ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6744/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6744/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03

iulie 2009 pe rolul Tribunalului Prahova,

reclamantul

B.L. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 800.000 euro, în echivalent

în RON la data efectuării plătii, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea

cu caracter politic dispusă prin sentința nr. 645 din 29 martie 1949 pronunțată

de Tribunalul Militar Cluj pentru infracțiunea de „crimă de uneltire contra ordinii

sociale" prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. și pentru măsura administrativă

cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 29 august

1951 - 15 februarie 1954.

Prin sentința civilă nr. 500 din 9

aprilie 2010, Tribunalul Prahova

a

admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei

de 30.000 euro, în echivalent în RON la data efectuării plății. Prin aceeași hotărâre

s-a dispus ca, în cazul eliberării unei copii de pe hotărâre, să se menționeze pe

aceasta caracterul politic al condamnării.

Împotriva sentinței Tribunalului Prahova

au declarat apel reclamantul B.L. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Prahova.

Ambele părți au formulat critici în ceea

ce privește cuantumul daunelor morale. Statul Român a criticat sentința sub aspectul

cuantumului prea mare al daunelor morale acordate de prima instanță, iar reclamantul

a solicitat admiterea apelului său și schimbarea sentinței, în sensul obligării

pârâtului la plata despăgubirilor morale în cuantumul solicitat prin acțiune.

Prin decizia nr. 40 din 21 februarie 2011,

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul declarat de

pârât, a schimbat în parte sentința civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010 pronunțată

de Tribunalul Prahova, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea

de despăgubiri, a menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamant.

Examinând decizia apelată în raport de

criticile formulate și ținând cont de efectele deciziilor nr. 1354/2010, 1358/2010

și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, Curtea de Apel a reținut că apelul

declarat de Statul român este fondat, deoarece, ulterior pronunțării sentinței prin

care s-a admis în parte acțiunea reclamantului, s-au publicat în M. Of. al României

deciziile Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile

art 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009,

art.

I

pct. 1 și art.

II

din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și

completare a Legii nr. 221/2009.

Referitor la apelul formulat de reclamant,

instanța de apel a reținut că, urmare a declarării neconstituționalității textului

legal care a constituit temeiul de drept al acțiunii, nu pot fi menținute ca valide

drepturi acordate de prima instanță întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar

pronunța deliberat o hotărâre nelegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții

constatată neconstituțională.

S-a mai reținut că, în condițiile în care,

prin art.

II

pct. 1 din Legea nr. 177/2010 s-a introdus

la art. 322 pct. 10 C. proc. civ. un nou caz de revizuire, pentru situația în care

decizia de constatare a neconstituționalității a fost pronunțată ulterior rămânerii

definitive a hotărârii, este evident că pentru hotărârile care nu sunt definitive,

înlăturarea efectelor dispoziției constatată neconstituțională stă în sarcina instanței

de apel.

Argumentul apelantului în sensul că acțiunile

ilicite ale statului împotriva sa i-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial, care

a influențat relațiile sociale și a adus atingere dreptului său la libertatea individuală,

a fost înlăturat cu motivarea că instanța de fond a constatat caracterul politic

al condamnării, iar această constatare este de natură a acoperi prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.L. criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În susținerea căii de atac reclamantul

a susținut următoarele:

Instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a

cerut, deoarece apelantul Statul român a criticat sentința exclusiv sub aspectul

cuantumului daunelor acordate de prima instanță, solicitând diminuarea sumei în

raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale

generează un tratament juridic diferențiat în privința unor persoane aflate în aceeași

situație, ceea ce încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii,

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 12 la această

Convenție.

Prin hotărârea primei instanțe reclamantul

a dobândit un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aspect nesocotit de instanța de apel.

Instanța avea text de lege în baza căruia

să soluționeze acțiunea reclamantului (art. 998 C. civ.), iar respingerea acțiunii

pentru inexistența temeiului juridic echivalează cu o denegare de dreptate, prohibită

de art. 3 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă, prin decizia nr. 157 din 13 ianuarie

2012,

a respins ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul B.L. împotriva deciziei nr. 40 din 21 februarie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de

Casație și Justiție a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește prima critică, aceasta

nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

(care vizează inadvertențe între obiectul cererii de chemare în judecată și ceea

ce instanța a hotărât), ci aspectul invocat de recurent se poate încadra în prevederile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul unei pretinse încălcări de către instanța

de apel a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecății

în apel.

