ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 783/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 783/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul

Timiș la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul Z.L. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii nr. 221/2009,

să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 86.500 euro (371.950 lei),

reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Printr-o precizare

ulterioară a cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului și la plata de despăgubiri morale în cuantum de 1.708.000 euro

(7.173.600 lei).

Prin sentința civilă nr.

1587 din 16 iunie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată și

precizată de reclamantul Z.L. împotriva pârâtului Statul Român și a obligat

pârâtul să-i plătească suma de 125.000 euro sau echivalentul în lei la data

plății, reprezentând despăgubiri morale.

A respins în rest

acțiunea reclamantului și cererea acestuia vizând plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres

calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al

II-lea inclusiv, în speță, constatându-se că reclamantul acționează atât în

nume propriu în solicitarea de aplicare a legii reparatorii, cât și ca

descendent de gradul I și II.

Situația de fapt

invocată și probată de reclamant se grefează pe dispozițiile art. 3 din Legea nr.

221/2009, părinții și bunica paternă, precum și bunicii materni și chiar

reclamantul, născut în perioada deportării în Bărăgan, fiind supuși unei măsuri

administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres

indicată de legiuitor.

Printre criteriile generale

identificate de prima instanță, în cuantificarea acestor prejudicii morale se

numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării, în

speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea

unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule, consecințele negative

suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic rezultate din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării

de casă, intensitatea percepției consecințelor vătămării prin raportare și la

nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză, gradul în care le-a

fost afectată situația familială, profesională și socială.

Despăgubirile

materiale solicitate au fost însă respinse, considerându-se că art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009 condiționează acordarea lor de împrejurarea ca

acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005.

Reclamantul solicită

contravaloarea unor bunuri mobile, însă, aceste bunuri nu intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 221/2009, dată fiind raportarea legiuitorului la

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, ce au în vedere doar retrocedarea

bunurilor imobile.

Cât privește

contravaloarea recoltelor neculese, calificate de reclamant ca bunuri imobile

în accepțiunea dată de art. 465 alin. (1) C. civ., prima instanță a reținut că

reclamantul, care nu a înțeles să uzeze de dispozițiile legilor reparatorii

anterioare pentru a solicita această contravaloare, nu poate valorifica această

cerere în contextul Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul Z.L., cât și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr.

165/ A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis ambele apeluri

formulate, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului Timiș.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, au fost

declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat

fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului

Z.L., și-a încetat efectele juridice, iar inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul dreptului la despăgubiri

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Apelul reclamantului

este însă întemeiat în ceea ce privește despăgubirile materiale.

Prima instanță,

interpretând greșit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

a reținut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat, și în cazul Legii nr. 221/2009, doar imobilele care intră și în sfera de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 221/2009

însă nu face distincție între bunuri imobile și bunuri mobile, folosind

sintagma „bunuri confiscate”.

De asemenea, nu

distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii

anterioare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamantul Z.L. și

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

formulat, reclamantul Z.L. formulează următoarele critici de nelegalitate,

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Deși nici reclamantul

și nici Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu au solicitat desființarea

hotărârii atacate cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, instanța de apel a

considerat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor

reclamantului și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, încălcând prin

aceasta principiul disponibilității.

Reclamantul a depus

cerere în probațiune solicitând administrarea probei cu martori, instanța de

apel fiind legal investită să administreze această probă ca urmare a

caracterului devolutiv al apelului.

Instanța de apel

trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. în forma în care acesta exista la momentul judecării cauzei, iar cum părțile nu au

solicitat anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii.

Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele critici de nelegalitate:

Legiuitorul a înțeles

să condiționeze acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana

îndreptățită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005,

formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile.

Nu poate fi acceptată

ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita

restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.

Or, în speță,

reclamantul nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în care

solicitarea formulată în baza Legii nr. 221/2009 nu este întemeiată.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată următoarele:

Recursul declarat de

reclamantul Z.L. nu este fondat, urmând a fi respins, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

Anterior adoptării

Legii nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevedea că: „în cazul în

care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a

fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.”

Aceasta este forma

avută în vedere de Curtea de Apel care, constatând că prima instanța nu a

intrat în cercetarea fondului cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor

materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare primei instanțe în privința acestui capăt de cerere.

În forma modificată

prin art. 27 din Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. are

următorul conținut: „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul (…)”.

Susținerea formulată

de recurentul reclamant Z.L. în sensul că instanța de apel trebuia să aplice

prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr.

202/2010 nu sunt întemeiate.

Înalta Curte are în

vedere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010 interpretate

gramatical, din care rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca art. 297

alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată să se aplice cererilor de apel

înregistrate după data de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii

nr. 202/2010, de vreme ce textul menționat face referire la „procesele și

cererile formulate”.

Prin urmare, în

cadrul unui litigiu pornit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,

noile reguli de procedură vor fi aplicabile acelor cereri, formulate în cadrul

litigiului, după intrarea în vigoare a noii legi. Cum cererea de apel este o

cerere formulată în derularea unui litigiu, prevederile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. în noua redactare se vor aplica numai dacă calea de atac a apelului

a fost exercitată după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Or, în cauză, apelul

formulat de reclamant a fost promovat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

202/2010, astfel încât aplicarea de către instanța de apel a prevederilor art. 297

alin. (1) C. proc. civ. în forma dinaintea modificării intervenite prin Legea nr.

202/2010, este legală.

În consecință, față

de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

Recursul formulat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat și

urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul Z.L. a solicitat și obligarea pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 371.950 lei

reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic la care au fost supuși reclamantul și

familia sa, bunuri care nu i-au fost retrocedate până în prezent.

Cererea a fost

întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care

reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Din condiția impusă

de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost

restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr 247/2005, rezultă că numai echivalentul

bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație

menționate poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de

legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale

Legii nr 247/2005.

Or, în cauză, bunurile

menționate de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu

intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin

destinație, pentru care însă, reclamantul nu a făcut dovada că, deși a urmat

procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a obținut restituirea acestora

în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă de art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor

solicitate.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va modifica în parte decizia atacată în

sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul

declarat de reclamantul Z.L. împotriva sentinței civile nr. 1587/ PI din 16

iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Va fi modificată în

parte sentința în sensul că va fi respinsă cererea de obligare la plata daunelor

morale, Înalta Curte constatând, pe de o parte că măsura dispusă de Curtea de

Apel de desființare a hotărârii primei instanțe și de trimitere a cauzei spre

rejudecare a vizat numai pretențiile reclamantului legate de plata

echivalentului bănesc al bunurilor confiscate, iar pe de altă parte că

dezlegarea dată de instanța de apel în soluționarea apelului declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în privința cererii de

obligare la plata daunelor morale nu a făcut obiect de critică în calea de atac

a părții care ar fi avut interes în acest sens.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei vizând admiterea apelului declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cele ale sentinței prin care

a fost respinsă cererea de plată a despăgubirilor reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 165/ A din

09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de

reclamantul Z.L. împotriva sentinței civile nr. 1587/ PI din 16 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința în sensul că respinge cererea de obligare la plata daunelor morale.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Z.L. împotriva aceleiași decizii.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 februarie 2012.