ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 625/2012

În mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezentul litigiu, în condițiile în care efectele acestei decizii nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale, respectiv pentru acțiunile formulate după acea dată; o concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează, fapt ce contravine regulii tempus regit actum, ce vizează aplicarea legii civile în timp, precum și dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, conform cărora, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Pe de altă parte, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Astfel, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudența previzibilă a instanțelor interne. În cadrul acestui motiv de recurs, reclamanții au dezvoltat considerații referitoare la noțiunea de „speranță legitimă” ca valoare patrimonială și deci ca „bun”, în sensul Convenției, astfel cum definită și clarificată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În acest fel, sunt încălcate prevederile art. 6 și 14 din CEDO, precum și cele ale art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, reclamanții făcând ample referiri la jurisprudența Curții.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că, invocându-se în apel, în completarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, indicate drept temei juridic al acțiunii, și art. 998, 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție, ar fi incidente prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit rămâne neschimbată. Exigențele impuse de art. 294 alin. (1) vizează elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalității judecății în apel, întrucât în acest mod, părțile sunt private beneficiul celor două grade de jurisdicție. Aceste exigențe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne același.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că adoptarea Legii nr. 221/2009 șl Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România reprezintă recunoașteri ale statului român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, iar consecința recunoașterii responsabilității statului român a acestui prejudiciu, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. C. civ., este aceea că statul nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune al persoanelor îndreptățite pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ., coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale 504 și urm. C. proc. pen.

Decizia recurată este nelegală și pentru faptul că se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară, conform art. 998, 999 C. civ. Reclamanții au arătat, în esență, că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, urmare a aplicării de către Statul Român a măsurilor administrative cu caracter politic împotriva reclamanților și a familiei lor, care au avut ca rezultat încălcarea drepturilor subiective ale membrilor familiei, respectiv încălcarea dreptului la libertate, dreptului la o viața privată și de familie și a dreptului la onoare și reputație. Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanții au susținut că dreptul de a solicita angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate familie mele până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998, 999 C. civ. Faptul că după decembrie 1989 legiuitorul român a adoptat o serie de legi cu caracter reparatoriu, între acestea numărându-se și Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate conduce la ideea că dreptul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit a luat naștere ca urmare a adoptării acestor legi reparatorii. A admite contrariul ar însemna ca niște prevederi imperative prevăzute de Codul civil, respectiv prevederile art. 998, 999, nu au produs și nu produc niciun efect juridic, deși sunt și erau în vigoare ulterior adoptării acestor legi reparatorii.

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condițiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat. În același timp, prin raționamentul expus în motivarea deciziei pronunțate, Curtea Constituțională a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de reclamanți și familia acestora ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.

Reclamanții au arătat, totodată, că instanța de judecată are obligația de a analiza, în concret, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951. În același timp, la soluționarea prezentei acțiuni, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de natura drepturilor acordate de Statul Român, în baza Decretului nr. 118/1990. În ceea ce privește prejudiciul material constând în echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva reclamanților și a familiei lor, s-a arătat că se impune repararea integrală a acestuia.

