ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 625/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 625/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1337 din 26 mai 2010,

pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 617/30/2010, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții S.T.G. și S.I. împotriva pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dispunându-se obligarea pârâtului la

plata către reclamanți a sumei de 120.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

S-au respins

celelalte pretenții reprezentând despăgubiri morale, totodată, s-a respins

acțiunea din dosarul conex având ca obiect despăgubiri materiale.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamanții au dreptul la măsurile reparatorii ale

Legii nr. 221/2009, întrucât au fost deportați împreună cu familia, compusă la

acea epocă din tată, respectiv soț și bunici, respectiv socri, dovedind prin

actele de stare civilă legăturile de rudenie cu persoanele menționate.

Legea nr.

221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care

au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, cât și, după decesul acestor persoane, soțului sau

descendenților lor până la gradul al II-lea inclusiv.

Măsura

deportării în Bărăgan se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e

din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre

actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu

caracter politic.

Acest act

normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin

condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legi,

cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în

aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), după cum rezultă chiar

din titulatura și din întreaga concepție a actului normativ.

În ceea ce

privește despăgubirile materiale, legiuitorul a înțeles să coreleze aceste

dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - Legea nr. 10/2001, statuând

că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al

măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă

nu au fost deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii

speciale reglementate de cel dintâi act normativ.

În raport

de domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a vizat

aceeași sferă de incidență cu cea actului normativ la care face trimitere.

În speță,

însă, se solicită, în principal, compensații pentru bunurile mobile pretins a

fi fost confiscate de autorități, sau pentru câștigurile materiale pe care

le-ar fi putut avea, dacă ar fi valorificat bunurile imobile (case și

terenuri), ceea ce, prin raportare la argumentele anterioare, exclude incidența

măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 163 din 9

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, au fost

admise apelurile declarate împotriva sentinței menționate de către reclamanții S.T.G.

și S.I. și de către pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, cu consecința desființării sentinței

și a trimiterii cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubirile morale

prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar nu pentru că

acțiunea lor ar fi inadmisibilă sub aspectul despăgubirilor morale, cum susține

pârâtul, pentru că nu ar fi fost condamnați printr-o hotărâre judecătorească pe

criterii politice, ci pentru că acest text legal, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

În aplicarea art. 147 alin. (1) din

Constituție și a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice, deoarece termenul de

45 de zile, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M.

Of. - în speță, 15 noiembrie 2010, a expirat fără ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, iar inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii

reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Nu se poate reține nici că reclamanții

aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare

doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Pe de altă parte,

pentru repararea prejudiciului moral suferit în perioada deportării în Bărăgan,

ambii reclamanți beneficiază de o indemnizație lunară acordată în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Instanța de apel a

înlăturat susținerile reclamanților referitoare la invocarea, drept temei

juridic, și a dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., în aplicarea prevederilor art.

294 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că acest temei a fost indicat în apel,

după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, considerându-se că

instanța nu poate relua analiza pretențiilor reclamanților din perspectiva

altui temei juridic decât cel invocat inițial, respectiv Legea nr. 221/2009.

Instanța de apel a admis,

însă, motivul de apel al reclamanților privind despăgubirile materiale

întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Prima instanță,

interpretând greșit acest text legal, a reținut că legiuitorul, făcând

trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat și în cazul Legii nr. 221/2009 doar

imobilele care intră și în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel încât

a respins pretențiile reclamanților pentru bunurile mobile pretins confiscate

și pentru câștigurile nerealizate, deoarece nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009,

însă, nu face distincție între bunuri imobile și bunuri mobile, folosind

sintagma „bunuri confiscate”.

De asemenea, nu

distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii

anterioare, or, acolo unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu poate

să o facă.

Legea nr. 221/2009

exceptează de la acordarea de despăgubiri materiale doar bunurile care au fost

restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr.

247/2005. În acest context se face referire la aceste legi reparatorii.

În aceste condiții,

instanța de apel a constatat că, respingând pretențiile reclamanților constând

în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009,

prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra fondului acestor

pretenții, situație în care a apreciat că este aplicabil art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010,

conform art. 22 alin. (2) din această lege.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal,

reclamanții S.T.G. și S.I.

