ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1135/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1135/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1526 din 9 iunie

2012, pronunțată în Dosarul nr. 6885/30/2009, Tribunalul Timiș a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul L.I. atât în nume propriu cât și în calitate

de mandatar al reclamanților L.U. și L.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis în parte

cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții T.J.,

G.B., P.I. și C.M.M.

A obligat pârâtul la

plata către L.I., L.U. și L.S., T.J., G.B., P.I. și C.M.M. a sumei de 190.000

euro cu titlu de despăgubiri morale, respingând în rest pretențiile formulate.

În pronunțarea

acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență că petiționarii își

legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul

moral suferit atât în nume propriu cât și în calitate de descendenți, că măsura

deportării în Bărăgan luată față de petiționari și familia lor se circumscrie

ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care

menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative

incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

În acest context,

Tribunalul a concluzionat că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3)

al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea

constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de

vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre

cele expres reglementate de lege.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, tribunalul a apreciat

îndeplinite condițiile acordării lor în raport de art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 iar în cuantificarea despăgubirilor, "instanța s-a raportat și la

jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra

României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit

a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a

fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată

cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei

satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile

lezate.

Instanța a avut în

vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5

alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a

beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999. În speță petiționarii și autorii lor au beneficiat de

drepturile conferite de ambele acte normative.

În ceea ce privește

daunele materiale, Tribunalul a apreciat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009 trebuie corelate cu cele ale art. 2 și art. 6 din

Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența

acestui act normativ.

Tribunalul a

considerat că alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă și la utilaje

și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu

imobilul pe care l-au deservit, precum și de existenta lor în natură la data

formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. (3) al

aceluiași text de lege, singura excepție de la această regulă constituind

evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.

A concluzionat

instanța de fond în sensul că cererea reprezentând compensații pentru bunurile

materiale pretins a fi confiscate de autorități nu intră sub incidența

măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009.

Împotriva sentinței

Tribunalului Timiș au declarat apel reclamanții L.I., L.U. și L.S., pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice, Timiș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și

intervenienta C.M.M.

Reclamanții apelanți

L. au criticat sentința tribunalului sub aspectul neacordării în totalitate a

sumei de 1.989.600 euro cu titlu de daune morale, respectiv pentru

neindividualizarea cuantumului sumei de 190.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți.

A fost criticată

sentința primei instanțe și pentru neacordarea sumelor privind prejudiciul

material în cuantum de 540.000 euro.

Cu privire la

prejudiciul moral s-a arătat acesta este justificat față de suferințele fizice

și psihice ale familiei, determinate de deportarea în Bărăgan, iar prejudiciul

material este determinat de bunurile materiale confiscate, pentru care se pot

acorda despăgubiri, ce nu sunt limitate doar la domeniul de aplicare al Legii

nr. 10/2001.

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș a declarat apel, susținând că după pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.354 și nr. 1.358/2010, acțiunea reclamanților

urmează a fi respinsă, deoarece nu mai are temei juridic în sensul prevăzut de

art. 5 lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 92 din 26 aprilie 2012, a admis

apelurile reclamanților și pârâtului, a schimbat în tot sentința atacată și, în

rejudecare, a admis în parte acțiunea reclamanților cu privire la cererea de

acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material produs și a obligat

pârâtul Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București să

plătească celor trei reclamanți suma de 334.884 RON cu titlu de despăgubire

pentru prejudiciul material cauzat. A respins cererea de acordare a daunelor

morale, a respins restul pretențiilor și a respins apelul intervenientei C.M.M.

împotriva aceleiași sentințe, cu cheltuieli de judecată aferente.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut în esență, că în ceea ce

privește critica apelanților privind neacordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul moral, aceasta este nefondată din perspectiva Deciziei nr.

1.358/2010 a Curții Constituționale, care a declarat în afara ordinii constituționale

dispozițiile legale menționate.

