ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 18 din 6 februarie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată formulată de reclamanta SC K.E.W. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Dâmbovița, reținând că reclamanta nu a administrat nici un fel de probe din care să rezulte o altă situație de fapt decât cea reținută de organele de control fiscal, prin raportul de inspecție din data de 08 august 2006. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC K.E.W.

SRL, iar prin Decizia nr. 2573 din 17 mai 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra probelor solicitate de reclamantă și nu a pus în discuția părților aspectul dacă reclamanta înțelege să-și extindă obiectul acțiunii cu privire la decizia nr. 238 din 22 noiembrie 2006 privind soluționarea contestației depusă de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 299/2006. Prin sentința nr. 36 din 7 februarie 2008, pronunțată în fond, după casare, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC K.E.W.

SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. Dâmbovița și a anulat în parte Decizia de impunere nr. 299 din 08 august 2006 emisă de D.G.F.P. Dâmbovița și a constatat că reclamanta datorează bugetului de stat suma de 648.586,25 lei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Decizia de impunere nr. 299 din 08 august 2006 emisă de D.G.F.P. Dâmbovița s-a stabilit în sarcina reclamantei, pentru perioada 1 iulie 2004 - 28 februarie 2006, un debit în valoare de 1.200.690 lei, reprezentând accize în sumă de 920.512 lei, majorări de întârziere aferente în sumă de 265.381 lei și penalități de întârziere în sumă de 14.797 lei. A mai reținut prima instanță că potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit la fond, după casare, lucrare cu ale cărei concluzii a fost de acord și pârâta, reclamanta datorează bugetului de stat suma de 648.586,25 lei, sumă în care a fost inclusă și ceea ce a contestat pârâtă prin D.G.F.P.

Dâmbovița, adică 3.520 lei. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta SC K.E.W. SRL, precum și pârâtele A.N.A.F și D.G.F.P. Dâmbovița. Cererea de recurs formulată de autoritățile administrativ - fiscale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. și pe cele ale art. 304 1 C. proc. civ., în motivarea ei arătându-se, în esență, că instanța de rejudecare a ignorat îndrumările date prin decizia nr. 2573/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că nu a pus în discuția părților și nu s-a pronunțat asupra Deciziei nr. 238/22 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F. în soluționarea contestațiilor depuse de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 299/2006.

Totodată s-a arătat că deși însuși expertul contabil desemnat în cauză a stabilit că suma stabilită de inspectorii fiscali era datorată și a confirmat și reținut că societatea reclamantă a achitat o parte din suma datorată și în aceste condiții soluția care se impunea era aceea de respingere a acțiunii, instanța fondului a admis în parte acțiunea, anulând parțial decizia de impunere. Prin cererea de recurs depusă de SC K.E.W. SRL Târgoviște s-a invocat ca unic temei de modificare a sentinței atacate O.P. nr. 750 din 9 iulie 2007 pentru suma de 550.993,49 lei, înscris nou (fila 8 dosar recurs) care face dovada că decizia de impunere este anulabilă în parte, pentru suma de 1.103.097,24 lei. Examinând cauza prin prisma criticilor enunțate mai sus, cât și din oficiu în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține ca fiind incidente prevederile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., astfel că va admite recursurile, va casa sentința nr. 36 din 7 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru cele ce se vor puncta în continuare: Deși soluția instanței de fond a mai făcut obiectul unei casări cu trimitere prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2573 din 17 mai 2007, cu ocazia rejudecării au fost ignorate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Instanța supremă a imputat primei instanțe că nu a uzat de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că nu a manifestat rol activ și nu a pus în discuția părților necesitatea ca reclamanta să-și extindă obiectul acțiunii întrucât în data de 22 noiembrie 2006 prin Decizia nr. 238, A.N.A.F.

a soluționat/ respins contestația formulată de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 299 din 8 august 2006 încheiate de organele de inspecție fiscală ale D.G.F.P. Dâmbovița. Deși prin decizia de casare cu trimitere din 17 mai 2007 se arată că în mod expres acest lucru, decizia A.N.A.F. fiind depusă încă din faza primului ciclu procesual la dosarul nr. 5920/42/2006 al Curții de Apel Ploiești (filele 49-53), considerentele sentinței ce face obiectul prezentului recurs nici nu rețin acest lucru, pronunțându-se numai asupra deciziei de impunere nr. 299/2006 care a fost anulată în parte cu unica argumentație a concluziilor raportului de expertiză contabilă, concluzii cu care, se arată, ambele părți au fost de acord.

Totodată, în sentința recurată nu sunt cuprinse motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței sau cele pentru care s-au înlăturat cereri ale părților, fiind încălcate așadar, și dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. În lipsa motivării, un control judiciar efectiv nu poate fi exercitat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Înalta Curte constată că în condițiile în care în cadrul procedurii administrative prevăzută de Codul de procedură fiscală (art. 209 și urm.), A.N.A.F. prin D.G.S.C. a decis respingerea contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. 299/2006 (Decizia nr. 238 din 22 noiembrie 2006), la instanța judecătorească de contencios administrativ se pot ataca doar deciziile emise în soluționarea contestațiilor, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Desigur, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor premergătoare actului supus judecății. Față de cele deja subliniate Înalta Curte se vede nevoită să dispună pentru a doua oară casarea cu trimitere spre rejudecare, în pofida dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, și în respectarea sensului exact al principiului dublului grad de jurisdicție. Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să examineze și celelalte aspecte sesizate de recurenți în legătură cu obiecțiunile formulate la raportul de expertiză și cu achitarea parțială a sumelor stabilite de organele fiscale conform înscrisului nou depus în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de SC K.E.W. SRL Târgoviște, A.N.A.F. și D.G.F.P. Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 36 din 7 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 ianuarie 2009.