ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 90/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă sub nr. 59374/3/2010, astfel cum a fost precizată la data de 27 aprilie 2011, reclamanta L.G., născuta Z., a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P.B., solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantei L.G. în lagărul 1027 Ce. din U.R.S.S.; să se dispună obligarea paratului la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a internării reclamantei in lagărul 1027 C. din U.R.S.S.

La termenul de judecată din data de 27 aprilie 2011, tribunalul a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale și a declinat soluționarea cauzei Tribunalului Timiș prin sentința civilă nr. 744/2011. S-a reținut că reclamanta a învestit instanța cu o cerere de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009. Având în vedere obiectul cererii și dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora competența de soluționare a acestor cereri aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată și constatând că reclamanta și-a ales domiciliul în localitatea Timișoara, la Cabinet Avocat G.S., instanța a considerat că, față de domiciliul ales, în cauză, competența revine Tribunalului Timiș.

Primind dosarul, Tribunalul Timiș a reținut, că, în speță, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține instanțelor române, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 stabilind-o în favoarea tribunalului de la domiciliul persoanei interesate. Prin urmare, câtă vreme nu se poate stabili care este tribunalul de la domiciliul persoanei interesate din moment ce reclamanta domiciliază în străinătate, respectiv Germania, Wendltugen, str. Traubens, conform mențiunilor din cererile depuse de reclamantă, competența revine Tribunalului București potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Chiar dacă reclamanta și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Timiș, respectiv la avocatul acesteia, s-a apreciat că acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Timiș, întrucât art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 are în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantei, iar nu domiciliul avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales. S-a mai reținut că în favoarea competenței Tribunalului București operează și prevederile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul”.

Or, câtă vreme reclamanta nu are domiciliul în țară, cererea de chemare în judecată formulată împotriva statului poate fi îndreptată doar la Tribunalul București. Astfel, prin sentința civilă nr. 4277/ PI din 5 octombrie 2011 a Tribunalului Timiș, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc.

civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de 27 aprilie 2011, reclamanta L.G. a indicat faptul că are domiciliul în Germania. Împrejurarea că domiciliul reclamantei este în Germania, țară care face parte din U.E., alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. II) rezultă că, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. l din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România. Totodată, potrivit art. 155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul București.

În cauza de față, instanțele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamanta L.G., cu domiciliul în Germania și o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel de litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea română [(art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009)] sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Identificarea competenței rationae hei și rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei, domiciliu ales, pentru comunicarea actelor de procedură. Așa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului București. În consecință, față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta L.G. în favoarea Tribunalului București, secția a IlI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.