ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 864/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 18 martie 2010, sub nr. 1998/117/2010, reclamantul M.V. în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării reclamantului la pedeapsa închisorii de 25 de ani pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri civile în valoare de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 606 din 30 iunie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis acțiunea, a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 350.000 lei cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea politică suferită și la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a arătat că, potrivit sentinței penale nr. 385 din 17 iunie 1950 a Tribunalului Militar Cluj comunicată la dosar de către C.N.S.A.S., rezultă că reclamantul a fost condamnat. la o pedeapsă de 25 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii pentru crima de uneltire împotriva securității interne și externe a R.S.R, în baza art. l lit. c) din Legea nr. 16/1949, art. 209 și 157 C. pen. și Decretului nr. 212/1948. Potrivit considerentelor sentinței menționate, reclamantul s-a încadrat și activat într-o organizație subversivă „P.R.M.A.S.”, care a avut caracterul unei organizații politice de tip fascist și paramilitar. După ce a cunoscut scopurile acestei organizații, de atacare și ocupare a instituțiilor publice, reclamantul a participat la acțiunile acesteia, contribuind cu bani și alimente, fiind în strânsă legătură cu membrii organizației, care s-au refugiat în munți.

Din sentința depusă la dosar și din declarația martorei R.L.M., rezultă caracterul politic al arestării și deținerii reclamantului, raportat la dispozițiile Legii nr. 221/2009 [(art. 1 alin. (2) lit. a), d) și g)]. Astfel, instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în condițiile Legii nr. 221/2009. Orientându-se în funcție de practica judiciară existentă în materie, instanța a considerat că suma de 350.000 lei asigură o reparație echitabilă a prejudiciului moral pentru consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic și importanța valorilor morale lezate. La stabilirea valorii despăgubirii, instanța a avut în vedere și faptul că reclamantul a beneficiat și de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, existând în acest sens la dosar hotărârea nr. 35 din 12 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea actului normativ sus-menționat.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța l-a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 94/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis, în parte, apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea având ca obiect despăgubiri. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, în sumă de 3.000 lei. A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, plafonând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciu moral până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea și 5.000 euro pentru soțul/soția, descendenții de gradul I și 2500 euro pentru descendenții de gradul II. Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010. În 21 octombrie 2010, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilea posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010) și, după cum rezultă din art. 147 din Constituție, „dispozițiile din legi și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Dispozițiile Curții Constituționale, prin care s-a constat neconstituționalitatea unor dispoziții sau acte normative, sunt obligatorii și definitive, supuse unui regim legal care le declară universal valabile, cu efecte „erga omnes”, după cum rezultă din dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, aceste decizii sunt obligatorii pentru instanță și părți și în această cauză, deoarece sunt opozabile tuturor. Termenul de 45 zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale, în prezenta materie, compatibile cu Constituția, este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, au rămas fără efecte juridice. Așadar, în lipsa intervenției Parlamentului în vederea adoptării unor noi dispoziții legale compatibile cu Constituția, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, acțiunile întemeiate pe art. 5 lit. a) Legea nr. 221/2009 au fost lipsite de fundament legal. Întrucât s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a reținut că este fondat parțial apelul pârâtului S.R., prin M.F.P., și nefondat apelul reclamantului M.V.

Nu este fondată critica pârâtului apelant potrivit căreia acesta nu se află în culpă procesuală și nu trebuie obligat la cheltuieli de judecată, deoarece, prin întâmpinare, poziția procesuală a acestuia a fost în sensul respingerii acțiunii. Apoi, prin sentința pronunțată, instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului, care, în sine, reprezintă o reparație morală, Curtea menținând aceste dispoziții ale sentinței. Respingerea petitului privind daunele morale nu este determinat de faptul că reclamantul ar fi învestit instanța cu o acțiune neîntemeiată, ci din cauza constatării neconstituționalității dispozițiilor legale mai sus arătate, care nu-i pot fi imputabile acestuia.

