ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 03 iulie 2009, pe

rolul Tribunalului Prahova, reclamantul B.L. a chemat în judecată pe pârâtul S.R.,

prin M.

F.P.,

solicitând

obligarea acestuia la

plata despăgubirilor în cuantum de 800.000

euro, în echivalent în lei la

data efectuării plății,

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă

prin sentința nr. 645 din 29 martie 1949

pronunțată

de Tribunalul Militar Cluj pentru infracțiunea de „crimă de

uneltire contra ordinii sociale” prevăzută și pedepsită

de art. 209 C. pen. și

pentru măsura administrativă cu caracter

politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 29 august 1951 - 15

februarie 1954.

Prin sentința civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010,

Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata

către reclamant a sumei de 30.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării

plății. Prin aceeași hotărâre s-a dispus ca, în cazul eliberării unei copii de

pe hotărâre, să se menționeze pe aceasta caracterul politic al condamnării.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că, prin sentința penală nr. 645 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj

la data de 29 martie 1949, definitivă prin respingerea recursului, reclamantul

a fost condamnat, la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea faptei de

crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III C.

pen., fiind computată perioada detenției preventive. S-a reținut în sarcina

acestuia faptul că în luna mai 1948 a activat în organizația de tip fascist

politică paramilitară denumită „R.I.”, recrutând noi aderenți din rândurile

școlilor de învățământ mediu din Oradea și adunând cotizații în bani de la ei,

urmărind răsturnarea prin mijloace violente a ordinii democratice și

instaurarea monarhiei și a regimului burghezo-moșieresc exploatator.

După punerea în libertate, împotriva

reclamantului a fost dispusă măsura administrativă a stabilirii domiciliului

obligatoriu în comuna Abrămuți, jud. Bihor.

Tribunalul a reținut că încălcarea drepturilor

reclamantului a continuat atât în perioada

15 iulie 1952 – 13 iulie 1953,

când a fost încorporat și dus în

„Detașamentul de muncă C.F.R.

– Hunedoara”, fiind

clasat

și lăsat la vatră

deoarece s-a constatat că suferă de TBC, cât și ulterior, fiind

supravegheat de securitate împreună

cu membrii

familiei sale

până la evenimentele din decembrie 1989.

Instanța de fond a

apreciat că, prin condamnarea și persecuțiile suferite de reclamant, i-a fost

cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, constând în consecințele

dăunătoare, neevaluabile în bani, care au influențat relațiile sociale și au

adus atingere dreptului său la libertate individuală.

Împotriva sentinței

Tribunalului Prahova au declarat apel reclamantul B.L. și pârâtul S.R., prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Prahova.

Ambele părți au

formulat critici în ceea ce privește cuantumul daunelor morale. S.R. a criticat

sentința sub aspectul cuantumului prea mare al daunelor morale acordate de

prima instanță, iar reclamantul a solicitat admiterea apelului său și schimbarea

sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor morale în

cuantumul solicitat prin acțiune.

Prin decizia nr. 40

din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte

sentința civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în

sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, a

menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamant.

Examinând decizia

apelată în raport de criticile formulate și ținând cont de efectele deciziilor nr.

1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, Curtea de

apel a reținut că apelul declarat de S.R. este fondat, deoarece, ulterior pronunțării

sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantului, s-au publicat în

M. Of. al României deciziile Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, art. I pct.

1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii

221/2009.

Curtea

Constituțională a reținut în considerentele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie

2010 că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 212/2009, cu

modificările și completările ulterioare, care stipulau că orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și moștenitorii acesteia (soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv)

poate solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a legii, obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, sunt neconstituționale, întrucât contravin art. 1

alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Întrucât până la data

soluționării apelului s-a împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea

deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, iar Parlamentul nu a pus de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, Curtea de apel a

apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele juridice.

Instanța de apel a

considerat că aplicarea deciziei de neconstituționalitate în procesul pendinte

nu este de natură să încalce principiul neretroactivității legii și este în

acord cu jurisprudența C.E.D.O.

Referitor la apelul

formulat de reclamant, instanța de apel a reținut că, urmare a declarării

neconstituționalității textului legal care a constituit temeiul de drept al

acțiunii, nu pot fi menținute ca valide drepturi acordate de prima instanță

întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunța deliberat o hotărâre nelegală,

constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată neconstituțională.

