ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 03 iulie 2009, pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul B.L. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M. F.P., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 800.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentința nr. 645 din 29 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj pentru infracțiunea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale” prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. și pentru măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 29 august 1951 - 15 februarie 1954. Prin sentința civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății.

Prin aceeași hotărâre s-a dispus ca, în cazul eliberării unei copii de pe hotărâre, să se menționeze pe aceasta caracterul politic al condamnării. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 645 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj la data de 29 martie 1949, definitivă prin respingerea recursului, reclamantul a fost condamnat, la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea faptei de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III C. pen., fiind computată perioada detenției preventive. S-a reținut în sarcina acestuia faptul că în luna mai 1948 a activat în organizația de tip fascist politică paramilitară denumită „R.I.”, recrutând noi aderenți din rândurile școlilor de învățământ mediu din Oradea și adunând cotizații în bani de la ei, urmărind răsturnarea prin mijloace violente a ordinii democratice și instaurarea monarhiei și a regimului burghezo-moșieresc exploatator.

După punerea în libertate, împotriva reclamantului a fost dispusă măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Abrămuți, jud. Bihor. Tribunalul a reținut că încălcarea drepturilor reclamantului a continuat atât în perioada 15 iulie 1952 – 13 iulie 1953, când a fost încorporat și dus în „Detașamentul de muncă C.F.R. – Hunedoara”, fiind clasat și lăsat la vatră deoarece s-a constatat că suferă de TBC, cât și ulterior, fiind supravegheat de securitate împreună cu membrii familiei sale până la evenimentele din decembrie 1989. Instanța de fond a apreciat că, prin condamnarea și persecuțiile suferite de reclamant, i-a fost cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, constând în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, care au influențat relațiile sociale și au adus atingere dreptului său la libertate individuală.

Împotriva sentinței Tribunalului Prahova au declarat apel reclamantul B.L. și pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Prahova. Ambele părți au formulat critici în ceea ce privește cuantumul daunelor morale. S.R. a criticat sentința sub aspectul cuantumului prea mare al daunelor morale acordate de prima instanță, iar reclamantul a solicitat admiterea apelului său și schimbarea sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor morale în cuantumul solicitat prin acțiune. Prin decizia nr. 40 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentința civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, a menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Examinând decizia apelată în raport de criticile formulate și ținând cont de efectele deciziilor nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, Curtea de apel a reținut că apelul declarat de S.R. este fondat, deoarece, ulterior pronunțării sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantului, s-au publicat în M. Of. al României deciziile Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii 221/2009.

Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 212/2009, cu modificările și completările ulterioare, care stipulau că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și moștenitorii acesteia (soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv) poate solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, sunt neconstituționale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Întrucât până la data soluționării apelului s-a împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, Curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. Instanța de apel a considerat că aplicarea deciziei de neconstituționalitate în procesul pendinte nu este de natură să încalce principiul neretroactivității legii și este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. Referitor la apelul formulat de reclamant, instanța de apel a reținut că, urmare a declarării neconstituționalității textului legal care a constituit temeiul de drept al acțiunii, nu pot fi menținute ca valide drepturi acordate de prima instanță întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunța deliberat o hotărâre nelegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată neconstituțională.

S-a mai reținut că, în condițiile în care, prin art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010 s-a introdus la art. 322 pct. 10 C. proc. civ., un nou caz de revizuire, pentru situația în care decizia de constatare a neconstituționalității a fost pronunțată ulterior rămânerii definitive a hotărârii, este evident că pentru hotărârile care nu sunt definitive, înlăturarea efectelor dispoziției constatată neconstituțională stă în sarcina instanței de apel. Argumentul apelantului în sensul că acțiunile ilicite ale statului împotriva sa i-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial, care a influențat relațiile sociale și a adus atingere dreptului său la libertatea individuală, a fost înlăturat cu motivarea că instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării, iar această constatare este de natură a acoperi prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.L., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În susținerea recursului, reclamantul arată următoarele: Instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece apelantul S.R. a criticat sentința exclusiv sub aspectul cuantumului daunelor acordate de prima instanță, solicitând diminuarea sumei în raport cu jurisprudența C.E.D.O. Aplicarea deciziei Curții Constituționale generează un tratament juridic diferențiat în privința unor persoane aflate în aceeași situație, ceea ce încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii, art. 14 din C.E.D.O.

și Protocolul nr. 12 la această Convenție. Prin hotărârea primei instanțe reclamantul a dobândit un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., aspect nesocotit de instanța de apel. Instanța avea text de lege în baza căruia să soluționeze acțiunea reclamantului (art. 998 C. civ.), iar respingerea acțiunii pentru inexistența temeiului juridic echivalează cu o denegare de dreptate, prohibită de art. 3 C. civ. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește prima critică, aceasta nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (care vizează inadvertențe între obiectul cererii de chemare în judecată și ceea ce instanța a hotărât), ci aspectul invocat de recurent se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul unei pretinse încălcări de către instanța de apel a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecății în apel. Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum). Acest principiu nu împiedică însă invocarea, de către oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., prevede în mod expres că: „Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”.

În speță, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată în fața instanței de apel, s-a pus în discuția părților incidența deciziilor Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apărătorul reclamantului și reprezentantul M.P., prezenți la acel termen, punând concluzii pe acest aspect. Efectele deciziilor de neconstituționalitate asupra litigiului aflat în curs de soluționare pe rolul instanței de apel reprezintă o problemă de ordine publică, pe care instanța a fost îndrituită să o pună în discuție din oficiu, chiar dacă apelantul pârât nu a invocat-o.

De altfel, apelantul pârât nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică în motivele de apel, deoarece Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată (M. Of., nr. 761/15.11.2010), ulterior înregistrării cererii de apel (27 mai 2010), fiind un motiv de ordine publică ivit ulterior învestirii instanței de apel. Constatând că instanța de apel nu a încălcat limitele judecății, ci a pronunțat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică pus în discuție din oficiu, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Examinând criticile pe care recurentul le-a susținut în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se rețin următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a reținut că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În ceea ce privește neexaminarea de către instanța de apel a acțiunii în pretenții formulate de reclamant din perspectiva art. 998 și art. 999 C. civ., Înalta Curte constată că o asemenea cerere nu a fost formulată în fața instanței de apel, iar pe de altă parte, ar fi fost și inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Această soluție nu reprezintă o denegare de dreptate, așa cum susține recurentul, ci este consecința unui alt principiu care guvernează procedura apelului (și care se constituie, în același timp, într-o limită, cea de-a doua limită, a efectului devolutiv al apelului), și anume, acela că nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.L. împotriva deciziei nr. 40 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.