Culpa în acest caz, îi aparține pârâtului S.R., care a edictat un act normativ (ulterior declarat neconstituțional) și a generat un val de procese care au implicat și cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009. Prin urmare, Curtea a constatat că, în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Cluj. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele: În ceea ce privește admiterea cererii reclamantului prin care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării suferite de acesta, potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ., „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Astfel, una dintre condițiile necesare pentru promovarea și admiterea acțiunii în constatare este aceea că partea reclamantă trebuie să justifice un interes. Considerentele hotărârii judecătorești relevă faptul că reclamantul M.V. a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, ceea ce presupune existența unei hotărâri emise de Comisia de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, prin care s-a constat caracterul politic al condamnării sale.

În acest context, admiterea petitului referitor la constatarea caracterului politic al condamnării ar conduce la o încălcare a normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative consacrate de Legea nr. 24/2000, din punctul de vedere al paralelismului, în sensul că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ, în procesul de legiferare fiind interzisă instituirea acelorași reglementari în două sau mai multe acte normative, aspecte reținute de Curtea Constituționala în motivarea deciziei nr. 1358/2010. Prin raportare la dispozițiile legale menționate anterior, precum și la situația de fapt existentă în cauză, reclamantul nu justifică un interes pentru promovarea cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării.

Față de cele de mai sus, se impunea respingerea în întregime a pretențiilor reclamantului, atât în ce privește acordarea despăgubirilor, cât și în ce privește constatarea caracterului politic, nefiind justificată obligarea S.R., prin M.F.P., la plata cheltuielilor de judecată. Soluția de admitere doar în parte a apelului pârâtului a fost determinată de neobservarea că, în dispozitivul sentinței civile nr. 606 din 30 iunie 2010, nu s-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului. Cu privire la „speranța legitimă” a reclamantului, care s-a dovedit nefondată urmare a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, nici aceasta nu poate justifica acordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel, așa cum a motivat Curtea Constituțională, în Decizia nr. 1358/2010, prin decizia asupra inadmisibilității din decembrie 2008, în Cauza S. și alții contra Bulgariei, instanța de contencios a drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege privitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamantul nu a putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor efective. Ca atare, în mod greșit, S.R. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare în dosar. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Susținerile privind lipsa de interes a reclamantului în formularea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării penale suferite de acesta nu vor fi verificate de prezenta instanță, atât timp cât Tribunalul nu a dispus nimic, prin dispozitivul sentinței apelate, în legătură cu acest capăt de cerere, instanța de apel reținând în mod greșit că această cerere a fost admisă prin sentința apelată.

De altfel, reprezentanta recurentului a menționat în ședința de la termenul de astăzi că înțelege să nu mai susțină acest motiv de recurs, poziție procesuală de care Înalta Curte nu a putut însă să țină seama în lipsa unui mandat special dat consilierului juridic în sensul renunțării la acest motiv, în condițiile art. 69 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește menținerea soluției instanței de fond cu privire la obligarea pârâtului la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată, decizia este pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, conform textului de lege sus-menționat, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată către cel care a câștigat procesul.

Reclamantul nu se află în această situație, neobținând o soluție favorabilă prin sentința pronunțată, care, astfel cum s-a arătat deja, nu cuprinde mențiunea de admitere a cererii de constatare a caracterului politic al condamnării suferite de parte. Această chestiune a fost verificată doar în considerentele sentinței, în vederea soluționării cererii de acordare a daunelor morale, cerere care, ulterior, a fost respinsă, prin decizia recurată. Indiferent de motivul concret care a generat respingerea acțiunii reclamantului și care, în litigiul de față, într-adevăr, nu este determinat de culpa sa în exercitarea dreptului la acțiune, ci de intervenția Curții Constituționale, atât timp cât pârâtul nu este parte căzută în pretenții, el câștigând procesul intentat de reclamant, nu poate fi obligat să suporte cheltuielile de judecată avansate de acesta din urmă.

În consecință, nefiind întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ., în mod greșit, Curtea de Apel a menținut soluția primei instanțe sub aspectul obligării pârâului la plata cheltuielilor de judecată în această fază procesuală. Pentru aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că, pentru aceleași considerente, în baza art. 296, va schimba, în tot, sentința atacată și va înlătura mențiunea din sentință privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 de lei, în favoarea reclamantului. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Cluj, împotriva deciziei nr. 94/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică, în parte, decizia recurată. Schimbă, în tot, sentința civilă nr. 606 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Înlătură mențiunea din sentință cu privire la obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2012.