și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș

, după cum urmează:

I. În dezvoltarea criticilor

formulate, reclamanții

S.T.G. și S.I.

au

arătat, în esență, următoarele:

instanța de apel a făcut aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010 în prezentul litigiu, în condițiile în care efectele acestei decizii

nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind

neconstituționale, respectiv pentru acțiunile formulate după acea dată; o

concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității

retroactivează, fapt ce contravine regulii tempus regit actum, ce vizează aplicarea

legii civile în timp, precum și dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, conform cărora, de la data publicării, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Pe de altă parte, aplicarea

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de

natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este

obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel

dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Astfel, în aplicarea art.

1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea

concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la

acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și

fiind recunoscut printr-o jurisprudența previzibilă a instanțelor interne.

În cadrul acestui

motiv de recurs, reclamanții au dezvoltat considerații referitoare la noțiunea

de „speranță legitimă” ca valoare patrimonială și deci ca „bun”, în sensul Convenției,

astfel cum definită și clarificată în jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea

sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

În acest fel, sunt

încălcate prevederile art. 6 și 14 din CEDO, precum și cele ale art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, reclamanții făcând ample referiri

la jurisprudența Curții.

reținut în mod greșit că, invocându-se în apel, în completarea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, indicate drept temei juridic al acțiunii, și art. 998, 999,

art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din

Constituție, ar fi incidente prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în

condițiile în care cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru

prejudiciul suferit rămâne neschimbată.

Exigențele impuse de art.

294 alin. (1) vizează elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat,

ce pot conduce la vicierea legalității judecății în apel, întrucât în acest

mod, părțile sunt private beneficiul celor două grade de jurisdicție. Aceste

exigențe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă

argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții legale, atât timp cât

scopul urmărit de parte rămâne același.

nu a ținut cont de faptul că adoptarea Legii nr. 221/2009 șl Raportul final al

Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România

reprezintă recunoașteri ale statului român a responsabilității sale pentru

prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative

cu caracter politic, iar consecința recunoașterii responsabilității statului

român a acestui prejudiciu, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. C. civ.,

este aceea că statul nu mai poate opune excepția prescripției dreptului

material la acțiune al persoanelor îndreptățite pentru a solicita repararea

prejudiciului moral cauzat, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ.,

coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale 504

și urm. C. proc. pen.

este nelegală și pentru faptul că se impune repararea integrală de către stat a

prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil,

în situația anterioară, conform art. 998, 999 C. civ.

Reclamanții au

arătat, în esență, că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, urmare

a aplicării de către Statul Român a măsurilor administrative cu caracter

politic împotriva reclamanților și a familiei lor, care au avut ca rezultat

încălcarea drepturilor subiective ale membrilor familiei, respectiv încălcarea

dreptului la libertate, dreptului la o viața privată și de familie și a dreptului

la onoare și reputație.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3)

teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C.

proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanții au

susținut că dreptul de a solicita angajarea răspunderii Statului Român pentru

prejudiciile morale cauzate familie mele până la căderea regimului totalitar nu

s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după

anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998, 999 C. civ.

Faptul că după

decembrie 1989 legiuitorul român a adoptat o serie de legi cu caracter

reparatoriu, între acestea numărându-se și Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate

conduce la ideea că dreptul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit

a luat naștere ca urmare a adoptării acestor legi reparatorii.

A admite contrariul

ar însemna ca niște prevederi imperative prevăzute de Codul civil, respectiv prevederile

art. 998, 999, nu au produs și nu produc niciun efect juridic, deși sunt și

erau în vigoare ulterior adoptării acestor legi reparatorii.

din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie

doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul

efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

În condițiile în

care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile

delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu

ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul

moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat.

În același timp, prin

raționamentul expus în motivarea deciziei pronunțate, Curtea Constituțională a

îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita

repararea prejudiciului moral suferit de reclamanți și familia acestora ca

urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.

totodată, că instanța de judecată are obligația de a analiza, în concret, de la

caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea

reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost

dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951. În același timp, la

soluționarea prezentei acțiuni, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere

faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de natura

drepturilor acordate de Statul Român, în baza Decretului nr. 118/1990.

În ceea ce privește prejudiciul

material constând în echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al

măsurii administrative luate împotriva reclamanților și a familiei lor, s-a

arătat că se impune repararea integrală a acestuia.

acordarea cheltuielilor de judecată solicitate aferente fazei de primă instanță,

care au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au

precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a

plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa.

II. În dezvoltarea

criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, a arătat următoarele:

În mod greșit, s-a

apreciat de către instanța de apel că reclamanții sunt îndreptățiți la a

solicita despăgubiri pentru prejudiciul material pretins suferit în urma

măsurilor administrative aplicate, în condițiile în care înșiși reclamanții au

arătat că nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, legiuitorul a

înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca

persoana îndreptățită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii

nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor, în

caz contrar, neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor o cale suplimentară și un

nou termen de a solicita restituirea acestor bunuri.

