ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

740 din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de reclamantele O.A., G.E. și M.M., în contradictoriu

cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P. și, în consecință, a fost obligat pârâtul

să achite reclamantelor echivalentul în lei la data plății a sumei de câte

5.000 Euro pentru fiecare, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului M.P. prin Sentința nr. 934/1951,

pronunțată în dosarul nr. 747/1951 al Tribunalului Militar Cluj și a fost

respinsă cererea reclamantelor privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 934 din 16

noiembrie 1951 pronunțată în dosarul nr. 747/1951 al Tribunalului Militar Cluj defunctul

M.P. a fost condamnat, la 4 ani închisoare corecțională, pentru delictul de

instigare publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.

S-a reținut că

defunctul a fost membru în „secta religioasă interzisă „M.I.” din anul 1935, a dus o activitate intensă, având diferite funcțiuni până la interzicerea acestei secte. În

toamna anului 1949, la propunerea lui V.V. a acceptat să treacă la

reorganizarea elementelor iehoviste în mod subversiv. Inculpatul a primit

misiunea de serv de grupă în comuna Sucutard și în aceasta calitate stătea de

vorbă cu țăranii din comuna, pentru a-i convinge să activeze și pe mai departe

în această sectă. De asemenea, ținea adunări ascunse cu membrii sectei unde se

citea reviste iehoviste primite de la inculpatul M.G. În calitatea sa de serv

de grupă, aduna rapoartele de activitate și cotizațiile pe care le centraliza

și conform instrucțiunilor primite le ducea la B., predându-le lui M.G”.

Prin decizia nr. 290/1952

a Curții Militare de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de

defunct împotriva sentinței menționate.

Din actele comunicate

de C.N.S.A.S. rezultă că defunctul a executat pedeapsa în perioada 03 martie 1951

- 13 martie 1954.

Din declarațiile

martorilor P.M. și D.P. rezultă că în perioada de detenție defunctul a fost

torturat și maltratat, iar familia sa a avut de suferit în această perioadă.

Din actele stare

civilă depuse la dosar rezultă că M.P. a decedat la data de 27 decembrie 1964,

reclamanta M.M. fiind soția sa, iar reclamantele O.A. și G.E., fiicele sale.

Prin hotărârea nr. 115

din 02 februarie 1995 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990

Cluj s-a acordat reclamantei M.M. o indemnizație lunară de 10.000 lei, în

calitate de văduvă a fostului deținut politic M.P.

Potrivit art.

1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter

politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte

săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au

avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările

pronunțate pentru faptele prevăzute de

art. 323 – art. 329

, C. pen. din 1936 (republicat

în M. Of., nr. 48/2.02.1948, cu modificările și completările ulterioare).

Conform art.

5 alin. (1) lit. a) și alin. (1¹) din aceeași lege, astfel cum a fost

modificat

prin O.U.G.

nr. 62/2010

,

orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, in termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare in cuantum de pana la:

10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea

cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor masuri administrative cu caracter politic;

5.000 de euro

pentru soțul/soția si descendenții de gradul I;

2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea

.

Instanța a constatat

că reclamantele sunt îndreptățite la repararea prejudiciului moral suferit prin

condamnarea politică aplicată antecesorului lor, care a executat efectiv

pedeapsa închisorii pe o perioadă de 3 ani.

În ceea ce privește

regimul de detenție, după anul 1990 au apărut multe documente și mărturii din

care rezultă că în ceea ce privește condamnările politice, acest regim a fost

unul cumplit și a constat în supraaglomerarea celulelor, muncă forțată și

deosebit de grea, hrană foarte puțină și de proastă calitate, frig, bătăi și

tortură, autoritățile comuniste urmărind exterminarea opozanților și anihilarea

oricărei manifestări a nemulțumirii față de regim. În aceste condiții mulți

dintre deținuți nu au putut suporta acest regim și au decedat pe parcursul

detenției.

Ținând cont de toate

aceste aspecte, instanța a reținut că prin condamnarea politică aplicată

defunctului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecințele

condamnării vizând sănătatea sa fizică și psihică, precum și situația

familială, profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în

mod esențial datorită condamnării.

