ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 864/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 864/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 18 martie 2010, sub nr. 1998/117/2010,

reclamantul M.V. în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., a solicitat

instanței să constate caracterul politic al condamnării reclamantului la

pedeapsa închisorii de 25 de ani pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire

contra ordinii sociale, să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri civile în

valoare de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr.

606 din 30 iunie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis acțiunea, a

obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 350.000 lei cu

titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea politică suferită și la plata

sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei

sentințe, prima instanță a arătat că, potrivit sentinței penale nr. 385 din 17

iunie 1950 a Tribunalului Militar Cluj comunicată la dosar de către C.N.S.A.S.,

rezultă că reclamantul a fost condamnat. la o pedeapsă de 25 de ani de muncă

silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii pentru crima de uneltire

împotriva securității interne și externe a R.S.R, în baza art. l lit. c) din

Legea nr. 16/1949, art. 209 și 157 C. pen. și Decretului nr. 212/1948.

Potrivit

considerentelor sentinței menționate, reclamantul s-a încadrat și activat într-o

organizație subversivă „P.R.M.A.S.”, care a avut caracterul unei organizații

politice de tip fascist și paramilitar. După ce a cunoscut scopurile acestei

organizații, de atacare și ocupare a instituțiilor publice, reclamantul a

participat la acțiunile acesteia, contribuind cu bani și alimente, fiind în

strânsă legătură cu membrii organizației, care s-au refugiat în munți.

Din sentința depusă

la dosar și din declarația martorei R.L.M., rezultă caracterul politic al

arestării și deținerii reclamantului, raportat la dispozițiile Legii nr. 221/2009

[(art. 1 alin. (2) lit. a), d) și g)].

Astfel, instanța a apreciat

că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit în condițiile Legii nr. 221/2009.

Orientându-se în

funcție de practica judiciară existentă în materie, instanța a considerat că

suma de 350.000 lei asigură o reparație echitabilă a prejudiciului moral pentru

consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic și importanța valorilor

morale lezate.

La stabilirea valorii

despăgubirii, instanța a avut în vedere și faptul că reclamantul a beneficiat

și de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, existând în acest sens la

dosar hotărârea nr. 35 din 12 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea actului normativ sus-menționat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., instanța l-a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantului,

a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu

avocațial.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr.

94/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a admis, în parte, apelul

pârâtului, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins

acțiunea având ca obiect despăgubiri.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată în favoarea reclamantului, în sumă de 3.000 lei.

A respins apelul

declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin

O.U.G. nr. 62/2010, plafonând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciu moral

până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea și 5.000 euro

pentru soțul/soția, descendenții de gradul I și 2500 euro pentru descendenții

de gradul II.

Prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 pct.

1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010.

În 21 octombrie 2010,

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilea

posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Aceste decizii au

fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010) și, după cum rezultă din art. 147

din Constituție, „dispozițiile din legi și ordonanțele în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Dispozițiile Curții

Constituționale, prin care s-a constat neconstituționalitatea unor dispoziții

sau acte normative, sunt obligatorii și definitive, supuse unui regim legal

care le declară universal valabile, cu efecte „erga omnes”, după cum rezultă

din dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, aceste

decizii sunt obligatorii pentru instanță și părți și în această cauză, deoarece

sunt opozabile tuturor. Termenul de 45 zile în care Parlamentul sau Guvernul ar

fi putut adopta alte dispoziții legale, în prezenta materie, compatibile cu

Constituția, este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate

neconstituționale, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, au rămas fără efecte

juridice.

Așadar, în lipsa

intervenției Parlamentului în vederea adoptării unor noi dispoziții legale

compatibile cu Constituția, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, acțiunile întemeiate pe art. 5 lit. a) Legea nr. 221/2009 au fost

lipsite de fundament legal.

Întrucât s-a

constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a reținut că este fondat parțial apelul pârâtului S.R., prin M.F.P., și

nefondat apelul reclamantului M.V.

Nu este fondată

critica pârâtului apelant potrivit căreia acesta nu se află în culpă procesuală

și nu trebuie obligat la cheltuieli de judecată, deoarece, prin întâmpinare,

poziția procesuală a acestuia a fost în sensul respingerii acțiunii. Apoi, prin

sentința pronunțată, instanța de fond a constatat caracterul politic al

condamnării reclamantului, care, în sine, reprezintă o reparație morală, Curtea

menținând aceste dispoziții ale sentinței.

Respingerea petitului

privind daunele morale nu este determinat de faptul că reclamantul ar fi învestit

instanța cu o acțiune neîntemeiată, ci din cauza constatării

neconstituționalității dispozițiilor legale mai sus arătate, care nu-i pot fi

imputabile acestuia. Culpa în acest caz, îi aparține pârâtului S.R., care a

edictat un act normativ (ulterior declarat neconstituțional) și a generat un

val de procese care au implicat și cheltuieli judiciare importante pentru

persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009.

Prin urmare, Curtea a

constatat că, în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Cluj.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele:

În ceea ce privește

admiterea cererii reclamantului prin care se solicită constatarea caracterului

politic al condamnării suferite de acesta, potrivit dispozițiilor art. 111 C.

proc. civ., „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea

existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea

poate cere realizarea dreptului”.

