ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 740 din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantele O.A., G.E. și M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P. și, în consecință, a fost obligat pârâtul să achite reclamantelor echivalentul în lei la data plății a sumei de câte 5.000 Euro pentru fiecare, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului M.P. prin Sentința nr. 934/1951, pronunțată în dosarul nr. 747/1951 al Tribunalului Militar Cluj și a fost respinsă cererea reclamantelor privind cheltuielile de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 934 din 16 noiembrie 1951 pronunțată în dosarul nr. 747/1951 al Tribunalului Militar Cluj defunctul M.P.

a fost condamnat, la 4 ani închisoare corecțională, pentru delictul de instigare publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. S-a reținut că defunctul a fost membru în „secta religioasă interzisă „M.I.” din anul 1935, a dus o activitate intensă, având diferite funcțiuni până la interzicerea acestei secte. În toamna anului 1949, la propunerea lui V.V. a acceptat să treacă la reorganizarea elementelor iehoviste în mod subversiv. Inculpatul a primit misiunea de serv de grupă în comuna Sucutard și în aceasta calitate stătea de vorbă cu țăranii din comuna, pentru a-i convinge să activeze și pe mai departe în această sectă. De asemenea, ținea adunări ascunse cu membrii sectei unde se citea reviste iehoviste primite de la inculpatul M.G.

În calitatea sa de serv de grupă, aduna rapoartele de activitate și cotizațiile pe care le centraliza și conform instrucțiunilor primite le ducea la B., predându-le lui M.G”. Prin decizia nr. 290/1952 a Curții Militare de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de defunct împotriva sentinței menționate. Din actele comunicate de C.N.S.A.S. rezultă că defunctul a executat pedeapsa în perioada 03 martie 1951 - 13 martie 1954. Din declarațiile martorilor P.M. și D.P. rezultă că în perioada de detenție defunctul a fost torturat și maltratat, iar familia sa a avut de suferit în această perioadă. Din actele stare civilă depuse la dosar rezultă că M.P. a decedat la data de 27 decembrie 1964, reclamanta M.M.

fiind soția sa, iar reclamantele O.A. și G.E., fiicele sale. Prin hotărârea nr. 115 din 02 februarie 1995 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 Cluj s-a acordat reclamantei M.M. o indemnizație lunară de 10.000 lei, în calitate de văduvă a fostului deținut politic M.P. Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute de art. 323 – art. 329 , C. pen.

din 1936 (republicat în M. Of., nr. 48/2.02.1948, cu modificările și completările ulterioare). Conform art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (1¹) din aceeași lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 62/2010 , orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, in termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soțul/soția si descendenții de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea . Instanța a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică aplicată antecesorului lor, care a executat efectiv pedeapsa închisorii pe o perioadă de 3 ani.

În ceea ce privește regimul de detenție, după anul 1990 au apărut multe documente și mărturii din care rezultă că în ceea ce privește condamnările politice, acest regim a fost unul cumplit și a constat în supraaglomerarea celulelor, muncă forțată și deosebit de grea, hrană foarte puțină și de proastă calitate, frig, bătăi și tortură, autoritățile comuniste urmărind exterminarea opozanților și anihilarea oricărei manifestări a nemulțumirii față de regim. În aceste condiții mulți dintre deținuți nu au putut suporta acest regim și au decedat pe parcursul detenției. Ținând cont de toate aceste aspecte, instanța a reținut că prin condamnarea politică aplicată defunctului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecințele condamnării vizând sănătatea sa fizică și psihică, precum și situația familială, profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în mod esențial datorită condamnării.

Instanța a apreciat că suma maximă de 5.000 euro pentru fiecare reclamantă, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 , cu titlu de daune morale, reprezintă o reparație echitabilă pentru suferințele produse defunctului ca urmare a condamnării sale politice, raportat la toate elementele stării de fapt descrise mai sus. Instanța a respins cererea reclamantelor privind cheltuielile de judecată, întrucât reclamantele nu au făcut dovada acestor cheltuieli, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ., respectiv nu au depus la dosar chitanțele privind plata onorariului avocațial. Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul legal S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Cluj, solicitând modificarea sentinței atacate în principal prin respingerea acțiunii și în subsidiar prin reducerea despăgubirilor acordate. Prin decizia nr. 30/ A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii . În motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional, reținând în pronunțarea acestei decizii, că S.R.

a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi. Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S.R. au fost adoptate Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată O.U.G.

nr. 214/1999. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 și Legea nr. 221/2009. Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice, art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. Curtea a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății. Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C.E.D.O., instanța a reținut că în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă” în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.

Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ. Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului [(art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice. Instanța a analizat și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., mai ales că reclamanții dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1. Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358/2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.

Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamante, care au criticat-o pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că era constituțională la acea dată, modificarea intervenită prin deciziile Curții Constituționale neputând opera retroactiv. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente: În adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantelor.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese. Criticile recurentelor – reclamante vizează ignorarea de către instanța de apel a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii, și a nu se da eficiență deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma în discuție și-a încetat aplicabilitatea. Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Această decizie ( M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cu alte cuvinte, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv. Nu se poate susține că, acțiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Deciziile Curții Constituționale sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce ar fi contrar Constituției.

Trebuie subliniat că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă. Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of.

15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții O.A., M.M. și G.E. împotriva deciziei nr. 30/ A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.