Instanța a apreciat

că suma maximă de 5.000 euro pentru fiecare reclamantă, prevăzută de art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010

, cu titlu de

daune morale, reprezintă o reparație echitabilă pentru suferințele produse

defunctului ca urmare a condamnării sale politice, raportat la toate elementele

stării de fapt descrise mai sus.

Instanța a respins

cererea reclamantelor privind cheltuielile de judecată, întrucât reclamantele

nu au făcut dovada acestor cheltuieli, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ.,

respectiv nu au depus la dosar chitanțele privind plata onorariului avocațial.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel în termenul legal S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Cluj, solicitând modificarea sentinței atacate în principal prin respingerea

acțiunii și în subsidiar prin reducerea despăgubirilor acordate.

Prin decizia nr. 30/ A

din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a

schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii

.

În

motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a)

Teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional, reținând în pronunțarea

acestei decizii, că S.R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru

repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în

care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea,

prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de

despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte

drepturi.

Astfel, în materia

restituii bunurilor preluate de S.R. au fost adoptate Legea nr. 18/1991, Legea nr.

169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005,

O.U.G. nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate

politic a fost adoptată O.U.G. nr. 214/1999. În ce privește acordarea altor

drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie

de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de

suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice

supuse în regimul comunist cum sunt Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999

și Legea nr. 221/2009.

Scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin

însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Procedând la

analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor

pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în

perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice, art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor

deportate ori ținute în prizonierat.

Curtea a mai reținut

că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie

să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele

produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile

prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și

indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 nu pot fi

considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și

moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și

dreptății.

Evocând practica

C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C.E.D.O., instanța a

reținut că în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele

în cauză nu au o „speranță legitimă” în obținerea despăgubirilor morale și a

constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de

foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală

privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea

supremă.

Existența celor două

reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie

prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor

instituit prin art. 16 din același act normativ.

Admiterea excepției

de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au

fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa

intervenției Parlamentului [(art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], are ca

și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și

efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes”,

potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Termenul de 45 de

zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale

în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care

dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.

Instanța a analizat

și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au

fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010,

reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din

Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., mai ales că reclamanții

dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act

normativ.

Această analiză este

necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamanților li s-ar

cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând

la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.

Nu se pune problema

încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1,

neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși

la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut

Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358/2010, a existat un alt act normativ,

respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate

astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției

de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.

Din acest motiv nu se

pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12,

respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în

situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol,

exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar

cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

În speță nu se poate

vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6

paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate

în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor

juridice, raportat la jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru

situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin

căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Problema

retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție nu se

pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în

cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas

irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi

ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992

de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei

lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea

judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamante, care au criticat-o

pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să

soluționeze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare

în judecată, având în vedere că era constituțională la acea dată, modificarea

intervenită prin deciziile Curții Constituționale neputând opera retroactiv.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul,

pentru următoarele considerente:

În adoptarea soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de

apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea

Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce

reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantelor.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând,

în absența unei dispoziții legale exprese.

Criticile

recurentelor – reclamante vizează ignorarea de către instanța de apel a

regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie

aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data

formulării cererii, și a nu se da eficiență deciziilor Curții Constituționale,

în urma cărora norma în discuție și-a încetat aplicabilitatea.

Problema de drept a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale

aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

într-un recurs în interesul legii.

Această decizie (

M. Of. nr. 789/7.11.2011),

ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data

soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin

recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cu alte cuvinte,

urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv.

Nu se poate susține

că, acțiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Deciziile Curții

Constituționale sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor

juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit

fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție,

care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce ar fi contrar Constituției.

Trebuie subliniat că

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în

interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect

dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M.

Of. 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii,

drept pentru care va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții O.A., M.M. și G.E. împotriva

deciziei nr. 30/ A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.