Referitor la

aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, text de lege în

vigoare și în prezent, instanța de apel a constatat că în mod greșit Tribunalul

a înlăturat aplicarea acestor dispoziții legale, și nu a dat curs cererii

exprese a celor trei reclamanți, cu privire la valorificarea drepturilor

cuvenite urmare a creării prejudiciului material întrucât domeniul de aplicare

al art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 include sfera bunurilor mobile și

imobile, proprietate a reclamanților sau a autorilor acestora în legătură cu

care dreptul de proprietate a fost încălcat brutal de regimul comunist prin

dislocarea proprietarilor acestor bunuri, cum este cazul în speță, în Câmpia

Bărăganului, legiuitorul neînțelegând să limiteze sfera de aplicare a art. 5

lit. b) doar la bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 pentru că în

acest mod nu se poate asigura o reparație completă a prejudiciului material și

s-ar realiza o suprapunere de acte normative, ceea ce desigur nu este în

interesul legiuitorului și nici al destinatarilor normei juridice.

Pentru aceleași

motive cererea referitoare la prejudiciul moral, prin admiterea apelului

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș, a fost respinsă în totalitate, au fost respinse restul

pretențiilor reclamanților cu privire la bunuri materiale care nu au fost

dovedite.

Chestiunile privind

lipsa calității procesuale active a reclamanților sau nedovedirea sau reducerea

cuantumului despăgubirilor morale, susținute de către pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, au fost apreciate de instanța de apel ca inaplicabile, în speță,

părțile reclamante justificând calitatea procesuală în temeiul art. 3 și 4 din

Legea nr. 221/2009.

A mai avut în vedere

instanța că apelanta intervenientă C.M.M. deși a formulat apel cu privire la

neindividualizarea sumei de 190.000 euro, acordată cu titlu de daune morale,

pentru fiecare parte reclamantă din proces și a făcut trimitere la prevederile

art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu a înțeles să dovedească, în fața

instanței de apel, pretențiile cu privire la bunurile materiale, așa cum au

procedat reclamanții.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și intervenientă C.M.M.

Recurentul-pârât a solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul

respingerii ca neîntemeiată a cererii privind acordarea de despăgubiri pentru

pretinsul prejudiciu material cauzat și menținerea în rest a deciziei civile

atacate în ceea ce privește admiterea apelului formulat de către pârâtul Statul

Roman cu consecința, respingerii acțiunii referitoare la despăgubirile pentru

prejudiciul moral și restul pretențiilor formulate.

Recurentul-pârât își

subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., acestea vizând interpretarea și aplicarea eronată de către instanța

de apel a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Argumentându-și

criticile recurentul-pârât susține, în principal, cu referire la capătul de

cerere privind acordarea despăgubirilor materiale în suma de 334.884 RON pentru

pretinsul prejudiciu material cauzat ca efect al măsurilor administrative

suferite, că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, întrucât din interpretarea

teleologică a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se

desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate

și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 fapt desprins

din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în

natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.

247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

În subsidiar,

argumentează recurentul-pârât, dezlegarea dată capătului de cerere privind

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material produs de către instanța

de apel este rezultatul unei evidente încălcări și aplicări greșite a legii,

respectiv a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

întrucât nu sunt îndeplinite condițiile esențiale, sine qua non, pentru

admiterea unei acțiuni privind acordarea de despăgubiri materiale în condițiile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și anume:

- existența unei

confiscări de bunuri din patrimoniul persoanelor care au făcut obiectul unor

condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, confiscare efectuată

de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme;

- nerestituirea

acestor bunuri confiscate până în prezent sau neacordarea de despăgubiri în

echivalent în temeiul altor acte normative pentru aceste bunuri confiscate.

Precizează

recurentul-pârât, sub acest aspect, că și în situația în care instanța de apel

a reținut faptul că domeniul de aplicare al acestor prevederi legale

"include sfera bunurilor mobile și imobile, proprietate a reclamanților

sau a autorilor acestora" iar "legiuitorul nu a înțeles să limiteze

sfera de aplicare a art. 5 lit. b) doar la bunurile imobile ce fac obiectul

Legii nr. 10/2001", aceasta avea în continuare obligația verificării celor

două condiții legale menționate mai sus, și anume existența unor confiscări de

bunuri din patrimoniul reclamanților sau a autorilor acestora, confiscări

efectuate de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme,

precum și nerestituirea acestor bunuri confiscate până în prezent sau

neacordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul altor acte normative, în