Pe de altă parte, din

trimiterea pe care legiuitorul o face la Legea nr. 10/2001 rezultă că bunurile ce pot fi solicite în temeiul Legii 221/2009 sunt exclusiv imobile,

vizându-se însăși sfera de aplicare a actului normativ la care face trimitere.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce privește recursul

reclamanților, se constată că motivele formulate, redate anterior în forma și

ordinea concepute de către recurenți, vizează trei aspecte:

octombrie 2010 a Curții Constituționale (ca, de altfel, și a deciziei similare nr.

1360 din 21 octombrie 2010 a instanței de contencios constituțional) asupra

litigiilor pendinte la momentul pronunțării acestor decizii;

și dispozițiile art. 998, 999 C. civ., art. 504 C. proc. pen. și incidența

prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.;

ocazionate de judecata în primă instanță.

Criticile recurenților - reclamanți

urmează a fi analizate din această perspectivă, cercetându-se modul de aplicare

a legii de către instanța de apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a cererii reclamanților întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență deciziei nr. 1360 din 21

octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamanților.

S-a considerat că această

decizie este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale

normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul

de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la

data publicării deciziei Curții Constituționale.

Criticile recurenților

- reclamanți vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce

guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii.

Problema de drept a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale

aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a

fost p

ublicată

în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea

dispozițiilor

art.

329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de

drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțe.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ

intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele

Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene

creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale

trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în

curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma

regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de

constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt

drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia

trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță

- sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții

Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând,

în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă

, a arătat instanța supremă.

Totodată, s-a constatat

că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale proceselor în curs, până la

data pronunțării unei hotărâri definitive a instanței de judecată, nu este

încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Reclamanții din

aceste procese nu dețin un „bun” în sensul Convenției, nici măcar o speranță

legitimă, astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența Curții

Europene, deoarece,

până

la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, nu se conturase o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale, cerință obligatorie

pentru existența unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul

intern, s-a conchis în Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți.

Dată fiind decizia în

interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor

deciziei Curții Constituționale asupra litigiului de față, inițiat anterior

datei de 21 octombrie 2010.

Atare reapreciere nu

este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept

substanțial în timp, și nici prin prisma Convenției Europene a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale, în condițiile în care decizia în interesul legii a analizat

în ce măsură aplicarea deciziilor Curții Constituționale într-un proces

nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenției

(inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante

pe acest aspect din decizia nr. 12/2011).

Dacă s-ar admite

contrariul, ar însemna acceptarea posibilității de a se ajunge la o concluzie

diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunțate în baza art. 329

C. proc. civ., consecință ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele

obligatorii ale deciziei pentru instanțele de judecată.

Față de cele expuse, se

constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență

deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M.

Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

nr. 221/2009 și Codul civil în materia despăgubirilor pentru prejudiciile

cauzate prin aplicarea unor măsuri abuzive de către stat anterior anului 1989, este

evident că dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. reprezintă dreptul comun față

de legea specială, ale cărei prevederi le completează, atunci când acestea sunt

insuficiente, potrivit regulilor aplicabile raportului dintre legea specială și

cea generală.

Atare regulă nu operează în privința dispozițiilor

dintr-un act normativ particular ce constituie însuși fundamentul juridic al cererii

de valorificare a unui anume drept subiectiv, deoarece, în absența acestora, nu

se poate vorbi despre o lege specială, susceptibilă de a fi completată cu norme

de drept comun, independent de existența unei legi generale în materie.

Întrucât, la momentul soluționării

apelului în prezenta cauză, nu mai exista un temei juridic pentru exercitarea dreptului

de a solicita daune morale, de natura celui pretins de reclamanții

S.T.G. și S.I., în urma deciziei Curții Constituționale

anterior menționate, pentru ca pretențiile acestora să fie examinate pe temeiul

art. 998 și 999 C. civ., ar fi

trebuit ca atare dispoziții de drept

comun să fi fost invocate prin chiar cererea de chemare în judecată drept cauză

a acțiunii.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat în

cauză, reclamanții invocând dispozițiile Codului civil direct în apel, caz în

care, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că această

precizare echivalează cu modificarea cauzei juridice a acțiunii, inadmisibilă

potrivit prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 504

C. proc. pen., acestea au caracterul unei norme speciale față de Codul civil,

întocmai ca însăși Legea nr. 221/2009. Ca atare, nu reprezintă dreptul comun

față de legea pe temeiul căreia reclamanții din cauză și-au întemeiat

pretențiile deduse judecății, cu consecința că invocarea lor direct în apel

echivalează cu modificarea cauzei acțiunii, astfel cum, în mod corect, s-a

apreciat prin decizia recurată.

