ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1440/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1440/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă la data de 5 martie 2010, reclamantul Ș.D. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de

480.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a masurilor administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire

de domiciliu obligatoriu în comuna Salcâmi, în perioada 06 februarie 1952-27

iulie 1955.

Prin sentința civilă nr. 1125 din 28 iunie 2010 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

acțiunea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 5, însă față de

situația concretă dedusă judecății, faptul că reclamantul a beneficiat deja de

măsuri reparatorii în baza legilor speciale de reparație emise anterior

(Decretul-lege nr. 118/1990), precum și de faptul că, în ceea ce privește

cuantumul și caracterul daunelor morale, ce nu pot avea decât un efect

compensator, neputându-se constitui în amenzi excesive, respectiv un mijloc de

îmbogățire pentru cel ce le pretinde, neexistând posibilitatea unei determinări

științifice a acestuia, apreciază ce aceste pretenții sunt nejustificate și în

mod evident disproporționate, raportat la situația de fapt și probatoriul

administrat.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 188/

A din 22 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul

Ș.D. împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat

că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziții legale sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, ”decizia prin

care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și

obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din

Constituție: "Dispozițiile din legile [.] constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

[.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar

până la data soluționării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menționat

anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât

să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta

cauză.

Așa cum s-a constatat de Curtea Constituțională prin

cele două decizii, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită

reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de

regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere

voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de

a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate

reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv

și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații

pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de

indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte

drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 intitulată

"Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste" și nr. 1.481/2006 intitulată ,,Necesitatea condamnării

internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Instanța de apel a mai reținut că, Curtea

Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme

juridice, art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri. Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată,

adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în

perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și

proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau

măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile

prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația

prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate

drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituționala a mai arătat că dispozițiile de

lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de

până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri

morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de

gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de

persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la

principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al

echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează

scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate

considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri

pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și

acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a

stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât

intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani

de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii

supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept,

astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Totodată, astfel cum a statuat și C.E.D.O., tot în

domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de

bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să

nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. și P.

contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza P. contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea

avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în

jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea despăgubirilor morale,

întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28

septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, atunci când există o dispută

asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților

sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi

despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Instanța de apel a arătat că decizia Curții

Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse,

în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între

reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

A mai arătat că nu trebuie omisă împrejurarea că

apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o

judecată de fond, neexistând deci niciun impediment ca prevederile unei legi

noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului

pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al

neretroactivității legii noi.

Or, cu atât mai mult în speța de față, în care nu se

aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o

lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății nu se poate

aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale

neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care

deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii prin

pronunțarea sentinței apelate, nedefinitive, ne-am găsi în prezența unei

situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare

situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în

cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura

excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi

sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității

unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării

neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei

hotărârii definitive de către instanța de judecată.

Referitor la o eventuală aplicare directă a normelor

Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, în

ipoteza mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea

Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios

constituțional, instanța de apel a reținut că jurisprudența C.E.D.O. nu poate

constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind

necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de

Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege

internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot

sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum

acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții. Mai mult, potrivit

principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale,

C.E.D.O. nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce

s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea

instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile

art. 5 din Convenție ce consacră dreptul la libertate și la siguranță.

De asemenea, în plan procedural, Curtea reține, la

rândul său, că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a

fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, și nici nu a

fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă în

sensul art. 6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale in timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamantă, aceste dispoziții legale

încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Curtea de apel a amintit în acest context și hotărârea

C.E.D.O. pronunțată în cauza D.P. împotriva României din 26 aprilie 2007,

hotărâre prin care s-a statuat între altele că „nici Convenția, în general,

nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată

de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui

instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe supremația Convenției și a

jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să

asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și

de protocoalele sale adiționale”.

Prin urmare, având în vedere și principiile care se

degajă din jurisprudența Curții Europene în materie, instanța de apel, văzând

considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a apreciat prin

prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie

respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza

compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în

vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție

constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și,

implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Referitor la prevalența altor reglementări

internaționale în materie, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei nr. 1.096/1996 și nr. 1.481/2006, precum și a Rezoluției

nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada

statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al

victimelor, instanța de apel a reținut că textele adoptate de Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei, recomandări, rezoluții sau opinii,

reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne,

parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori

importanți ai societății. Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra

problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința

cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează

un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice și prin urmare,

potrivit considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a acestor acte cu

caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea

deja expusă în paragraful anterior.

În consecință, ne mai existând cadrul legal în

limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând

temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile deduse judecății și care

nu ar putea fi schimbat în apel, instanța a respins apelul reclamantului ca

fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul Ș.D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a

arătat că legea aflată în vigoare la dat a formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, potrivit principiului

tempus regit actum.

Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată

sub imperiul Legii nr. 221/2009, în forma inițială, a susținut că admiterea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

lege nu prezintă relevanță în cauza de față.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că, după

publicarea în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, a deciziilor nr. 1358 și

nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, legiuitorul a intervenit

cu o modificare asupra legii supuse controlului de constituționalitate, prin

Legea nr. 202/2010, din care rezultă că legiuitorul a înțeles să adopte în

continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel

existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispozițiilor

art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea

introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existente în Legea nr.

221/2009, la lit. a), b) și c), ca și alin. (3), (4), (5) au rămas aceleași,

singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că

„hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a)

și b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului

în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

Recurentul a susținut că, în acest fel, legiuitorul a

înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1)

din Legea fundamentală.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Problema de drept care se pune în speță este dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată

în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

reclamantului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul Ș.D. împotriva deciziei nr. 188/ A din 22 februarie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.