cauză neexistând nicio probă pertinentă și concludentă care să probeze

îndeplinirea în speță a condițiilor legale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, respectiv existența unei confiscări a bunurilor

menționate (animale, inventar agricol, mobilă, obiecte de uz gospodăresc,

producție agricolă, etc.) din patrimoniul reclamanților sau autorilor acestora,

confiscare efectuată de către organele competente ale statului comunist de la

aceea vreme, precum și nerestituirea acestor bunuri confiscate până în prezent

sau neacordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul altor acte normative,

ci doar faptul că persoanele în cauză dețineau la acea dată anumite bunuri

imobile.

Recurentul-pârât

consideră că o administrare corectă și legală a probelor ar fi presupus mai

întâi dovedirea de către reclamanți în fața instanței, prin mijloace de probă

legale pertinente și concludente a tuturor bunurilor mobile și imobile

confiscate și abia după ce confiscarea acestor bunuri ar fi fost în mod legal

probată să fie realizată o expertiză evaluatorie a acestora iar nu invers, prin

însăși expertiza evaluatorie să se probeze existența sau confiscarea vreunor

bunuri mobile și imobile, întrucât nu acesta este rolul probator al expertizei

evaluatorii.

Sub aspectul

probatoriilor administrate, recurentul-pârât învederează instanței de recurs

faptul că expertiza efectuată este vădit nelegală și abuzivă, întrucât în Anexa

6 la Raportul de evaluare sunt evaluate chiar și producțiile agricole iluzorii

(culturi de grâu și porumb) aferente anilor 1952 - 1955, ani în care terenurile

agricole ale familiei L.V.l. nu a fost cultivate, rezultând astfel că instanța

de apel a acordat în mod nelegal despăgubiri nu doar pentru prejudiciul efectiv

suferit (damnum emergens) ci și pentru beneficiul nerealizat (iucrum cesans),

deși o astfel de cerere în mod evident nu se circumscrie sferei de aplicare a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, beneficiile

nerealizate reprezentate de lipsa de folosință a terenurilor agricole în

perioada stabilirii domiciliului obligatoriu excedând în mod neîndoielnic

obiectului art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care, așa după cum

rezultă din conținutul normei juridice invocate, privește exclusiv

"bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative".

Precizează

recurentul-pârât că expertiza este eronată și din punct de vedere al modului de

calcul al sumelor rezultate, întrucât atât în ceea ce privește valorile

bunurilor mobile evaluate în Anexa A cât și valorile producției agricole

regăsite în Anexa B, prețurile preluate de expert de pe piața actuală a

bunurilor mobile și de pe piața bursieră conțin TVA. Or, valorile stabilite de

către expert trebuie calculate fără TVA, întrucât valoarea care face obiectul

unei eventuale despăgubiri nu va conține TVA.

Recurenta-intervenientă

C.M.M. solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea

apelului formulat cu consecința schimbării dispozițiilor Sentinței civile nr.

1526 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, admiterea în integralitatea cererii

de intervenție în interes propriu astfel cum a fost ea formulată și susținută.

Recurenta-intervenientă

își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

Într-o primă critică

recurenta-intervenientă reproșează instanței de apel încălcarea dispozițiilor

art. 1169 C. civ. coroborate cu cele ale art. 201 - 201

4

C. proc.

civ., întrucât soluția de respingere ca nedovedită a cererii sale de acordare

de despăgubiri materiale nu a ținut cont de vocația sa la acest tip de daune,

conferită de Legea nr. 221/2009 dar nici de faptul că probatoriul administrat

de apelanții-reclamanți - având aceeași calitate și vocație de a fi despăgubiți

material - profită tuturor persoanelor în litigiu care au solicitat aceste

despăgubiri.

Cât privește

dezlegarea dată de instanța de control judiciar petitului privind daunele

morale, recurenta-intervenientă consideră că simpla constatare referitoare la

declararea ca neconstituțional a unui text de lege este inaptă a răspunde

rigorii art. 261 alin. (1) pct. 5 și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor

Omului pe palierul motivării unei hotărâri judecătorești, prin acest

raționament instanța săvârșind o denegare de dreptate violând ab initio

dispozițiile art. 3 din Codexul civil.

