ÎCCJ, decizie (scj.ro #83975)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83975) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Tentativă

la infracțiunea de omor. Vătămare corporală gravă. Încadrare juridică. Individualizarea

pedepsei. Circumstanțe atenuante

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei.

Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății. Omuciderea

Indice alfabetic:

Drept penal

-

tentativă

la infracțiunea de omor

-

vătămare

corporală gravă

-

circumstanțe atenuante

C.

pen

.,

art. 20, art. 74 alin. (1) lit. a),

art. 174, art. 182

alin. (2)

cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2)

C.

pen

. infractorul acționează cu intenția generală

de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracțiunea de omor prevăzută

în art. 20 raportat la art. 174 C.

pen

. acesta

acționează cu intenția de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei la

infracțiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu

și-au produs efectul, trebuie să releve - prin natura lor și împrejurările în

care au fost comise - că infractorul a avut intenția de a ucide, iar nu

intenția generală de a vătăma.

Fapta constituie tentativă la

infracțiunea de omor, fiind relevată intenția de ucidere, dacă a fost săvârșită

pe fondul unui conflict anterior între infractor și victimă, urmat de înarmarea

acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (cuțit), prin aplicarea unei

lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona

toraco-abdominală

),

lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (plagă

penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus

în primejdie viața victimei), la care se adaugă atitudinea infractorului

imediat după săvârșirea faptei, constând în dispariția sa de la domiciliu și

sustragerea de la urmărirea penală.

împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât atunci

când împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea

faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil persoana făptuitorului într-o

asemenea manieră încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special

satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

„Conduita bună” a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii, în sensul

art. 74 alin. (1) lit. a) C.

pen

., nu se reduce, în

mod exclusiv, la absența antecedentelor penale.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1227 din 2

aprilie 2009

Prin sentința nr. 192 din 26

noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, Secția penală, a fost

condamnatul inculpatul C.M. la pedeapsa de 8 ani închisoare și 3 ani

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.

pen

. (cu excepția dreptului de a alege) pentru tentativă la

omor calificat prevăzută în art. 20 C.

pen

. raportat

la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C.

pen

.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în

infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) C.

pen

.

În baza art. 71 C.

pen

. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C.

pen

.

Pentru a dispune în acest sens,

prima instanță a reținut următoarele:

Inculpatul C.M., în relațiile

obișnuite cu persoane de vârste apropiate, a cunoscut partea vătămată B.C.,

întâlnirile acestora fiind ocazionale și întâmplătoare, în principal, la o sală

de internet, la baruri sau întâlniri de grup lângă blocurile în care locuiau.

În seara zilei de 2 septembrie 2006,

inculpatul C.M., care se afla în stare avansată de ebrietate, a ajuns în fața

unui bloc, unde se aflau numiții M.L., M.C. și C.S. și, cu toate că nu era în

relații deosebite cu vreuna din aceste persoane, a rămas la discuții în grup,

în fața scărilor de intrare în bloc.

La scurt timp, a venit în același

loc și partea vătămată B.C., care s-a integrat în discuțiile persoanelor din

grup, printre care și inculpatul C.M.

Între timp, în același loc, a apărut

numitul H.A. care, de asemenea, locuiește în același bloc și, după ce a parcat

autoturismul, s-a oprit în fața scării de acces în bloc, la discuții cu

persoanele din grup.

Inculpatul a intrat în discuții cu

acesta cerând să-l cinstească cu o bere.

Partea vătămată B.C. a apreciat ca

nepotrivită atitudinea inculpatului față de H.A., care era pe poziția de a

accepta solicitarea, și a intervenit în semn de protecție în favoarea acestuia,

care era ținut de braț de inculpat.

Inculpatul C.M. a fost deranjat de

intervenția părții vătămate și a plecat în mod spontan în direcția blocului în

care locuiește.

Ajuns la domiciliu, inculpatul a

luat un cuțit de dimensiuni medii, în scop de agresiune, și s-a întors în fața

blocului unde se afla partea vătămată B.C., împreună cu M.A. și M.C.

Inculpatul s-a apropiat de partea

vătămată B.C. și de celelalte persoane, după care a scos cuțitul amenințător,

cuțit pe care, până la acel moment, l-a avut ascuns la brâu.

