ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1440/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 5 martie 2010, reclamantul Ș.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 480.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a masurilor administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu în comuna Salcâmi, în perioada 06 februarie 1952-27 iulie 1955. Prin sentința civilă nr. 1125 din 28 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 5, însă față de situația concretă dedusă judecății, faptul că reclamantul a beneficiat deja de măsuri reparatorii în baza legilor speciale de reparație emise anterior (Decretul-lege nr. 118/1990), precum și de faptul că, în ceea ce privește cuantumul și caracterul daunelor morale, ce nu pot avea decât un efect compensator, neputându-se constitui în amenzi excesive, respectiv un mijloc de îmbogățire pentru cel ce le pretinde, neexistând posibilitatea unei determinări științifice a acestuia, apreciază ce aceste pretenții sunt nejustificate și în mod evident disproporționate, raportat la situația de fapt și probatoriul administrat.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 188/ A din 22 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Ș.D. împotriva sentinței primei instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, ”decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [.] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Așa cum s-a constatat de Curtea Constituțională prin cele două decizii, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.

În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi. Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481/2006 intitulată ,,Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Instanța de apel a mai reținut că, Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice, art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituționala a mai arătat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și C.E.D.O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. și P. contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza P. contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Instanța de apel a arătat că decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

A mai arătat că nu trebuie omisă împrejurarea că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând deci niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.

Or, cu atât mai mult în speța de față, în care nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii prin pronunțarea sentinței apelate, nedefinitive, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată.

Referitor la o eventuală aplicare directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, în ipoteza mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional, instanța de apel a reținut că jurisprudența C.E.D.O. nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.

Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, C.E.D.O. nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenție ce consacră dreptul la libertate și la siguranță. De asemenea, în plan procedural, Curtea reține, la rândul său, că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale in timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, aceste dispoziții legale încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Curtea de apel a amintit în acest context și hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza D.P. împotriva României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat între altele că „nici Convenția, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.

Prin urmare, având în vedere și principiile care se degajă din jurisprudența Curții Europene în materie, instanța de apel, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a apreciat prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Referitor la prevalența altor reglementări internaționale în materie, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 și nr. 1.481/2006, precum și a Rezoluției nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, instanța de apel a reținut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, recomandări, rezoluții sau opinii, reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății.

Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice și prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă în paragraful anterior. În consecință, ne mai existând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile deduse judecății și care nu ar putea fi schimbat în apel, instanța a respins apelul reclamantului ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ș.D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că legea aflată în vigoare la dat a formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, potrivit principiului tempus regit actum. Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 221/2009, în forma inițială, a susținut că admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege nu prezintă relevanță în cauza de față.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că, după publicarea în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, a deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supuse controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, din care rezultă că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existente în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c), ca și alin. (3), (4), (5) au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

Recurentul a susținut că, în acest fel, legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.D. împotriva deciziei nr. 188/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.