Consideră

recurenta-intervenientă că, deși textul a fost declarat neconstituțional, nimic

nu împiedica, dimpotrivă chiar impunea, ca solicitarea în daune morale să fie

soluționată pe marile principii de drept sau pe textele de largă generalitate

și generozitate ale art. 998 - 999 C. civ., nici instanța neputând invoca

faptul că "legea nu prevede" mai mult cu cât nici măcar nu este

ținută de fundamentarea în drept oferită de către părți.

Consideră recurenta

că, declanșând o acțiune civilă pe temeiul unui anumit text de lege care

ulterior a fost declarat neconstituțional, poate deplin rațional dar și legal

să invoce, chiar și în etapa recursului, că acțiunea sa are că bază și alte

acte normative și principii de drept, odată ce, independent de vreo culpă

personală, a fost "privată" de încadrarea în drept oferită ab initio.

Conchide

recurenta-intervenientă în sensul că întregul proces în ansamblul său a violat

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din primul protocol

adițional la Convenție prin prisma conferirii dreptului unor categorii de

persoane de a beneficia de anumite prerogative - dreptul la daune morale

veritabil "bun" în accepțiunea Convenției sau eventual o speranță

legitimă - care deși câștigat într-o primă instanță sau chiar și în secundul

grad de jurisdicție, ulterior, prin însăși intervenția statului au fost

înlăturate, creându-se astfel o stare de incertitudine juridică.

În susținerea

recursului său recurenta-intervenientă face trimitere și la principiile de

drept relevate în cauzele, Ambruosi c. Italia hotărârea din 19 octombrie 2000,

din 25 ianuarie 2002 definitivă, § 25 și 26; Artico c. Italia hotărârea din 13

mai 1980, § 33; Virgil Ionescu c. România, hotărârea din 28 septembrie 2005

definitivă, § 24, 25, 43, 44; Lindner și Hammermayer c. România, hotărârea din

12 noiembrie 2002.

Înalta Curte,

examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele

controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că

recursul pârâtului este fondat iar recursul intervenientei este nefondat pentru

considerentele ce vor fi redate în continuare.

I. Soluția pronunțată

în recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice are în fundamentare următoarele considerente:

Conform art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Textul de lege

anterior enunțat este clar și neechivoc, în sensul că legiuitorul a avut în

vedere acordarea despăgubirilor numai pentru bunurile imobile preluate abuziv

și care nu au fost restituite sau în cazul în care nu s-au obținut despăgubiri

prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau ale

Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.

Cum, în cauză,

reclamanții au solicitat despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, ipoteza

reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu are incidență, prima

instanță reținând și interpretând corect domeniul de aplicabilitate al normelor

examinate.

În atare situație,

prima critică a recurentului-pârât sub acest aspect apare ca nefondată, ceea ce

face inutilă examinarea următoarelor motive de nelegalitate invocate în

subsidiarul cererii întrucât acestea pleacă de la premisa includerii bunurilor

mobile în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

II. Soluția

pronunțată în recursul intervenientei C.M.M. se fundamentează pe următoarele

considerente:

Critica referitoare

la respingerea ca nedovedită a cererii intervenientei de acordare a daunelor

materiale este nefondată.

Aceasta pentru că și

în procesul civil este consacrat principiul potrivit căruia partea care face o

afirmație sau o propunere în fața instanței este obligat să o dovedească,

nefiind suficientă vocația pe care recurenta-intervenientă pretinde că o are la

o atare despăgubire, astfel nu se poate reproșa instanței de apel încălcarea

art. 201 - 214 C. proc. civ. și art. 1169 C. civ.

De subliniat este și

faptul că, în raport de considerentele ce au stat la baza soluției pronunțate

în recursul pârâtului, această critică apare ca fiind lipsită de fundament.