Partea vătămată a realizat că este

în pericol să fie lovită cu cuțitul și, în această conjunctură, s-a retras,

intrând în holul blocului împreună cu M.A., iar M.C. a fugit ocolind blocul.

Inculpatul a urmărit partea vătămată

și a încercat să intre în holul blocului, dar aceasta, împreună cu M.A., au

încercat să țină ușa blocată. Inculpatul a lovit cu cuțitul geamul ușii, pe

care l-a spart, timp în care partea vătămată B.C. și martora M.A. au realizat

că nu mai sunt în siguranță și s-au retras spre corpul B al blocului, prin

luminatorul comun de la parter.

Partea vătămată, imediat ce a ieșit

din bloc, în parcare, a fost surprinsă de inculpatul C.M., care a lovit-o cu

cuțitul în zona toracică.

Victima a fost transportată la

Spitalul Județean de Urgență, fiind internată cu diagnosticul „Plagă

înjunghiată

toraco-abdominală

dreapta, șoc hemoragie”

fiind necesară intervenția chirurgicală de urgență.

Din raportul de constatare

medico-legală a rezultat că partea vătămată B.C. a suferit leziuni traumatice

care au putut fi produse prin lovire cu corp înțepător-tăietor și au necesitat

pentru vindecare 35 - 40 zile de îngrijiri medicale, iar prin gravitatea lor,

leziunile suferite i-au pus viața în primejdie.

S-a mai reținut că, în cursul

urmăririi penale, după săvârșirea faptei, inculpatul a dispărut de la domiciliu

și s-a sustras de la cercetări, fiind dat în urmărire după ce, în prealabil,

Tribunalul Buzău a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a

acestuia, iar la data de 14 iulie 2008 a fost prins la Punctul de Frontieră

Curtici, în momentul în care voia să treacă în Ungaria.

Împotriva sentinței a declarat apel

inculpatul C.M., care a susținut că în mod greșit a fost condamnat pentru

tentativă la omor, deoarece nu a avut intenția de a ucide și, ca atare, a

solicitat admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței și schimbarea

încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă. O altă critică

s-a referit la faptul că, în mod nejustificat, prima instanță nu a reținut că infracțiunea

a fost comisă în stare de provocare și, prin urmare, trebuia să fie reținută

circumstanța atenuantă a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C.

pen

., cu consecința aplicării unei pedepse minime.

Prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie

2009, Curtea de Apel Ploiești, Secția penală, a respins, ca nefondat, apelul

inculpatului.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Critica invocată de inculpat, în

sensul că fapta acestuia constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă,

și nu infracțiunea de tentativă la omor calificat, este neîntemeiată, deoarece

fapta de a lovi cu cuțitul partea vătămată B.C., într-un loc public,

provocându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viața în primejdie,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor

calificat, prevăzută în art. 20 C.

pen

. raportat la

art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C.

pen

.

În sprijinul acestei încadrări

juridice, instanța de apel a arătat că inculpatul a folosit un obiect apt de a

ucide, a aplicat lovitura cu cuțitul într-o zonă vitală a corpului, iar

intensitatea loviturii a fost mare, întrucât a produs o plagă penetrantă în

zona abdominală, cu lezarea de organe interne.

Sub aspectul laturii subiective,

instanța de apel a menționat că inculpatul s-a înarmat cu un obiect de

agresiune și, chiar dacă nu ar fi avut intenția directă de a ucide, prin

modalitatea concretă de acțiune a avut reprezentarea gravității faptei sale,

inclusiv posibilitatea uciderii părții vătămate, rezultat care nu s-a produs

din motive independente de voința și acțiunea lui (viata victimei fiind salvată

datorită asistenței medicale acordată de urgență).

De asemenea, a fost apreciată ca

neîntemeiată și critica referitoare la nereținerea circumstanței atenuante a

scuzei provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C.

pen

.,

de către prima instanță.