Se impune acordarea cheltuielilor de judecată solicitate aferente fazei de primă instanță, care au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa. II. În dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a arătat următoarele: În mod greșit, s-a apreciat de către instanța de apel că reclamanții sunt îndreptățiți la a solicita despăgubiri pentru prejudiciul material pretins suferit în urma măsurilor administrative aplicate, în condițiile în care înșiși reclamanții au arătat că nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Or, legiuitorul a înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor, în caz contrar, neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea acestor bunuri. Pe de altă parte, din trimiterea pe care legiuitorul o face la Legea nr. 10/2001 rezultă că bunurile ce pot fi solicite în temeiul Legii 221/2009 sunt exclusiv imobile, vizându-se însăși sfera de aplicare a actului normativ la care face trimitere. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: I. În ceea ce privește recursul reclamanților, se constată că motivele formulate, redate anterior în forma și ordinea concepute de către recurenți, vizează trei aspecte: 1. efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (ca, de altfel, și a deciziei similare nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a instanței de contencios constituțional) asupra litigiilor pendinte la momentul pronunțării acestor decizii; 2. corelația dintre Legea nr. 221/2009 și dispozițiile art. 998, 999 C. civ., art. 504 C. proc. pen. și incidența prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; 3. acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanță. Criticile recurenților - reclamanți urmează a fi analizate din această perspectivă, cercetându-se modul de aplicare a legii de către instanța de apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. În adoptarea soluției de respingere a cererii reclamanților întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență deciziei nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamanților. S-a considerat că această decizie este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale. Criticile recurenților - reclamanți vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii. Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Această decizie a fost p ublicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a arătat instanța supremă. Totodată, s-a constatat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale proceselor în curs, până la data pronunțării unei hotărâri definitive a instanței de judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Reclamanții din aceste procese nu dețin un „bun” în sensul Convenției, nici măcar o speranță legitimă, astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența Curții Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, nu se conturase o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale, cerință obligatorie pentru existența unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, s-a conchis în Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți. Dată fiind decizia în interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziei Curții Constituționale asupra litigiului de față, inițiat anterior datei de 21 octombrie 2010. Atare reapreciere nu este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanțial în timp, și nici prin prisma Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curții Constituționale într-un proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenției (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din decizia nr. 12/2011). Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna acceptarea posibilității de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunțate în baza art. 329 C. proc. civ., consecință ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele obligatorii ale deciziei pentru instanțele de judecată. Față de cele expuse, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. 2. În privința corelației dintre Legea nr. 221/2009 și Codul civil în materia despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin aplicarea unor măsuri abuzive de către stat anterior anului 1989, este evident că dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. reprezintă dreptul comun față de legea specială, ale cărei prevederi le completează, atunci când acestea sunt insuficiente, potrivit regulilor aplicabile raportului dintre legea specială și cea generală. Atare regulă nu operează în privința dispozițiilor dintr-un act normativ particular ce constituie însuși fundamentul juridic al cererii de valorificare a unui anume drept subiectiv, deoarece, în absența acestora, nu se poate vorbi despre o lege specială, susceptibilă de a fi completată cu norme de drept comun, independent de existența unei legi generale în materie. Întrucât, la momentul soluționării apelului în prezenta cauză, nu mai exista un temei juridic pentru exercitarea dreptului de a solicita daune morale, de natura celui pretins de reclamanții S.T.G. și S.I., în urma deciziei Curții Constituționale anterior menționate, pentru ca pretențiile acestora să fie examinate pe temeiul art. 998 și 999 C. civ., ar fi trebuit ca atare dispoziții de drept comun să fi fost invocate prin chiar cererea de chemare în judecată drept cauză a acțiunii. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, reclamanții invocând dispozițiile Codului civil direct în apel, caz în care, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că această precizare echivalează cu modificarea cauzei juridice a acțiunii, inadmisibilă potrivit prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește dispozițiile art. 504 C. proc. pen., acestea au caracterul unei norme speciale față de Codul civil, întocmai ca însăși Legea nr. 221/2009. Ca atare, nu reprezintă dreptul comun față de legea pe temeiul căreia reclamanții din cauză și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, cu consecința că invocarea lor direct în apel echivalează cu modificarea cauzei acțiunii, astfel cum, în mod corect, s-a apreciat prin decizia recurată. Drept urmare, vor fi respinse și criticile pe acest aspect. 3. Cât privește cheltuielile de judecată solicitate de către reclamanți în primă instanță și neacordate, în raport de soluția adoptată în apel, aceea de desființare în totalitate a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, se constată că motivul de recurs cu acest obiect este lipsit de finalitate, urmând ca cererea de acordare a cheltuielilor să fie reiterată și analizată cu ocazia rejudecării. II. În ceea ce privește recursul pârâtului Statul Român, se constată că este, de asemenea, nefondat. În mod corect, instanța de apel a constatat că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, ca urmare a unei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. În cauză, reclamanții au solicitat, alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit prin aplicarea măsurii administrative a dislocării și a stabilirii domiciliului obligatoriu în zona Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, și despăgubiri pentru prejudiciul material creat prin aceleași măsuri. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”. Contrar susținerilor pârâtului, prin această normă, nu au fost vizate numai bunurile imobile, ci și cele mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive, cu caracter politic, cu condiția să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri. Trimiterea pe care legiuitorul o face la prevederile Legii nr. 10/2001 nu confirmă susținerile pârâtului. Este de netăgăduit că sfera de aplicare a normei din Legea nr. 221/2009 se suprapune cu cea a Legii nr. 10/2001, arătată în art. 1 alin. (1), însă doar în privința imobilelor preluate prin hotărâri judecătorești de condamnare pentru „infracțiuni de natură politică” ori fără titlu (preluări menționate, în principal, în art. 2 lit. b), f) și i). Prin Legea nr. 221/2009 s-a intenționat repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv prin confiscarea aplicată odată cu asemenea măsuri sau ca efect al acestora. Pentru acordarea unei astfel de reparații, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor și a condițiilor dezdăunării, cu singura condiție de a asigura o reglementare clară, precisă și neechivocă, exigență impusă de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Cum preluarea abuzivă prin confiscare nu a vizat numai imobile, dacă legiuitorul ar fi intenționat limitarea dezdăunării doar la aceste bunuri, ar fi trebuit să o prevadă expres, pentru înlăturarea oricărui echivoc în privința sferei de aplicare a normei din art. 5 alin. (1) lit. b). Or, legiuitorul nu a înțeles să distingă între diferitele categorii de bunuri ce au făcut obiectul confiscării, referindu-se generic la „bunuri confiscate”. Astfel, nu numai că instanța, în aplicarea normei, nu ar putea face această distincție (metodă logică de interpretare a legii corect avută în vedere de către instanța de apel din cauză), însă, dacă s-ar considera că norma în discuție se referă doar la imobile, însăși finalitatea edictării actului normativ nu ar fi atinsă. În aceste condiții, se consideră că trimiterea din art. 5 alin. (1) lit. b) la Legea nr. 10/2001 are drept rațiune excluderea unei duble reparații în privința imobilelor, neputând a fi folosită pentru o interpretare restrictivă de natura celei propuse de către pârât în cauză, în caz contrar, infirmându-se chiar scopul urmărit de legiuitor la edictarea legii cu caracter reparator. Față de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cererii de acordare a despăgubirilor materiale, în condițiile în care a respins această cerere considerând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează doar imobile. Urmează ca, în cadrul judecării acestor pretenții, să se analizeze în concret întrunirea condițiilor legale de despăgubire, inclusiv din perspectiva modalității expres prevăzute de legiuitor pentru repararea prejudiciului (echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative), avându-se în vedere toate susținerile părților pe acest aspect. În consecință, Înalta Curte va respinge și recursul pârâtului Statul Român ca nefondat, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.