Criticile referitoare

respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate

din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii recurentei la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. l lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În considerarea celor

ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va admite recursul

pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, va

modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul formulat de

reclamanți împotriva Sentinței nr. 1526 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Timiș,

menținând celelalte dispoziții ale deciziei și va respinge, ca nefondat,

recursul intervenientei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară

în sensul:

Admite recursul

declarat de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. TIMIȘ împotriva Deciziei civile nr. 92 din 26 aprilie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, modifică în parte

decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul formulat de

reclamanții L.I., L.U. și L.S. împotriva Sentinței nr. 1526 din 9 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Timiș. Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge recursul

formulat de recurenta-intervenientă C.M.M. împotriva Deciziei civile nr. 92 din

26 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2013.

Cu opinia separată a

doamnei judecător E.C. în sensul:

Admite recursurile

declarate de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. TIMIȘ și de recurenta-intervenientă C.M.M. împotriva

Deciziei civile nr. 92 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Casează în parte

decizia atacată sub aspectul dispozițiilor de admitere în parte a acțiunii cu

privire la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material și a

respingerii apelului declarat de intervenienta C.M.M. împotriva Sentinței nr.

1526 din 9 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, sens în care trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Opinie separată

Contrar opiniei

majoritare apreciez că soluția legală este de admitere a recursurilor promovate

de recurentul-pârât și de intervenienta, de casare în parte a deciziei atacate

sub aspectul dispozițiilor de admitere în parte a acțiunii cu privire la

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material și a respingerii apelului

declarat de intervenienta împotriva sentinței, sens în care se va trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță, menținând celelalte dispoziții ale

deciziei.

Legiuitorul

postrevoluționar a considerat necesară adoptarea unei legi privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, edictând, astfel, Legea nr.

221/2009.

Scopul legii este

cuprins în reglementarea art. 2 și 5.

Potrivit art. 2,

"Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter

politic prevăzute la alin. (1) sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot

fi invocate împotrivă persoanelor care au făcut obiectul lor".

Potrivit art. 5 alin.

(1), "Orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea pot solicita

instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării

în vigoare a legii, obligarea statului la: lit. b): -"acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul unor imobile preluate abuziv

sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției".

Se constată că

despăgubirile reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. b) au ca obiect echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, fără nicio distincție cu privire la natura lor,

obiectul confiscării în orice situație privind atât bunuri mobile cât și

imobile.

Se mai constată că,

din perspectiva art. 2 din Legea nr. 221/2009, orice separare a bunurilor

confiscate în bunuri mobile și imobile este artificial creată deoarece, de

drept, ope legis, sunt înlăturate toate efectele hotărârilor judecătorești de

condamnare iar aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au

făcut obiectul lor.

Pentru a se obține

despăgubiri în baza art. 5(1) lit. b), trebuie îndeplinite și verificate trei

premize: 1. existența confiscării printr-o hotărâre de condamnare sau măsură

administrativă; 2. nerestituirea bunurilor confiscate; 3. neobținerea de

despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.

247/2005.

Referirea textului de

lege la premiza de a nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 are drept rațiune evitarea dublei

despăgubiri ca urmare a aplicării mai multor acte normative cu caracter

reparator și nicidecum restrângerea sferei bunurilor confiscate prin hotărâre

de condamnare sau măsură administrativă la bunuri imobile care fac obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001.

De altfel, temeiul

pentru care Curtea Constituțională a declarat neconstituțională reglementarea

de la art. 5 - (1) lit. a) a fost tocmai existența unor reglementări paralele

pentru acoperirea prejudiciului moral, raționament aplicabil mutatis mutandis

și la reglementarea de la lit. b), același articol și același alineat.

Astfel, prin Decizia

nr. 1.358/2010, Curtea Constituțională statuând asupra neconstituționalității

art. 5 (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a reținut că în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice - art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, că există reglementări paralele, motiv pentru

care art. 5 (1) teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din

legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care

dreptatea este valoarea supremă.

Prealabil, această

decizie a Curții Constituționale făcând o transpunere a art. 5 din Legea nr.

221/2009, în întregul său, constată cu caracter general obligatoriu, următoarea

realitate juridică a reglementărilor "referitoare la reparațiile pentru

suferințele cauzate de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989" (...):

"1. restituirea

bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și în măsura în care acest lucru nu

mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea

celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de

despăgubiri pentru daunele morale și de alte drepturi".