Textul reglementează una dintre limitele

efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi

transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate aspectele de fapt și de

drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de

apel (tantum devolutum quantum appellatum).

Acest principiu nu împiedică însă invocarea,

de către oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, a motivelor de ordine

publică. În acest sens, art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. prevede în

mod expres că: „Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu".

În speță, astfel cum rezultă din încheierea

de dezbateri de la ultimul termen de judecată în fața instanței de apel, s-a pus

în discuția părților incidența deciziilor Curții Constituționale prin care s-a declarat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apărătorul

reclamantului și reprezentantul Ministerului Public, prezenți la acel termen, punând

concluzii pe acest aspect.

Efectele deciziilor de neconstituționalitate

asupra litigiului aflat în curs de soluționare pe rolul instanței de apel reprezintă

o problemă de ordine publică, pe care instanța a fost îndrituită să o pună în discuție

din oficiu, chiar dacă apelantul pârât nu a invocat-o. De altfel, apelantul pârât

nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică în motivele de apel, deoarece Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M.

Of. al României, partea

I,

nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

ulterior înregistrării cererii de apel (27 mai 2010), fiind un motiv de ordine publică

ivit ulterior învestirii instanței de apel.

Constatând că instanța de apel nu a încălcat

limitele judecății, ci a pronunțat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de

ordine publică pus în discuție din oficiu, cu respectarea prevederilor art. 295

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Referitor la criticile formulate de reclamant

în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

de recurs a reținut, de asemenea, că nu sunt fondate în raport de decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă,

ori, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În ceea ce privește neexaminarea de către

instanța de apel a acțiunii în pretenții formulate de reclamant din perspectiva

art. 998 și art. 999 C. civ., Înalta Curte a constatat că o asemenea cerere nu a

fost formulată în fața instanței de apel, iar pe de altă parte, ar fi fost și inadmisibilă,

deoarece, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba

cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și

temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept

fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel

asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Această soluție nu reprezintă o denegare

de dreptate, așa cum susține recurentul, ci este consecința unui alt principiu care

guvernează procedura apelului (și care se constituie, în același timp, într-o limită

- cea de-a doua limită.

- a efectului devolutiv al apelului), și

anume, acela că nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum

indicați), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție.

La data de 03 februarie 2012, B.L. a formulat

un memoriu prin care a învederat că înțelege să conteste decizia nr. 157 din 13

ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

În motivare, B.L. a susținut, în esență,

că instanțele trebuiau să studieze dosarul și să hotărască dacă cererea sa e întemeiată

și că, în calitatea de cetățean român, trebuie să-i fie asigurată respectarea drepturilor

pe care nu le-a avut în perioada cât țara a fost condusă de regimul comunist iar

respingerea acțiunii sale, ca nefondată de către instanțele de apel și recurs nu

este justificată.

La termenul din 2 noiembrie 2012,

Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității contestației în anulare

pe care o va admite pentru considerentele care succed.

Căile de atac și condițiile în care acestea

pot fi exercitate, sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul

a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține

în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestația în anulare este o cale extraordinară

de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres și limitativ

stabilite prin dispozițiile art 317 C. proc. civ. și ale art. 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 317 C. proc. civ., „Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai

jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

- când procedura de chemare a părții, pentru

ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;

- când hotărârea a fost dată de judecători

cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Cu toate acestea, contestația poate fi

primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate

prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări

de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond."

Totodată, potrivit art. 318 C. proc.

civ. „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare."

Astfel, cazurile în care poate fi promovată

contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții pentru

ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii

și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență.

Contestația în anulare specială, la rândul

său, poate fi promovată în două ipoteze: când dezlegarea dată recursului este rezultatul

unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Textul are în vedere greșelile materiale

evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea

cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Prin urmare, pe calea contestației în anulare

nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea

dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

În speță, criticile formulate de contestator

nu vizează niciuna din neregularitățile procedurale prevăzute expres și limitativ

de art. 317 și 318 C. proc. civ., ci privesc pretinse greșeli de judecată, respectiv

de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale care au avut

ca rezultat respingerea ca nefondată a acțiunii sale, formulate în temeiul Legii

nr. 221/2009.

Cum criticile invocate de contestatorul

B.L. nu pot fi încadrate în vreunul din motivele expres și limitativ prevăzute de

art. 317-318 C. proc. civ., contestația în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorul B.L. împotriva deciziei nr. 157 din 13 ianuarie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

2 noiembrie 2012.