ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 90/2012

Asupra

conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IlI-a civilă sub nr. 59374/3/2010, astfel cum

a fost precizată la data de 27 aprilie 2011, reclamanta L.G., născuta Z., a

chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P.B.,

solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să se constate

caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantei L.G. în

lagărul 1027 Ce. din U.R.S.S.; să se dispună obligarea paratului la plata sumei

de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a internării reclamantei in lagărul 1027 C. din U.R.S.S.

La termenul de

judecată din data de 27 aprilie 2011, tribunalul a invocat din oficiu excepția

necompetenței teritoriale și a declinat soluționarea cauzei Tribunalului Timiș

prin sentința civilă nr. 744/2011.

S-a reținut că

reclamanta a învestit instanța cu o cerere de acordare a unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral și material suferit ca urmare a măsurilor

administrative cu caracter politic, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

221/2009. Având în vedere obiectul cererii și dispozițiile art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009 potrivit cărora competența de soluționare a acestor cereri

aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază

persoana interesată și constatând că reclamanta și-a ales domiciliul în

localitatea Timișoara, la Cabinet Avocat G.S., instanța a considerat că, față

de domiciliul ales, în cauză, competența revine Tribunalului Timiș.

Primind

dosarul, Tribunalul Timiș a reținut, că, în speță, competența de soluționare a

cererii de chemare în judecată aparține instanțelor române, art. 4 alin. (4)

din Legea nr. 221/2009 stabilind-o în favoarea tribunalului de la domiciliul

persoanei interesate. Prin urmare, câtă vreme nu se poate stabili care este

tribunalul de la domiciliul persoanei interesate din moment ce reclamanta

domiciliază în străinătate, respectiv Germania, Wendltugen, str. Traubens,

conform mențiunilor din cererile depuse de reclamantă, competența revine

Tribunalului București potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Chiar dacă

reclamanta și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Timiș,

respectiv la avocatul acesteia, s-a apreciat că acest domiciliu nu poate atrage

competența Tribunalului Timiș, întrucât art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009

are în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantei, iar nu domiciliul

avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales.

S-a mai reținut

că în favoarea competenței Tribunalului București operează și prevederile art.

8 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „cererile îndreptate împotriva

statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și

administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la

cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul”. Or, câtă

vreme reclamanta nu are domiciliul în țară, cererea de chemare în judecată

formulată împotriva statului poate fi îndreptată doar la Tribunalul București.

Astfel, prin

sentința civilă nr. 4277/ PI din 5 octombrie 2011 a Tribunalului Timiș, a fost

admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit

conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de

Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte,

constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două

instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină,

în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța

regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția

civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele

considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de 27 aprilie 2011,

reclamanta L.G. a indicat faptul că are domiciliul în Germania.

Împrejurarea că

domiciliul reclamantei este în Germania, țară care face parte din U.E., alături

de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie

2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în

materie civilă și comercială.

Din nota de

fundamentare a regulamentului (pct. II) rezultă că, normele de competență

trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe

principiul conform căruia competența este determinată, în general, de

domiciliul pârâtului.

Potrivit

dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. l din Legea nr. 105/1992 cu

privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele

românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o

parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în

România.

Totodată,

potrivit art. 155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt

competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să

soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență

materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la

Tribunalul București.

În cauza de

față, instanțele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit

între reclamanta L.G., cu domiciliul în Germania și o parte pârâtă cu sediul în

România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel de

litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea

română [(art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009)] sunt date în competența

tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin

domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales

la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Identificarea

competenței rationae hei și rationae materiae se face prin raportare la

domiciliul reclamantului, în înțelegerea acestuia ca element de identificare a

persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei, domiciliu ales, pentru

comunicarea actelor de procedură.

Așa fiind, cum

domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de

consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României

este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art.

155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului

București.

În consecință,

față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5)

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a

cererii formulată de reclamanta L.G. în favoarea Tribunalului București, secția

a IlI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.