ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 18 din 6 februarie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, a respins ca neîntemeiată formulată de reclamanta SC K.E.W. SRL, în

contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Dâmbovița, reținând că reclamanta nu a

administrat nici un fel de probe din care să rezulte o altă situație de fapt

decât cea reținută de organele de control fiscal, prin raportul de inspecție

din data de 08 august 2006.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC K.E.W. SRL, iar prin Decizia nr.

2573 din 17 mai 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a

casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se că instanța de

fond nu s-a pronunțat asupra probelor solicitate de reclamantă și nu a pus în

discuția părților aspectul dacă reclamanta înțelege să-și extindă obiectul

acțiunii cu privire la decizia nr. 238 din 22 noiembrie 2006 privind

soluționarea contestației depusă de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr.

299/2006.

Prin sentința nr.

36 din 7 februarie 2008, pronunțată în fond, după casare, Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC K.E.W. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și

D.G.F.P. Dâmbovița și a anulat în parte Decizia de impunere nr. 299 din 08

august 2006 emisă de D.G.F.P. Dâmbovița și a constatat că reclamanta datorează

bugetului de stat suma de 648.586,25 lei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin Decizia de impunere nr. 299 din 08

august 2006 emisă de D.G.F.P. Dâmbovița s-a stabilit în sarcina reclamantei,

pentru perioada 1 iulie 2004 - 28 februarie 2006, un debit în valoare de

1.200.690 lei, reprezentând accize în sumă de 920.512 lei, majorări de întârziere

aferente în sumă de 265.381 lei și penalități de întârziere în sumă de 14.797

lei.

A mai reținut

prima instanță că potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit la fond,

după casare, lucrare cu ale cărei concluzii a fost de acord și pârâta, reclamanta

datorează bugetului de stat suma de 648.586,25 lei, sumă în care a fost inclusă

și ceea ce a contestat pârâtă prin D.G.F.P. Dâmbovița, adică 3.520 lei.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta SC K.E.W. SRL, precum și

pârâtele A.N.A.F și D.G.F.P. Dâmbovița.

Cererea de recurs formulată

de autoritățile administrativ - fiscale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. și pe cele ale art. 304

1

C. proc. civ., în motivarea ei arătându-se, în esență, că instanța de rejudecare a

ignorat îndrumările date prin decizia nr. 2573/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție în sensul că nu a pus în discuția părților și nu s-a pronunțat

asupra Deciziei nr. 238/22 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F. în soluționarea contestațiilor depuse de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 299/2006.

Totodată s-a arătat că deși

însuși expertul contabil desemnat în cauză a stabilit că suma stabilită de

inspectorii fiscali era datorată și a confirmat și reținut că societatea

reclamantă a achitat o parte din suma datorată și în aceste condiții soluția

care se impunea era aceea de respingere a acțiunii, instanța fondului a admis

în parte acțiunea, anulând parțial decizia de impunere.

Prin cererea de recurs

depusă de SC K.E.W. SRL Târgoviște s-a invocat ca unic temei de modificare a

sentinței atacate O.P. nr. 750 din 9 iulie 2007 pentru suma de 550.993,49 lei,

înscris nou (fila 8 dosar recurs) care face dovada că decizia de impunere este

anulabilă în parte, pentru suma de 1.103.097,24 lei.

Examinând cauza prin prisma

criticilor enunțate mai sus, cât și din oficiu în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține ca fiind incidente

prevederile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., astfel că va admite

recursurile, va casa sentința nr. 36 din 7 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru cele ce

se vor puncta în continuare:

Deși soluția instanței de

fond a mai făcut obiectul unei casări cu trimitere prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 2573 din 17 mai 2007, cu ocazia rejudecării au fost

ignorate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța supremă a imputat

primei instanțe că nu a uzat de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în

sensul că nu a manifestat rol activ și nu a pus în discuția părților necesitatea

ca reclamanta să-și extindă obiectul acțiunii întrucât în data de 22 noiembrie 2006 prin Decizia nr. 238, A.N.A.F. a soluționat/ respins contestația

formulată de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 299 din 8

august 2006 încheiate de organele de inspecție fiscală ale D.G.F.P. Dâmbovița.

Deși prin decizia de casare

cu trimitere din 17 mai 2007 se arată că în mod expres acest lucru, decizia

A.N.A.F. fiind depusă încă din faza primului ciclu procesual la dosarul nr. 5920/42/2006

al Curții de Apel Ploiești (filele 49-53), considerentele sentinței ce face

obiectul prezentului recurs nici nu rețin acest lucru, pronunțându-se numai

asupra deciziei de impunere nr. 299/2006 care a fost anulată în parte cu unica

argumentație a concluziilor raportului de expertiză contabilă, concluzii cu

care, se arată, ambele părți au fost de acord.

Totodată, în sentința

recurată nu sunt cuprinse motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței sau cele pentru care s-au înlăturat cereri ale părților,

fiind încălcate așadar, și dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

În lipsa motivării, un

control judiciar efectiv nu poate fi exercitat de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Înalta Curte constată că în

condițiile în care în cadrul procedurii administrative prevăzută de Codul de

procedură fiscală (art. 209 și urm.), A.N.A.F. prin D.G.S.C. a decis

respingerea contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. 299/2006

(Decizia nr. 238 din 22 noiembrie 2006), la instanța judecătorească de

contencios administrativ se pot ataca doar deciziile emise în soluționarea

contestațiilor, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C.

proc. fisc.

Desigur, în conformitate cu

dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor

premergătoare actului supus judecății.

Față de cele deja subliniate

Înalta Curte se vede nevoită să dispună pentru a doua oară casarea cu trimitere

spre rejudecare, în pofida dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea

contenciosului administrativ, și în respectarea sensului exact al principiului dublului

grad de jurisdicție.

Cu ocazia rejudecării,

instanța urmează să examineze și celelalte aspecte sesizate de recurenți în

legătură cu obiecțiunile formulate la raportul de expertiză și cu achitarea

parțială a sumelor stabilite de organele fiscale conform înscrisului nou depus

în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de SC K.E.W. SRL Târgoviște, A.N.A.F. și D.G.F.P. Dâmbovița, împotriva

sentinței civile nr. 36 din 7 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 ianuarie 2009.