ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1135/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1526 din 9 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 6885/30/2009, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.I. atât în nume propriu cât și în calitate de mandatar al reclamanților L.U. și L.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A admis în parte cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții T.J., G.B., P.I. și C.M.M. A obligat pârâtul la plata către L.I., L.U. și L.S., T.J., G.B., P.I. și C.M.M. a sumei de 190.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, respingând în rest pretențiile formulate.

În pronunțarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență că petiționarii își legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât și în calitate de descendenți, că măsura deportării în Bărăgan luată față de petiționari și familia lor se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. În acest context, Tribunalul a concluzionat că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, tribunalul a apreciat îndeplinite condițiile acordării lor în raport de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar în cuantificarea despăgubirilor, "instanța s-a raportat și la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță petiționarii și autorii lor au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative. În ceea ce privește daunele materiale, Tribunalul a apreciat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 trebuie corelate cu cele ale art. 2 și art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ.

Tribunalul a considerat că alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existenta lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. (3) al aceluiași text de lege, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale. A concluzionat instanța de fond în sensul că cererea reprezentând compensații pentru bunurile materiale pretins a fi confiscate de autorități nu intră sub incidența măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței Tribunalului Timiș au declarat apel reclamanții L.I., L.U. și L.S., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice, Timiș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și intervenienta C.M.M. Reclamanții apelanți L. au criticat sentința tribunalului sub aspectul neacordării în totalitate a sumei de 1.989.600 euro cu titlu de daune morale, respectiv pentru neindividualizarea cuantumului sumei de 190.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți. A fost criticată sentința primei instanțe și pentru neacordarea sumelor privind prejudiciul material în cuantum de 540.000 euro.

Cu privire la prejudiciul moral s-a arătat acesta este justificat față de suferințele fizice și psihice ale familiei, determinate de deportarea în Bărăgan, iar prejudiciul material este determinat de bunurile materiale confiscate, pentru care se pot acorda despăgubiri, ce nu sunt limitate doar la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a declarat apel, susținând că după pronunțarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1.354 și nr. 1.358/2010, acțiunea reclamanților urmează a fi respinsă, deoarece nu mai are temei juridic în sensul prevăzut de art. 5 lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 92 din 26 aprilie 2012, a admis apelurile reclamanților și pârâtului, a schimbat în tot sentința atacată și, în rejudecare, a admis în parte acțiunea reclamanților cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material produs și a obligat pârâtul Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București să plătească celor trei reclamanți suma de 334.884 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material cauzat. A respins cererea de acordare a daunelor morale, a respins restul pretențiilor și a respins apelul intervenientei C.M.M. împotriva aceleiași sentințe, cu cheltuieli de judecată aferente.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut în esență, că în ceea ce privește critica apelanților privind neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, aceasta este nefondată din perspectiva Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, care a declarat în afara ordinii constituționale dispozițiile legale menționate.

Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, text de lege în vigoare și în prezent, instanța de apel a constatat că în mod greșit Tribunalul a înlăturat aplicarea acestor dispoziții legale, și nu a dat curs cererii exprese a celor trei reclamanți, cu privire la valorificarea drepturilor cuvenite urmare a creării prejudiciului material întrucât domeniul de aplicare al art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 include sfera bunurilor mobile și imobile, proprietate a reclamanților sau a autorilor acestora în legătură cu care dreptul de proprietate a fost încălcat brutal de regimul comunist prin dislocarea proprietarilor acestor bunuri, cum este cazul în speță, în Câmpia Bărăganului, legiuitorul neînțelegând să limiteze sfera de aplicare a art. 5 lit. b) doar la bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 pentru că în acest mod nu se poate asigura o reparație completă a prejudiciului material și s-ar realiza o suprapunere de acte normative, ceea ce desigur nu este în interesul legiuitorului și nici al destinatarilor normei juridice.