La pct. 4.1 din

decizie, Curtea Constituțională face o expunere a actelor normative în materia

restituirilor care au fost adoptate cu privire la retrocedarea bunurilor

imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 și care nu se limitează la Legea nr. 10/2001, după cum urmează: Legea nr.

18/1991; Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr.

83/1999, concluzionând că "statul a creat cadrul legislativ care să

garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre

o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de

imposibilitate a restituirii în natură".

La pct. 4.2, Curtea

Constituțională face expunerea actelor normative în ceea ce privește

reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice iar la pct. 4.3 din

decizie, analiza și expunerea comparativă a actelor normative în materia

acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist,

"care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca

urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist".

Concluzia care se

impune este în sensul constatării cu caracter obligatoriu a deciziei Curții

Constituționale mai sus menționate anume că, reglementarea art. 5(1) lit. b)

referitoare la reparația materială a persoanelor vizate are ca obiect

restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care

acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea.

Pentru Curtea Constituțională

reglementarea de la art. 5 alin. (1) lit. b) sub aspectul sus-menționat, spre

deosebire de reglementarea de la lit. a), se bucură de claritate și precizie,

nu contravine nici valorii supreme constituționale reglementate de art. 1 (3)

din Legea fundamentală: dreptatea, și nici nu are un obiect dublu reglementat

sau cu finalitate identică, deoarece, în caz contrar, Curtea, legal, conform

art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 modificată, s-ar fi pronunțat și asupra

neconstituționalității acestei prevederi legale.

Se constată, așadar,

că unul din efectele hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic

și a măsurii administrative cu caracter politic constă în confiscarea

bunurilor, că măsura confiscării privește, fără distincție, bunuri mobile și

imobile, că efectul confiscării a fost înlăturat de drept, ope legis, cu data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, cu 5 iunie 2009 și că, pentru

acordarea despăgubirilor materiale prevăzute de art. 5(1) lit. b), instanța,

după constatarea calității procesual active în condițiile acestui text de lege,

trebuie să procedeze la verificarea premizei confiscării bunurilor reclamate.

Față de împrejurarea

că prin decizia atacată, care, deși apreciază corect în sensul că sfera de

reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) cu privire la

echivalentul valorii bunurilor confiscate nu coincide cu sfera bunurilor

reglementate de Legea nr. 10/2001, pe care însă o include, ea fiind extinsă și

asupra bunurilor mobile, nu s-a preocupat de verificarea existenței în cauza de

față a condiției confiscării, apreciez că se impune casarea cu trimitere la

aceeași instanță pentru verificarea acestei premize, a confiscării bunurilor

prin măsura administrativă cu caracter politic de care se prevalează apelanții

care justifică calitatea procesuală activă în condițiile acestor dispoziții

legale.

În ce privește

recursul declarat de intervenienta în interes propriu, consider că acesta

trebuie admis sub aspectul criticii privind aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009 în ce o privește, criticile privind aplicarea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) fiind nefondate pentru motivele arătate

în decizia majoritară.

Având în vedere

motivul pentru care se impune casarea, verificarea premizei confiscării bunurilor,

și față de faptul că intervenientei i s-a reținut calitatea procesuală activă

în condițiile art. 5(1) lit. b), că acestea sunt condiții prealabile analizei

fondului, pentru o judecată unitară, se impune admiterea și a recursului

declarat de intervenienta în limitele mai sus precizate.

În rejudecare

instanța de apel urmează ca, subsecvent verificării îndepliniri condiției

confiscării prin măsura administrativă și în raport de concluzia la care va

ajunge, după caz, să examineze criticile apelanților a căror calitate

procesuală activă a reținut-o în raport de prevederile art. 292 C. proc. civ.,

art. 294 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ.

Pentru considerentele

care preced, apreciez că soluția legală și constituțională este aceea de

admitere a recursurilor, de casare în parte a deciziei atacate sub aspectul

dispoziției de admitere în parte a acțiunii și obligarea pârâtei la plata de

despăgubiri materiale cât și sub aspectul respingerii apelului declarat de

intervenientă.

Procesat

de GGC - NN