S-a mai reținut că, în

condițiile în care, prin art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010 s-a introdus la art.

322 pct. 10 C. proc. civ., un nou caz de revizuire, pentru situația în care

decizia de constatare a neconstituționalității a fost pronunțată ulterior

rămânerii definitive a hotărârii, este evident că pentru hotărârile care nu

sunt definitive, înlăturarea efectelor dispoziției constatată neconstituțională

stă în sarcina instanței de apel.

Argumentul apelantului

în sensul că acțiunile ilicite ale statului împotriva sa i-au cauzat un

prejudiciu nepatrimonial, care a influențat relațiile sociale și a adus

atingere dreptului său la libertatea individuală, a fost înlăturat cu motivarea

că instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării, iar această

constatare este de natură a acoperi prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.L., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

recursului, reclamantul arată următoarele:

Instanța de apel a

acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece apelantul S.R. a criticat sentința

exclusiv sub aspectul cuantumului daunelor acordate de prima instanță,

solicitând diminuarea sumei în raport cu jurisprudența C.E.D.O.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale generează un tratament juridic diferențiat în privința

unor persoane aflate în aceeași situație, ceea ce încalcă principiul

constituțional al egalității în fața legii, art. 14 din C.E.D.O. și Protocolul nr.

12 la această Convenție.

Prin hotărârea primei

instanțe reclamantul a dobândit un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., aspect nesocotit de instanța de apel.

Instanța avea text de

lege în baza căruia să soluționeze acțiunea reclamantului (art. 998 C. civ.), iar respingerea acțiunii pentru inexistența temeiului juridic echivalează cu o denegare

de dreptate, prohibită de art. 3 C. civ.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește

prima critică, aceasta nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ. (care vizează inadvertențe între obiectul cererii de

chemare în judecată și ceea ce instanța a hotărât), ci aspectul invocat de

recurent se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul unei pretinse încălcări de către instanța de apel a prevederilor art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., privind limitele judecății în apel.

Textul reglementează

una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin

apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu

toate aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a

ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).

Acest principiu nu

împiedică însă invocarea, de către oricare dintre părți sau de instanță din

oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, art. 295 alin. (1) teza a

doua C. proc. civ., prevede în mod expres că: „Motivele de ordine publică pot

fi invocate și din oficiu”.

În speță, astfel cum

rezultă din încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată în fața

instanței de apel, s-a pus în discuția părților incidența deciziilor Curții

Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, apărătorul reclamantului și reprezentantul M.P.,

prezenți la acel termen, punând concluzii pe acest aspect.

Efectele deciziilor

de neconstituționalitate asupra litigiului aflat în curs de soluționare pe

rolul instanței de apel reprezintă o problemă de ordine publică, pe care

instanța a fost îndrituită să o pună în discuție din oficiu, chiar dacă

apelantul pârât nu a invocat-o. De altfel, apelantul pârât nici nu ar fi putut

invoca o astfel de critică în motivele de apel, deoarece Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată (M. Of., nr. 761/15.11.2010), ulterior înregistrării cererii de apel (27 mai 2010),

fiind un motiv de ordine publică ivit ulterior învestirii instanței de apel.

Constatând că

instanța de apel nu a încălcat limitele judecății, ci a pronunțat hotărârea ca

urmare a examinării unui motiv de ordine publică pus în discuție din oficiu, cu

respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază ca fiind nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Examinând criticile

pe care recurentul le-a susținut în cadrul motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se rețin următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1

din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a reținut că,

în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții

Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă,

păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul

urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,

în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În consecință, se

constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei

Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În ceea ce privește

neexaminarea de către instanța de apel a acțiunii în pretenții formulate de

reclamant din perspectiva art. 998 și art. 999 C. civ., Înalta Curte constată că o asemenea cerere nu a fost formulată în fața instanței de

apel, iar pe de altă parte, ar fi fost și inadmisibilă, deoarece, potrivit art.

294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de

chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii

apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața

primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui

temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Această soluție nu

reprezintă o denegare de dreptate, așa cum susține recurentul, ci este

consecința unui alt principiu care guvernează procedura apelului (și care se

constituie, în același timp, într-o limită, cea de-a doua limită, a efectului

devolutiv al apelului), și anume, acela că nu se devoluează decât ceea ce s-a

judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul

dublului grad de jurisdicție.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.L. împotriva deciziei nr. 40 din

21 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.