ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 783/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiș la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul Z.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii nr. 221/2009, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 86.500 euro (371.950 lei), reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Printr-o precizare ulterioară a cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri morale în cuantum de 1.708.000 euro (7.173.600 lei).

Prin sentința civilă nr. 1587 din 16 iunie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul Z.L. împotriva pârâtului Statul Român și a obligat pârâtul să-i plătească suma de 125.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale. A respins în rest acțiunea reclamantului și cererea acestuia vizând plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv, în speță, constatându-se că reclamantul acționează atât în nume propriu în solicitarea de aplicare a legii reparatorii, cât și ca descendent de gradul I și II.

Situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează pe dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, părinții și bunica paternă, precum și bunicii materni și chiar reclamantul, născut în perioada deportării în Bărăgan, fiind supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor.

Printre criteriile generale identificate de prima instanță, în cuantificarea acestor prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării, în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule, consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, intensitatea percepției consecințelor vătămării prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză, gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Despăgubirile materiale solicitate au fost însă respinse, considerându-se că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 condiționează acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005. Reclamantul solicită contravaloarea unor bunuri mobile, însă, aceste bunuri nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, dată fiind raportarea legiuitorului la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, ce au în vedere doar retrocedarea bunurilor imobile. Cât privește contravaloarea recoltelor neculese, calificate de reclamant ca bunuri imobile în accepțiunea dată de art. 465 alin. (1) C. civ., prima instanță a reținut că reclamantul, care nu a înțeles să uzeze de dispozițiile legilor reparatorii anterioare pentru a solicita această contravaloare, nu poate valorifica această cerere în contextul Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul Z.L., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr. 165/ A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis ambele apeluri formulate, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului Z.L., și-a încetat efectele juridice, iar inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Apelul reclamantului este însă întemeiat în ceea ce privește despăgubirile materiale. Prima instanță, interpretând greșit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a reținut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat, și în cazul Legii nr. 221/2009, doar imobilele care intră și în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 221/2009 însă nu face distincție între bunuri imobile și bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate”. De asemenea, nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamantul Z.L. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin recursul formulat, reclamantul Z.L. formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Deși nici reclamantul și nici Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu au solicitat desființarea hotărârii atacate cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, instanța de apel a considerat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor reclamantului și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, încălcând prin aceasta principiul disponibilității.

Reclamantul a depus cerere în probațiune solicitând administrarea probei cu martori, instanța de apel fiind legal investită să administreze această probă ca urmare a caracterului devolutiv al apelului. Instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. în forma în care acesta exista la momentul judecării cauzei, iar cum părțile nu au solicitat anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii. 2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele critici de nelegalitate: Legiuitorul a înțeles să condiționeze acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile.

Nu poate fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri. Or, în speță, reclamantul nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în care solicitarea formulată în baza Legii nr. 221/2009 nu este întemeiată. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de reclamantul Z.L. nu este fondat, urmând a fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Anterior adoptării Legii nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

prevedea că: „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.” Aceasta este forma avută în vedere de Curtea de Apel care, constatând că prima instanța nu a intrat în cercetarea fondului cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în privința acestui capăt de cerere. În forma modificată prin art. 27 din Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. are următorul conținut: „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul (…)”. Susținerea formulată de recurentul reclamant Z.L. în sensul că instanța de apel trebuia să aplice prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 202/2010 nu sunt întemeiate. Înalta Curte are în vedere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010 interpretate gramatical, din care rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. în forma modificată să se aplice cererilor de apel înregistrate după data de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, de vreme ce textul menționat face referire la „procesele și cererile formulate”. Prin urmare, în cadrul unui litigiu pornit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, noile reguli de procedură vor fi aplicabile acelor cereri, formulate în cadrul litigiului, după intrarea în vigoare a noii legi. Cum cererea de apel este o cerere formulată în derularea unui litigiu, prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în noua redactare se vor aplica numai dacă calea de atac a apelului a fost exercitată după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Or, în cauză, apelul formulat de reclamant a fost promovat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel încât aplicarea de către instanța de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma dinaintea modificării intervenite prin Legea nr. 202/2010, este legală. În consecință, față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Z.L. a solicitat și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 371.950 lei reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși reclamantul și familia sa, bunuri care nu i-au fost retrocedate până în prezent.

Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație menționate poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr 247/2005.

Or, în cauză, bunurile menționate de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație, pentru care însă, reclamantul nu a făcut dovada că, deși a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

va modifica în parte decizia atacată în sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul Z.L. împotriva sentinței civile nr. 1587/ PI din 16 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Va fi modificată în parte sentința în sensul că va fi respinsă cererea de obligare la plata daunelor morale, Înalta Curte constatând, pe de o parte că măsura dispusă de Curtea de Apel de desființare a hotărârii primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai pretențiile reclamantului legate de plata echivalentului bănesc al bunurilor confiscate, iar pe de altă parte că dezlegarea dată de instanța de apel în soluționarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în privința cererii de obligare la plata daunelor morale nu a făcut obiect de critică în calea de atac a părții care ar fi avut interes în acest sens.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei vizând admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cele ale sentinței prin care a fost respinsă cererea de plată a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 165/ A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul Z.L. împotriva sentinței civile nr. 1587/ PI din 16 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că respinge cererea de obligare la plata daunelor morale. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Z.L. împotriva aceleiași decizii. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 februarie 2012.