În motivarea acestei opinii,

instanța de apel a arătat că din modul în care a acționat inculpatul - în

sensul că la data comiterii faptei a părăsit grupul de tineri din fața

blocului, a ajuns în apartament, de unde a luat un cuțit, după care a revenit

în același loc, a urmărit victima și a aplicat o lovitură cu cuțitul în zona

toracică - nu se poate susține că fapta a fost săvârșită sub stăpânirea unei

puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei

vătămate B.C., produsă prin violență sau printr-o atingere gravă a demnității

persoanei acestuia ori printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Cu privire la pedeapsa principală de

8 ani închisoare, la care inculpatul a fost condamnat, curtea de apel a

constatat că aceasta a fost just individualizată în raport cu criteriile

prevăzute în art. 72 C.

pen

., deoarece prima instanță

a dat o corectă interpretare și aplicare a acestor dispoziții, ținând seama de

gravitatea deosebită a faptei, modul și condițiile în care a fost săvârșită,

precum și conduita făptuitorului atât în faza de urmărire penală, cât și în

instanță.

Astfel, reține instanța de apel, în

timpul urmăririi penale, inculpatul a avut o atitudine de obstrucționare a

activității de urmărire penală prin dispariția de la domiciliu și sustragere de

la urmărirea penală, în condițiile în care realiza gravitatea faptei săvârșite

și avea cunoștință că este urmărit de organele de poliție. După ce a fost prins,

inculpatul nu a avut o atitudine total sinceră, încercând să prezinte o stare

de fapt nereală și neplauzibilă, care să-i atenueze răspunderea penală, în

sensul că nu ar fi intenționat să lovească cu cuțitul și că, în conflictul

final, partea vătămată s-a manifestat agresiv și a intrat involuntar cu corpul

în cuțit.

De fapt, mai reține instanța de prim

control judiciar, aceeași atitudine a avut-o inculpatul și cu ocazia reaudierii

sale în cursul judecării apelului.

În final, instanța de apel a

concluzionat că, pentru aceste motive, nu se pot reține în favoarea

inculpatului circumstanțele atenuante personale prevăzute în art. 74 C.

pen

. și reducerea pedepsei sub limita minimă prevăzută de

textul de lege, așa cum s-a solicitat.

Împotriva deciziei, inculpatul a

declarat prezentul recurs.

Prealabil examinării recursului,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

- cu acordul său, inculpatul a fost

ascultat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, în recurs

inculpatul invocând „dreptul la tăcere”;

- în recurs, inculpatul nu a propus

și nu au fost administrate alte probe pe situația de fapt;

- motivele de recurs sunt identice

cu cele de apel și, totodată, au constituit apărări la instanța de fond, ambele

instanțe examinând și pronunțându-se motivat, în condițiile legii, pe toate

aspectele invocate (cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea

prevăzută în art. 182 alin. 2 C.

pen

., cererea de

reținere a circumstanței provocării - art. 73 lit. b C.

pen

.

și, respectiv, cererea de reținere a altor circumstanțe atenuante);

- în esență, inculpatul nu a

contestat situația de fapt, ci doar anumite împrejurări în care fapta a fost

comisă (invocând pretinsa provocare din partea victimei);

- cazurile de casare în care pot fi

încadrate motivele de recurs sunt cele prevăzute în art. 385

9

pct.

17, 18 și 14 C.

proc

.

pen

.

Recursul inculpatului este nefondat,

pentru următoarele motive:

Ambele instanțe, cu argumente

rezultate din probatoriul administrat și cu argumente juridice pertinente, au

dispus în sensul arătat anterior asupra celor 3 cereri ale inculpatului -

schimbarea încadrării juridice, reținerea provocării și reținerea altor

circumstanțe atenuante, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciind că nu se

impune reiterarea acestora, fiind însă necesară completarea lor după cum

urmează:

Esențial pentru încadrarea juridică

a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat (art. 20

raportat la art. 174 - art. 175 alin. 1 lit. i C.

pen

.)

ori în vătămare corporală gravă (art. 182 alin. 2 C.

pen

),

este stabilirea formei și modalității vinovăției cu care a săvârșit fapta.

Dacă în cazul infracțiunii de

vătămare corporală gravă făptuitorul acționează cu intenția generală de

vătămare, în cazul tentativei la omor acesta acționează cu intenția de ucidere.

Este adevărat că infracțiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C.

pen

. poate avea ca element subiectiv și intenția depășită,

însă, în acest caz, făptuitorul acționează nu cu intenția de omor, ci cu

intenția generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în

primejdie a vieții persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză

unanim acceptată judiciar și caracteristică pentru forma mixtă de vinovăție

„

praeterintenție

”

(intenție depășită).

În cazul infracțiunii de omor

(rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului,

săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să

releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite - că

infractorul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a

vătăma.

