ÎCCJ, Decizia nr. 72/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul din 21 februarie 2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a trimis în judecată pe inculpatul R.D., notar public, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. După sesizarea Curții de Apel București, căreia îi revenea competența să soluționeze cauza, prin încheierea nr. 2653 din 14 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus strămutarea judecării dosarului, la Curtea de Apel Brașov, menținându-se actele îndeplinite. La termenul din 12 octombrie 2004, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, inculpatul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 10 lit. f) și h) C. proc.

pen. și a art. 34 alin. ultim din Legea nr. 92/1992, în raport cu prevederile art. 21 alin. (1), art. 126 alin. (6) și art. 52 alin. (1) din Constituția României, precum și excepția nulității absolute a actului de sesizare a instanței. Curtea de Apel Brașov, prin încheierea din 12 octombrie 2004, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate și a amânat pronunțarea soluției asupra fondului cauzei, la data de 26 octombrie 2004, în vederea depunerii de concluzii scrise de către părți. Împotriva încheierii menționate, inculpatul a declarat recurs, cu privire la respingerea cererii sale de sesizare a Curții Constituționale, susținând, din nou, că dispozițiile art. 10 lit. f) și h) C. proc.

pen., ar contraveni prevederilor art. 21 din Constituție, referitoare la liberul acces la justiție, întrucât reglementează numai lipsa autorizării organului competent, iar nu și retragerea sau anularea acesteia. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 6680 din 10 decembrie 2004, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D., împotriva încheierii din 12 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în dosarul nr. 933/P/F/2004. S-a motivat, în esență, că excepția de neconstituționalitate invocată de inculpat este inadmisibilă, deoarece infracțiunile prevăzute de art. 289 și 246 C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, nu fac parte din categoria celor la care se referă art. 10 lit. h) C. proc.

pen., astfel că soluționarea cauzei nu depinde de acest din urmă text de lege, iar dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, este corectă. S-a relevat că soluția instanței este corectă, și cu privire la celelalte dispoziții legale ce fac obiectul criticilor inculpatului, deoarece acesta nu vizează dispoziții legale existente, ci atacă lipsa unei reglementări care ar trebui să prevadă, potrivit opiniei sale, posibilitatea anulării sau a retragerii autorizării organului competent. Sub acest ultim aspect, s-a învederat că, din moment ce nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate, decât prevederile legale în vigoare, iar nu și reglementări inexistente, prima instanță a procedat în mod corect atunci când a dispus respingerea sesizării Curții Constituționale.

Împotriva deciziei menționate, inculpatul R.D. a declarat recurs, susținând, prin motivele depuse ulterior, că excepțiile de neconstituționalitate se pot ridica în orice fază a procesului, deci și în recurs, astfel că, dacă instanța le respinge, ca inadmisibile, se poate declara recurs în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. Acest recurs nu este admisibil. În adevăr, prin nici o dispoziție a legii nu se prevede posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor prin care sunt soluționate recursurile. În această privință, prin art. 385 1 C. proc. pen., în cuprinsul căruia sunt reglementate hotărârile supuse recursului, nu sunt menționate și deciziile pronunțate în recurs printre hotărârile ce pot fi atacate pe o asemenea cale.

De altfel, este de observat că, potrivit art. 417 lit. c) C. proc. pen., decizia prin care a fost respins recursul declarat de inculpatul menționat, cu obligarea sa la cheltuieli judiciare către stat, a rămas definitivă la data pronunțării. Așa fiind și cum, în raport cu reglementările în vigoare, nu mai este posibilă exercitarea din nou a aceleiași căi de atac, a recursului, împotriva unei decizii pronunțate în recurs, pentru că, în acest fel, s-ar permite folosirea unei căi de atac neprevăzute de lege, urmează ca recursul declarat de inculpatul R.D. să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare suportate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva deciziei nr. 6680 din 10 decembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe inculpat să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2005.