Drept urmare, vor fi respinse și criticile

pe acest aspect.

judecată solicitate de către reclamanți în primă instanță și neacordate, în

raport de soluția adoptată în apel, aceea de desființare în totalitate a

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, se constată că motivul de

recurs cu acest obiect este lipsit de finalitate, urmând ca cererea de acordare

a cheltuielilor să fie reiterată și analizată cu ocazia rejudecării.

II. În ceea ce privește recursul pârâtului

Statul Român, se constată că este, de asemenea, nefondat.

În mod corect, instanța de apel a constatat

că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, ca urmare a unei

interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009.

În cauză, reclamanții au solicitat,

alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit prin aplicarea măsurii

administrative a dislocării și a stabilirii domiciliului obligatoriu în zona

Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne,

și despăgubiri pentru prejudiciul material creat prin aceleași măsuri.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la „acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Contrar susținerilor pârâtului, prin

această normă, nu au fost vizate numai bunurile imobile, ci și cele mobile de

care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive, cu caracter

politic, cu condiția să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor

măsuri.

Trimiterea pe care legiuitorul o face

la prevederile Legii nr. 10/2001 nu confirmă susținerile pârâtului.

Este de netăgăduit că sfera de

aplicare a normei din Legea nr. 221/2009 se suprapune cu cea a Legii nr. 10/2001,

arătată în art. 1 alin. (1), însă doar în privința imobilelor preluate prin

hotărâri judecătorești de condamnare pentru „infracțiuni de natură politică”

ori fără titlu (preluări menționate, în principal, în art. 2 lit. b), f) și i).

Prin Legea nr. 221/2009 s-a

intenționat repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv prin confiscarea aplicată odată cu

asemenea măsuri sau ca efect al acestora.

Pentru acordarea unei astfel de

reparații, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor și a condițiilor dezdăunării,

cu singura condiție de a asigura o reglementare clară, precisă și neechivocă,

exigență impusă de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Cum preluarea abuzivă prin confiscare nu

a vizat numai imobile, dacă legiuitorul ar fi intenționat limitarea dezdăunării

doar la aceste bunuri, ar fi trebuit să o prevadă expres, pentru înlăturarea

oricărui echivoc în privința sferei de aplicare a normei din art. 5 alin. (1) lit.

b).

Or, legiuitorul nu a înțeles să

distingă între diferitele categorii de bunuri ce au făcut obiectul confiscării,

referindu-se generic la „bunuri confiscate”.

Astfel, nu numai că instanța, în

aplicarea normei, nu ar putea face această distincție (metodă logică de

interpretare a legii corect avută în vedere de către instanța de apel din cauză),

însă, dacă s-ar considera că norma în discuție se referă doar la imobile, însăși

finalitatea edictării actului normativ nu ar fi atinsă.

În aceste condiții, se consideră că trimiterea

din art. 5 alin. (1) lit. b) la Legea nr. 10/2001 are drept rațiune excluderea

unei duble reparații în privința imobilelor, neputând a fi folosită pentru o

interpretare restrictivă de natura celei propuse de către pârât în cauză, în

caz contrar, infirmându-se chiar scopul urmărit de legiuitor la edictarea legii

cu caracter reparator.

Față de considerentele expuse, se

constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a

intrat în cercetarea fondului cererii de acordare a despăgubirilor materiale,

în condițiile în care a respins această cerere considerând că dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează doar imobile.

Urmează ca, în cadrul judecării

acestor pretenții, să se analizeze în concret întrunirea condițiilor legale de

despăgubire, inclusiv din perspectiva modalității expres prevăzute de legiuitor

pentru repararea prejudiciului (echivalentul bunurilor confiscate ca efect al

măsurii administrative), avându-se în vedere toate susținerile părților pe

acest aspect.

În consecință, Înalta

Curte va respinge și recursul pârâtului Statul Român ca nefondat, în aplicarea art.

312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarat

e

de reclamanții S.T.G.

și S.I. și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei civile nr. 163/ A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 februarie 2012.