Astfel, există tentativă de omor, și

nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod

încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei

ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță

timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic

infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al

actului infracțional.

Anumite stări ale infractorului ori

defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au

relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a

acționat, iar nu din elemente exterioare.

Forma și modalitatea intenției,

element al laturii subiective a infracțiunii, rezultă din materialitatea

actului, printre altele, din relațiile personale anterioare existente între

inculpat și victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul și intensitatea

loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului

etc.

Aceste aspecte au fost avute în

vedere de ambele instanțe care au arătat, în motivarea hotărârilor, că fapta

s-a produs pe fondul unui conflict anterior între inculpat și victimă, prin

deplasarea inculpatului la locuința sa în vederea luării și folosirii unui

obiect apt de a produce moartea (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a

vizat o zonă anatomică vitală (zona

toraco-abdominală

),

lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (plagă

penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus

în primejdie viața victimei), la care se adaugă atitudinea inculpatului imediat

după săvârșirea faptei (dispariția sa de la domiciliu, sustragerea de la

cercetări, acesta intenționând să treacă în Ungaria, fiind prins la graniță).

Modul de săvârșire a faptei, precum

și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită - astfel cum au fost relevate

de probele administrate - exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi

acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare, faptă care -

în opinia sa - ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit și neprevăzut de el

(punerea în primejdie a vieții victimei).

Înalta Curte de Casație și Justiție

mai constată și că, între momentul luării rezoluției infracționale și cel al

punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să

justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan - care înlătură

apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârșit fapta ca o reacție la

comportamentul provocator al părții vătămate - iar pe de altă parte, concluzia

existenței unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conștient,

asupra posibilelor consecințe cu potențial letal ale respectivului act.

În declarațiile date în cursul

urmăririi penale, precum și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul a

susținut că partea vătămată l-ar fi lovit cu pumnul, cu cureaua pe care a

scos-o de la pantaloni și chiar cu o piatră.

În fața instanței de apel,

inculpatul a susținut, însă, că partea vătămată, fără motiv, i-a aplicat o

lovitură cu pumnul în zona feței.

Potrivit art. 73 lit. b) C.

pen

., constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea

infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de

o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o

atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.”

Aspectele invocate de inculpat în

apărarea sa nu au fost confirmate de martorii audiați în cursul judecății.

Starea conflictuală a fost generată

de comportamentul inculpatului față de numitul H.A., pe fondul unei avansate

sări de ebrietate, comportament care a justificat intervenția părții vătămate

în favoarea acestuia. Altercația fizică, imediat următoare, între inculpat și

partea vătămată nu a fost însă de natură a induce inculpatului o stare fizică

sau emoțională de gravitatea celei la care face referire art. 73 lit. b) C.

pen

., mai ales că acesta recunoaște existența unei relații

de prietenie între ei.

Aceste considerații, de natură

probatorie și legală, corect au justificat respingerea cererii de reținere a

circumstanței atenuante a provocării.

Tinerețea inculpatului și lipsa

antecedentelor penale - invocate de apărare - dar mai ales săvârșirea faptei în

stare avansată de ebrietate, a justificat aplicarea de către prima instanță,

prin corecta individualizare potrivit criteriilor prevăzute în art. 72 C.

pen

., a unei pedepse de 8 ani închisoare, situată cu 6 luni

închisoare peste limita minimă prevăzută de lege în cazul tentativei la omor

calificat (7 ani și 6 luni închisoare).

În acord cu cele două instanțe,

Înalta Curte de Casație și justiție apreciază ca neîntemeiată cererea de

reținere în favoarea inculpatului a acestor împrejurări ca circumstanțe

atenuante.

Recunoașterea anumitor împrejurări

ca circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările

luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau

caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât

numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în

cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

Astfel, „conduita bună”, în sensul

art. 74 alin. (1) lit. a) C.

pen

., nu se reduce, în

mod exclusiv, la absența antecedentelor penale.

Celelalte date personale ale

inculpatului, așa cum s-a menționat anterior, au fost avute în vedere ca și

criterii de individualizare a pedepsei, în condițiile art. 72 C.

pen

.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și

Justiție - în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc

.

pen

. - a respins, ca

nefondat, recursul inculpatului.