Astfel, una dintre

condițiile necesare pentru promovarea și admiterea acțiunii în constatare este

aceea că partea reclamantă trebuie să justifice un interes.

Considerentele

hotărârii judecătorești relevă faptul că reclamantul M.V. a beneficiat de prevederile

Decretului-Lege nr. 118/1990, ceea ce presupune existența unei hotărâri emise

de Comisia de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, prin care s-a constat

caracterul politic al condamnării sale.

În acest context,

admiterea petitului referitor la constatarea caracterului politic al

condamnării ar conduce la o încălcare a normelor de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative consacrate de Legea nr. 24/2000, din punctul de

vedere al paralelismului, în sensul că reglementările de același nivel și având

același obiect se cuprind într-un singur act normativ, în procesul de

legiferare fiind interzisă instituirea acelorași reglementari în două sau mai

multe acte normative, aspecte reținute de Curtea Constituționala în motivarea deciziei

nr. 1358/2010.

Prin raportare la

dispozițiile legale menționate anterior, precum și la situația de fapt

existentă în cauză, reclamantul nu justifică un interes pentru promovarea

cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării.

Față de cele de mai

sus, se impunea respingerea în întregime a pretențiilor reclamantului, atât în ce

privește acordarea despăgubirilor, cât și în ce privește constatarea

caracterului politic, nefiind justificată obligarea S.R., prin M.F.P., la plata

cheltuielilor de judecată.

Soluția de admitere

doar în parte a apelului pârâtului a fost determinată de neobservarea că, în dispozitivul

sentinței civile nr. 606 din 30 iunie 2010, nu s-a constatat caracterul politic

al condamnării reclamantului.

Cu privire la „speranța

legitimă” a reclamantului, care s-a dovedit nefondată urmare a declarării ca neconstituționale

a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, nici aceasta nu poate justifica

acordarea cheltuielilor de judecată. Astfel, așa cum a motivat Curtea

Constituțională, în Decizia nr. 1358/2010, prin decizia asupra inadmisibilității

din decembrie 2008, în Cauza S. și alții contra Bulgariei, instanța de

contencios a drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că

dispoziția de lege privitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca

urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni

normale pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”,

ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamantul nu a putut

dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor efective.

Ca atare, în mod

greșit, S.R. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul reclamant

nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

Susținerile privind lipsa

de interes a reclamantului în formularea capătului de cerere referitor la constatarea

caracterului politic al condamnării penale suferite de acesta nu vor fi

verificate de prezenta instanță, atât timp cât Tribunalul nu a dispus nimic,

prin dispozitivul sentinței apelate, în legătură cu acest capăt de cerere,

instanța de apel reținând în mod greșit că această cerere a fost admisă prin

sentința apelată.

De altfel, reprezentanta

recurentului a menționat în ședința de la termenul de astăzi că înțelege să nu

mai susțină acest motiv de recurs, poziție procesuală de care Înalta Curte nu a

putut însă să țină seama în lipsa unui mandat special dat consilierului juridic

în sensul renunțării la acest motiv, în condițiile art. 69 alin. (1) C. proc.

civ.

În ceea ce privește menținerea

soluției instanței de fond cu privire la obligarea pârâtului la plata, către

reclamant, a cheltuielilor de judecată, decizia este pronunțată cu greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, conform

textului de lege sus-menționat, partea care cade în pretenții va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuieli de judecată către cel care a câștigat

procesul.

Reclamantul nu se

află în această situație, neobținând o soluție favorabilă prin sentința

pronunțată, care, astfel cum s-a arătat deja, nu cuprinde mențiunea de admitere

a cererii de constatare a caracterului politic al condamnării suferite de parte.

Această chestiune a fost verificată doar în considerentele sentinței, în

vederea soluționării cererii de acordare a daunelor morale, cerere care,

ulterior, a fost respinsă, prin decizia recurată.

Indiferent de motivul

concret care a generat respingerea acțiunii reclamantului și care, în litigiul

de față, într-adevăr, nu este determinat de culpa sa în exercitarea dreptului

la acțiune, ci de intervenția Curții Constituționale, atât timp cât pârâtul nu

este parte căzută în pretenții, el câștigând procesul intentat de reclamant, nu

poate fi obligat să suporte cheltuielile de judecată avansate de acesta din

urmă.

În consecință,

nefiind întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ., în mod greșit, Curtea de

Apel a menținut soluția primei instanțe sub aspectul obligării pârâului la

plata cheltuielilor de judecată în această fază procesuală.

Pentru aceste

argumente, în baza art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în

parte, decizia atacată, în sensul că, pentru aceleași considerente, în baza art.

296, va schimba, în tot, sentința atacată și va înlătura mențiunea din sentință

privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

3.000 de lei, în favoarea reclamantului.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul

S.R., prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P.J. Cluj,

împotriva deciziei nr. 94/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică, în parte,

decizia recurată.

Schimbă, în tot,

sentința civilă nr. 606 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Înlătură mențiunea

din sentință cu privire la obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000 lei

cheltuieli de judecată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 februarie 2012.