Pentru aceleași motive cererea referitoare la prejudiciul moral, prin admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a fost respinsă în totalitate, au fost respinse restul pretențiilor reclamanților cu privire la bunuri materiale care nu au fost dovedite. Chestiunile privind lipsa calității procesuale active a reclamanților sau nedovedirea sau reducerea cuantumului despăgubirilor morale, susținute de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, au fost apreciate de instanța de apel ca inaplicabile, în speță, părțile reclamante justificând calitatea procesuală în temeiul art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

A mai avut în vedere instanța că apelanta intervenientă C.M.M. deși a formulat apel cu privire la neindividualizarea sumei de 190.000 euro, acordată cu titlu de daune morale, pentru fiecare parte reclamantă din proces și a făcut trimitere la prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu a înțeles să dovedească, în fața instanței de apel, pretențiile cu privire la bunurile materiale, așa cum au procedat reclamanții. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și intervenientă C.M.M.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii privind acordarea de despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu material cauzat și menținerea în rest a deciziei civile atacate în ceea ce privește admiterea apelului formulat de către pârâtul Statul Roman cu consecința, respingerii acțiunii referitoare la despăgubirile pentru prejudiciul moral și restul pretențiilor formulate. Recurentul-pârât își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizând interpretarea și aplicarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Argumentându-și criticile recurentul-pârât susține, în principal, cu referire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale în suma de 334.884 RON pentru pretinsul prejudiciu material cauzat ca efect al măsurilor administrative suferite, că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, întrucât din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

În subsidiar, argumentează recurentul-pârât, dezlegarea dată capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material produs de către instanța de apel este rezultatul unei evidente încălcări și aplicări greșite a legii, respectiv a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile esențiale, sine qua non, pentru admiterea unei acțiuni privind acordarea de despăgubiri materiale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și anume: - existența unei confiscări de bunuri din patrimoniul persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, confiscare efectuată de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme; - nerestituirea acestor bunuri confiscate până în prezent sau neacordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul altor acte normative pentru aceste bunuri confiscate.

Precizează recurentul-pârât, sub acest aspect, că și în situația în care instanța de apel a reținut faptul că domeniul de aplicare al acestor prevederi legale "include sfera bunurilor mobile și imobile, proprietate a reclamanților sau a autorilor acestora" iar "legiuitorul nu a înțeles să limiteze sfera de aplicare a art. 5 lit. b) doar la bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001", aceasta avea în continuare obligația verificării celor două condiții legale menționate mai sus, și anume existența unor confiscări de bunuri din patrimoniul reclamanților sau a autorilor acestora, confiscări efectuate de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, precum și nerestituirea acestor bunuri confiscate până în prezent sau neacordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul altor acte normative, în cauză neexistând nicio probă pertinentă și concludentă care să probeze îndeplinirea în speță a condițiilor legale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, respectiv existența unei confiscări a bunurilor menționate (animale, inventar agricol, mobilă, obiecte de uz gospodăresc, producție agricolă, etc.) din patrimoniul reclamanților sau autorilor acestora, confiscare efectuată de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme,

precum și nerestituirea acestor bunuri confiscate până în prezent sau neacordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul altor acte normative, ci doar faptul că persoanele în cauză dețineau la acea dată anumite bunuri imobile. Recurentul-pârât consideră că o administrare corectă și legală a probelor ar fi presupus mai întâi dovedirea de către reclamanți în fața instanței, prin mijloace de probă legale pertinente și concludente a tuturor bunurilor mobile și imobile confiscate și abia după ce confiscarea acestor bunuri ar fi fost în mod legal probată să fie realizată o expertiză evaluatorie a acestora iar nu invers, prin însăși expertiza evaluatorie să se probeze existența sau confiscarea vreunor bunuri mobile și imobile, întrucât nu acesta este rolul probator al expertizei evaluatorii.

Sub aspectul probatoriilor administrate, recurentul-pârât învederează instanței de recurs faptul că expertiza efectuată este vădit nelegală și abuzivă, întrucât în Anexa 6 la Raportul de evaluare sunt evaluate chiar și producțiile agricole iluzorii (culturi de grâu și porumb) aferente anilor 1952 - 1955, ani în care terenurile agricole ale familiei L.V.l.

nu a fost cultivate, rezultând astfel că instanța de apel a acordat în mod nelegal despăgubiri nu doar pentru prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens) ci și pentru beneficiul nerealizat (iucrum cesans), deși o astfel de cerere în mod evident nu se circumscrie sferei de aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, beneficiile nerealizate reprezentate de lipsa de folosință a terenurilor agricole în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu excedând în mod neîndoielnic obiectului art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care, așa după cum rezultă din conținutul normei juridice invocate, privește exclusiv "bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative". Precizează recurentul-pârât că expertiza este eronată și din punct de vedere al modului de calcul al sumelor rezultate, întrucât atât în ceea ce privește valorile bunurilor mobile evaluate în Anexa A cât și valorile producției agricole regăsite în Anexa B, prețurile preluate de expert de pe piața actuală a bunurilor mobile și de pe piața bursieră conțin TVA.

Or, valorile stabilite de către expert trebuie calculate fără TVA, întrucât valoarea care face obiectul unei eventuale despăgubiri nu va conține TVA. Recurenta-intervenientă C.M.M. solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului formulat cu consecința schimbării dispozițiilor Sentinței civile nr. 1526 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, admiterea în integralitatea cererii de intervenție în interes propriu astfel cum a fost ea formulată și susținută. Recurenta-intervenientă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Într-o primă critică recurenta-intervenientă reproșează instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ.

coroborate cu cele ale art. 201 - 201 4 C. proc. civ., întrucât soluția de respingere ca nedovedită a cererii sale de acordare de despăgubiri materiale nu a ținut cont de vocația sa la acest tip de daune, conferită de Legea nr. 221/2009 dar nici de faptul că probatoriul administrat de apelanții-reclamanți - având aceeași calitate și vocație de a fi despăgubiți material - profită tuturor persoanelor în litigiu care au solicitat aceste despăgubiri. Cât privește dezlegarea dată de instanța de control judiciar petitului privind daunele morale, recurenta-intervenientă consideră că simpla constatare referitoare la declararea ca neconstituțional a unui text de lege este inaptă a răspunde rigorii art. 261 alin. (1) pct. 5 și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe palierul motivării unei hotărâri judecătorești, prin acest raționament instanța săvârșind o denegare de dreptate violând ab initio dispozițiile art. 3 din Codexul civil.

Consideră recurenta-intervenientă că, deși textul a fost declarat neconstituțional, nimic nu împiedica, dimpotrivă chiar impunea, ca solicitarea în daune morale să fie soluționată pe marile principii de drept sau pe textele de largă generalitate și generozitate ale art. 998 - 999 C. civ., nici instanța neputând invoca faptul că "legea nu prevede" mai mult cu cât nici măcar nu este ținută de fundamentarea în drept oferită de către părți. Consideră recurenta că, declanșând o acțiune civilă pe temeiul unui anumit text de lege care ulterior a fost declarat neconstituțional, poate deplin rațional dar și legal să invoce, chiar și în etapa recursului, că acțiunea sa are că bază și alte acte normative și principii de drept, odată ce, independent de vreo culpă personală, a fost "privată" de încadrarea în drept oferită ab initio.

Conchide recurenta-intervenientă în sensul că întregul proces în ansamblul său a violat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din primul protocol adițional la Convenție prin prisma conferirii dreptului unor categorii de persoane de a beneficia de anumite prerogative - dreptul la daune morale veritabil "bun" în accepțiunea Convenției sau eventual o speranță legitimă - care deși câștigat într-o primă instanță sau chiar și în secundul grad de jurisdicție, ulterior, prin însăși intervenția statului au fost înlăturate, creându-se astfel o stare de incertitudine juridică.

În susținerea recursului său recurenta-intervenientă face trimitere și la principiile de drept relevate în cauzele, Ambruosi c. Italia hotărârea din 19 octombrie 2000, § 20; Storksen c. Norvegia; Saggio c. Italia hotărârea din 25 octombrie 2001 din 25 ianuarie 2002 definitivă, § 25 și 26; Artico c. Italia hotărârea din 13 mai 1980, § 33; Virgil Ionescu c. România, hotărârea din 28 septembrie 2005 definitivă, § 24, 25, 43, 44; Lindner și Hammermayer c. România, hotărârea din 12 noiembrie 2002. Înalta Curte, examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul pârâtului este fondat iar recursul intervenientei este nefondat pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

I. Soluția pronunțată în recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are în fundamentare următoarele considerente: Conform art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Textul de lege anterior enunțat este clar și neechivoc, în sensul că legiuitorul a avut în vedere acordarea despăgubirilor numai pentru bunurile imobile preluate abuziv și care nu au fost restituite sau în cazul în care nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției. Cum, în cauză, reclamanții au solicitat despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, ipoteza reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu are incidență, prima instanță reținând și interpretând corect domeniul de aplicabilitate al normelor examinate.

În atare situație, prima critică a recurentului-pârât sub acest aspect apare ca nefondată, ceea ce face inutilă examinarea următoarelor motive de nelegalitate invocate în subsidiarul cererii întrucât acestea pleacă de la premisa includerii bunurilor mobile în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. II. Soluția pronunțată în recursul intervenientei C.M.M. se fundamentează pe următoarele considerente: Critica referitoare la respingerea ca nedovedită a cererii intervenientei de acordare a daunelor materiale este nefondată. Aceasta pentru că și în procesul civil este consacrat principiul potrivit căruia partea care face o afirmație sau o propunere în fața instanței este obligat să o dovedească, nefiind suficientă vocația pe care recurenta-intervenientă pretinde că o are la o atare despăgubire, astfel nu se poate reproșa instanței de apel încălcarea art. 201 - 214 C. proc.

civ. și art. 1169 C. civ. De subliniat este și faptul că, în raport de considerentele ce au stat la baza soluției pronunțate în recursul pârâtului, această critică apare ca fiind lipsită de fundament. Criticile referitoare respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii recurentei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. l lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va admite recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul formulat de reclamanți împotriva Sentinței nr. 1526 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și va respinge, ca nefondat, recursul intervenientei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară în sensul: Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. TIMIȘ împotriva Deciziei civile nr. 92 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul formulat de reclamanții L.I., L.U. și L.S. împotriva Sentinței nr. 1526 din 9 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge recursul formulat de recurenta-intervenientă C.M.M. împotriva Deciziei civile nr. 92 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2013. Cu opinia separată a doamnei judecător E.C. în sensul: Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. TIMIȘ și de recurenta-intervenientă C.M.M. împotriva Deciziei civile nr. 92 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează în parte decizia atacată sub aspectul dispozițiilor de admitere în parte a acțiunii cu privire la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material și a respingerii apelului declarat de intervenienta C.M.M. împotriva Sentinței nr. 1526 din 9 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, sens în care trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Opinie separată Contrar opiniei majoritare apreciez că soluția legală este de admitere a recursurilor promovate de recurentul-pârât și de intervenienta, de casare în parte a deciziei atacate sub aspectul dispozițiilor de admitere în parte a acțiunii cu privire la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material și a respingerii apelului declarat de intervenienta împotriva sentinței, sens în care se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, menținând celelalte dispoziții ale deciziei. Legiuitorul postrevoluționar a considerat necesară adoptarea unei legi privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, edictând, astfel, Legea nr. 221/2009.

Scopul legii este cuprins în reglementarea art. 2 și 5. Potrivit art. 2, "Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la alin. (1) sunt înlăturate de drept.

Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotrivă persoanelor care au făcut obiectul lor". Potrivit art. 5 alin. (1), "Orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: lit. b): -"acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul unor imobile preluate abuziv sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției". Se constată că despăgubirile reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. b) au ca obiect echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără nicio distincție cu privire la natura lor, obiectul confiscării în orice situație privind atât bunuri mobile cât și imobile.

Se mai constată că, din perspectiva art. 2 din Legea nr. 221/2009, orice separare a bunurilor confiscate în bunuri mobile și imobile este artificial creată deoarece, de drept, ope legis, sunt înlăturate toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare iar aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor. Pentru a se obține despăgubiri în baza art. 5(1) lit. b), trebuie îndeplinite și verificate trei premize: 1. existența confiscării printr-o hotărâre de condamnare sau măsură administrativă; 2. nerestituirea bunurilor confiscate; 3. neobținerea de despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Referirea textului de lege la premiza de a nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 are drept rațiune evitarea dublei despăgubiri ca urmare a aplicării mai multor acte normative cu caracter reparator și nicidecum restrângerea sferei bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau măsură administrativă la bunuri imobile care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001. De altfel, temeiul pentru care Curtea Constituțională a declarat neconstituțională reglementarea de la art. 5 - (1) lit. a) a fost tocmai existența unor reglementări paralele pentru acoperirea prejudiciului moral, raționament aplicabil mutatis mutandis și la reglementarea de la lit. b), același articol și același alineat.

Astfel, prin Decizia nr. 1.358/2010, Curtea Constituțională statuând asupra neconstituționalității art. 5 (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a reținut că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, că există reglementări paralele, motiv pentru care art. 5 (1) teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.

Prealabil, această decizie a Curții Constituționale făcând o transpunere a art. 5 din Legea nr. 221/2009, în întregul său, constată cu caracter general obligatoriu, următoarea realitate juridică a reglementărilor "referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989" (...): "1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale și de alte drepturi". La pct. 4.1 din decizie, Curtea Constituțională face o expunere a actelor normative în materia restituirilor care au fost adoptate cu privire la retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care nu se limitează la Legea nr. 10/2001, după cum urmează: Legea nr. 18/1991; Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 247/2005, O.U.G.

nr. 83/1999, concluzionând că "statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură". La pct. 4.2, Curtea Constituțională face expunerea actelor normative în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice iar la pct. 4.3 din decizie, analiza și expunerea comparativă a actelor normative în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, "care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist". Concluzia care se impune este în sensul constatării cu caracter obligatoriu a deciziei Curții Constituționale mai sus menționate anume că, reglementarea art. 5(1) lit. b) referitoare la reparația materială a persoanelor vizate are ca obiect restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea.

Pentru Curtea Constituțională reglementarea de la art. 5 alin. (1) lit. b) sub aspectul sus-menționat, spre deosebire de reglementarea de la lit. a), se bucură de claritate și precizie, nu contravine nici valorii supreme constituționale reglementate de art. 1 (3) din Legea fundamentală: dreptatea, și nici nu are un obiect dublu reglementat sau cu finalitate identică, deoarece, în caz contrar, Curtea, legal, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 modificată, s-ar fi pronunțat și asupra neconstituționalității acestei prevederi legale.

Se constată, așadar, că unul din efectele hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic și a măsurii administrative cu caracter politic constă în confiscarea bunurilor, că măsura confiscării privește, fără distincție, bunuri mobile și imobile, că efectul confiscării a fost înlăturat de drept, ope legis, cu data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, cu 5 iunie 2009 și că, pentru acordarea despăgubirilor materiale prevăzute de art. 5(1) lit. b), instanța, după constatarea calității procesual active în condițiile acestui text de lege, trebuie să procedeze la verificarea premizei confiscării bunurilor reclamate.

Față de împrejurarea că prin decizia atacată, care, deși apreciază corect în sensul că sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) cu privire la echivalentul valorii bunurilor confiscate nu coincide cu sfera bunurilor reglementate de Legea nr. 10/2001, pe care însă o include, ea fiind extinsă și asupra bunurilor mobile, nu s-a preocupat de verificarea existenței în cauza de față a condiției confiscării, apreciez că se impune casarea cu trimitere la aceeași instanță pentru verificarea acestei premize, a confiscării bunurilor prin măsura administrativă cu caracter politic de care se prevalează apelanții care justifică calitatea procesuală activă în condițiile acestor dispoziții legale.

În ce privește recursul declarat de intervenienta în interes propriu, consider că acesta trebuie admis sub aspectul criticii privind aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în ce o privește, criticile privind aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) fiind nefondate pentru motivele arătate în decizia majoritară. Având în vedere motivul pentru care se impune casarea, verificarea premizei confiscării bunurilor, și față de faptul că intervenientei i s-a reținut calitatea procesuală activă în condițiile art. 5(1) lit. b), că acestea sunt condiții prealabile analizei fondului, pentru o judecată unitară, se impune admiterea și a recursului declarat de intervenienta în limitele mai sus precizate.

În rejudecare instanța de apel urmează ca, subsecvent verificării îndepliniri condiției confiscării prin măsura administrativă și în raport de concluzia la care va ajunge, după caz, să examineze criticile apelanților a căror calitate procesuală activă a reținut-o în raport de prevederile art. 292 C. proc. civ., art. 294 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ. Pentru considerentele care preced, apreciez că soluția legală și constituțională este aceea de admitere a recursurilor, de casare în parte a deciziei atacate sub aspectul dispoziției de admitere în parte a acțiunii și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale cât și sub aspectul respingerii apelului declarat de intervenientă. Procesat de GGC - NN