.

Este adevărat că

alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă și la utilaje și

instalații, dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu

imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data

formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. (3) al

aceluiași text de lege, singura excepție de la această regulă constituind

evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.

În speță, a

concluzionat tribunalul, s-au solicitat, compensații pentru bunurile materiale

pretins a fi fost confiscate de autorități, ceea ce, prin raportare la

argumentele precedente, exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii

reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanta A.E. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București.

Reclamanta A.E. a

criticat soluția pe aspectul greșitei admiteri a excepției necompetenței

teritoriale a Tribunalului Timiș raportat la prevederile art. 155 din Legea nr.

105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat,

critică fără legătură cu sentința atacată.

Pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a invocat în apel Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale arătând că prin declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

acțiunea reclamantei nu mai are fundament juridic.

Prin Decizia civilă

nr. 668 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelurile declarate de reclamanta A.E. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice București, a desființat sentința civilă și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecarea petitului privind daunele materiale, la

aceeași instanță, Tribunalul Timiș.

Curtea a apreciat că

se impune desființarea sentinței întrucât prima instanță nu a cercetat în fond

capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material

cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al

măsurii administrative cu caracter politic.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate pârâtul a arătat că legiuitorul a înțeles a condiționa

acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită să

fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, căci doar

la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuție, în caz

contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale

suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a

acestor bunuri.

Or, în speță

reclamanții au arătat că nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context

în care o atare solicitare, în aceste condiții, în perimetrul Legii nr.

221/2009 nu este întemeiată.

Mai mult, domeniul de

aplicare a legii vizează prin excelență imobilele.

Referitor la excepția

de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

analiza acestui text de lege s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al

constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare .

S-a reținut că, prin

art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementari în două sau mai multe acte normative, iar în

cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare,

fie prin concentrarea materiei în reglementari unice.

Curtea

Constituțională a constatat că, nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate, prin instituirea ca efect al disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca și

scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă

dispozițiile art. 1 și 3 din Constituție și de aceea este în mod vădit

neavenită.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată următoarele:

În primul rând, se

reține că situația autorilor reclamantei nu se circumscrie domeniului de

aplicare al Legii nr. 221/2009, pentru a se putea considera că măsura dispusă

împotriva acestora are caracter politic în sensul acestei legi.

Este de necontestat

că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autorii reclamantei au creat

familiei prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra

vieții ulterioare a familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial

la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv,

onoare și reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în

mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr.

221/2009, sub mai multe aspecte.

Aplicabilitatea Legii

nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor

prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale

de reparație.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Autorii reclamantei

au fost deportați pentru că erau etnici germani, nu pentru fapte de opoziție

față de regimul comunist, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 din Legea nr.

221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a

fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași

lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative

Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani

deportați.

De altfel, pentru a

fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, măsura trebuia să fi

fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi

urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O. U.G. nr. 214/1999,

ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin.

(1) din ordonanța amintită, "(1) Constituie infracțiuni săvârșite din

motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

c

1

)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială".

Situația reclamată în

cauză nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum

s-a arătat, victimele măsurii fiind deportate în fosta U.R.S.S. exclusiv pe

criteriul apartenenței lor la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea

vreunei fapte, de către aceștia, prin care să se fi opus regimului politic

trecut.

În speță, nu este

incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță,

deoarece autorii reclamantei au fost pur și simplu deportați fără voința lor în

statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie

pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că aceștia ar fi desfășurat

vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, din această

perspectivă pretențiile reclamantei nu pot fi încadrate în domeniul de aplicare

al legii speciale de reparație și, pe cale de consecință nici acordarea

daunelor materiale solicitate pentru bunurile confiscate la data internării în

colonia de muncă din fosta U.R.S.S. nu poate găsi rezolvare în baza Legii nr.

221/2009, indicat ca temei de drept al cererii introductive.

În al doilea rând,

așa cum corect a reținut Curtea de Apel atunci când a admis apelul pârâtului,

în cauză, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins (daunele morale solicitate pentru prejudiciul suferit de autori ca

urmare a celor două măsuri dispuse asupra lor, respectiv deportare în Bărăgan

și în U.R.S.S.) nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu

se putea invoca existența unui "bun" din perspectiva art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă,

susceptibilă de a fi pusă în executare.

În acest context al

analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în

Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată

neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv

tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care [în compunerea prevăzută

de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost

modificat și completat prin Legea nr. 202/2010] prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, Partea I, a statuat că

în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă

din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta "nu mai

este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene, nu i le legitimează".

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1605/PI

din 18 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, va schimba în parte

sentința apelată în sensul că va respinge în totalitate acțiunea reclamantei,

ca neîntemeiată.

Vor fi menținute

dispozițiile privind admiterea apelului pârâtului, precum și pe cele din

sentință privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantei, excepția inadmisibilității acțiunii, precum și respingerea

petitului privind acordarea daunelor materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva Deciziei nr. 668 din

24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că:

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1605/PI

din 18 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată în sensul că respinge în totalitate acțiunea reclamantei, ca

neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV