ÎCCJ, decizie (scj.ro #83975)

Tentativă la infracțiunea de omor. Vătămare corporală gravă. Încadrare juridică. Individualizarea pedepsei. Circumstanțe atenuante Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății. Omuciderea Indice alfabetic: Drept penal - tentativă la infracțiunea de omor - vătămare corporală gravă - circumstanțe atenuante C. pen ., art. 20, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 174, art. 182 alin. (2) 1. Sub aspectul laturii subiective, în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen . infractorul acționează cu intenția generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracțiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen . acesta acționează cu intenția de ucidere.

Prin urmare, în cazul tentativei la infracțiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu și-au produs efectul, trebuie să releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost comise - că infractorul a avut intenția de a ucide, iar nu intenția generală de a vătăma. Fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor, fiind relevată intenția de ucidere, dacă a fost săvârșită pe fondul unui conflict anterior între infractor și victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală ), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viața victimei), la care se adaugă atitudinea infractorului imediat după săvârșirea faptei, constând în dispariția sa de la domiciliu și sustragerea de la urmărirea penală.

2. Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât atunci când împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil persoana făptuitorului într-o asemenea manieră încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. „Conduita bună” a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen ., nu se reduce, în mod exclusiv, la absența antecedentelor penale. I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1227 din 2 aprilie 2009 Prin sentința nr. 192 din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, Secția penală, a fost condamnatul inculpatul C.M.

la pedeapsa de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen . (cu excepția dreptului de a alege) pentru tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 C. pen . raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen . Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen . În baza art. 71 C. pen . s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen . Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: Inculpatul C.M., în relațiile obișnuite cu persoane de vârste apropiate, a cunoscut partea vătămată B.C., întâlnirile acestora fiind ocazionale și întâmplătoare, în principal, la o sală de internet, la baruri sau întâlniri de grup lângă blocurile în care locuiau.

În seara zilei de 2 septembrie 2006, inculpatul C.M., care se afla în stare avansată de ebrietate, a ajuns în fața unui bloc, unde se aflau numiții M.L., M.C. și C.S. și, cu toate că nu era în relații deosebite cu vreuna din aceste persoane, a rămas la discuții în grup, în fața scărilor de intrare în bloc. La scurt timp, a venit în același loc și partea vătămată B.C., care s-a integrat în discuțiile persoanelor din grup, printre care și inculpatul C.M. Între timp, în același loc, a apărut numitul H.A. care, de asemenea, locuiește în același bloc și, după ce a parcat autoturismul, s-a oprit în fața scării de acces în bloc, la discuții cu persoanele din grup. Inculpatul a intrat în discuții cu acesta cerând să-l cinstească cu o bere.

Partea vătămată B.C. a apreciat ca nepotrivită atitudinea inculpatului față de H.A., care era pe poziția de a accepta solicitarea, și a intervenit în semn de protecție în favoarea acestuia, care era ținut de braț de inculpat. Inculpatul C.M. a fost deranjat de intervenția părții vătămate și a plecat în mod spontan în direcția blocului în care locuiește. Ajuns la domiciliu, inculpatul a luat un cuțit de dimensiuni medii, în scop de agresiune, și s-a întors în fața blocului unde se afla partea vătămată B.C., împreună cu M.A. și M.C. Inculpatul s-a apropiat de partea vătămată B.C. și de celelalte persoane, după care a scos cuțitul amenințător, cuțit pe care, până la acel moment, l-a avut ascuns la brâu.

Partea vătămată a realizat că este în pericol să fie lovită cu cuțitul și, în această conjunctură, s-a retras, intrând în holul blocului împreună cu M.A., iar M.C. a fugit ocolind blocul. Inculpatul a urmărit partea vătămată și a încercat să intre în holul blocului, dar aceasta, împreună cu M.A., au încercat să țină ușa blocată. Inculpatul a lovit cu cuțitul geamul ușii, pe care l-a spart, timp în care partea vătămată B.C. și martora M.A. au realizat că nu mai sunt în siguranță și s-au retras spre corpul B al blocului, prin luminatorul comun de la parter. Partea vătămată, imediat ce a ieșit din bloc, în parcare, a fost surprinsă de inculpatul C.M., care a lovit-o cu cuțitul în zona toracică.

Victima a fost transportată la Spitalul Județean de Urgență, fiind internată cu diagnosticul „Plagă înjunghiată toraco-abdominală dreapta, șoc hemoragie” fiind necesară intervenția chirurgicală de urgență. Din raportul de constatare medico-legală a rezultat că partea vătămată B.C. a suferit leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp înțepător-tăietor și au necesitat pentru vindecare 35 - 40 zile de îngrijiri medicale, iar prin gravitatea lor, leziunile suferite i-au pus viața în primejdie. S-a mai reținut că, în cursul urmăririi penale, după săvârșirea faptei, inculpatul a dispărut de la domiciliu și s-a sustras de la cercetări, fiind dat în urmărire după ce, în prealabil, Tribunalul Buzău a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a acestuia, iar la data de 14 iulie 2008 a fost prins la Punctul de Frontieră Curtici, în momentul în care voia să treacă în Ungaria.

Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul C.M., care a susținut că în mod greșit a fost condamnat pentru tentativă la omor, deoarece nu a avut intenția de a ucide și, ca atare, a solicitat admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței și schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă. O altă critică s-a referit la faptul că, în mod nejustificat, prima instanță nu a reținut că infracțiunea a fost comisă în stare de provocare și, prin urmare, trebuia să fie reținută circumstanța atenuantă a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen ., cu consecința aplicării unei pedepse minime. Prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploiești, Secția penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Critica invocată de inculpat, în sensul că fapta acestuia constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, și nu infracțiunea de tentativă la omor calificat, este neîntemeiată, deoarece fapta de a lovi cu cuțitul partea vătămată B.C., într-un loc public, provocându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viața în primejdie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută în art. 20 C. pen . raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen . În sprijinul acestei încadrări juridice, instanța de apel a arătat că inculpatul a folosit un obiect apt de a ucide, a aplicat lovitura cu cuțitul într-o zonă vitală a corpului, iar intensitatea loviturii a fost mare, întrucât a produs o plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de apel a menționat că inculpatul s-a înarmat cu un obiect de agresiune și, chiar dacă nu ar fi avut intenția directă de a ucide, prin modalitatea concretă de acțiune a avut reprezentarea gravității faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părții vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voința și acțiunea lui (viata victimei fiind salvată datorită asistenței medicale acordată de urgență). De asemenea, a fost apreciată ca neîntemeiată și critica referitoare la nereținerea circumstanței atenuante a scuzei provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen ., de către prima instanță.

În motivarea acestei opinii, instanța de apel a arătat că din modul în care a acționat inculpatul - în sensul că la data comiterii faptei a părăsit grupul de tineri din fața blocului, a ajuns în apartament, de unde a luat un cuțit, după care a revenit în același loc, a urmărit victima și a aplicat o lovitură cu cuțitul în zona toracică - nu se poate susține că fapta a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate B.C., produsă prin violență sau printr-o atingere gravă a demnității persoanei acestuia ori printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Cu privire la pedeapsa principală de 8 ani închisoare, la care inculpatul a fost condamnat, curtea de apel a constatat că aceasta a fost just individualizată în raport cu criteriile prevăzute în art. 72 C. pen ., deoarece prima instanță a dat o corectă interpretare și aplicare a acestor dispoziții, ținând seama de gravitatea deosebită a faptei, modul și condițiile în care a fost săvârșită, precum și conduita făptuitorului atât în faza de urmărire penală, cât și în instanță. Astfel, reține instanța de apel, în timpul urmăririi penale, inculpatul a avut o atitudine de obstrucționare a activității de urmărire penală prin dispariția de la domiciliu și sustragere de la urmărirea penală, în condițiile în care realiza gravitatea faptei săvârșite și avea cunoștință că este urmărit de organele de poliție.

După ce a fost prins, inculpatul nu a avut o atitudine total sinceră, încercând să prezinte o stare de fapt nereală și neplauzibilă, care să-i atenueze răspunderea penală, în sensul că nu ar fi intenționat să lovească cu cuțitul și că, în conflictul final, partea vătămată s-a manifestat agresiv și a intrat involuntar cu corpul în cuțit. De fapt, mai reține instanța de prim control judiciar, aceeași atitudine a avut-o inculpatul și cu ocazia reaudierii sale în cursul judecării apelului. În final, instanța de apel a concluzionat că, pentru aceste motive, nu se pot reține în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante personale prevăzute în art. 74 C. pen . și reducerea pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul de lege, așa cum s-a solicitat.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul recurs.

Prealabil examinării recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: - cu acordul său, inculpatul a fost ascultat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, în recurs inculpatul invocând „dreptul la tăcere”; - în recurs, inculpatul nu a propus și nu au fost administrate alte probe pe situația de fapt; - motivele de recurs sunt identice cu cele de apel și, totodată, au constituit apărări la instanța de fond, ambele instanțe examinând și pronunțându-se motivat, în condițiile legii, pe toate aspectele invocate (cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută în art. 182 alin. 2 C. pen ., cererea de reținere a circumstanței provocării - art. 73 lit. b C. pen . și, respectiv, cererea de reținere a altor circumstanțe atenuante); - în esență, inculpatul nu a contestat situația de fapt, ci doar anumite împrejurări în care fapta a fost comisă (invocând pretinsa provocare din partea victimei); - cazurile de casare în care pot fi încadrate motivele de recurs sunt cele prevăzute în art. 385 9 pct. 17, 18 și 14 C. proc . pen . Recursul inculpatului este nefondat, pentru următoarele motive: Ambele instanțe, cu argumente rezultate din probatoriul administrat și cu argumente juridice pertinente, au dispus în sensul arătat anterior asupra celor 3 cereri ale inculpatului - schimbarea încadrării juridice,

reținerea provocării și reținerea altor circumstanțe atenuante, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciind că nu se impune reiterarea acestora, fiind însă necesară completarea lor după cum urmează: Esențial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat (art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. 1 lit. i C. pen .) ori în vătămare corporală gravă (art. 182 alin. 2 C. pen ), este stabilirea formei și modalității vinovăției cu care a săvârșit fapta. Dacă în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în cazul tentativei la omor acesta acționează cu intenția de ucidere.

Este adevărat că infracțiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen . poate avea ca element subiectiv și intenția depășită, însă, în acest caz, făptuitorul acționează nu cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în primejdie a vieții persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar și caracteristică pentru forma mixtă de vinovăție „ praeterintenție ” (intenție depășită). În cazul infracțiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite - că infractorul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma.

Astfel, există tentativă de omor, și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a acționat, iar nu din elemente exterioare.

Forma și modalitatea intenției, element al laturii subiective a infracțiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relațiile personale anterioare existente între inculpat și victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul și intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc. Aceste aspecte au fost avute în vedere de ambele instanțe care au arătat, în motivarea hotărârilor, că fapta s-a produs pe fondul unui conflict anterior între inculpat și victimă, prin deplasarea inculpatului la locuința sa în vederea luării și folosirii unui obiect apt de a produce moartea (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală ), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viața victimei), la care se adaugă atitudinea inculpatului imediat după săvârșirea faptei (dispariția sa de la domiciliu, sustragerea de la cercetări, acesta intenționând să treacă în Ungaria, fiind prins la graniță).

Modul de săvârșire a faptei, precum și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare, faptă care - în opinia sa - ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit și neprevăzut de el (punerea în primejdie a vieții victimei). Înalta Curte de Casație și Justiție mai constată și că, între momentul luării rezoluției infracționale și cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan - care înlătură apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârșit fapta ca o reacție la comportamentul provocator al părții vătămate - iar pe de altă parte, concluzia existenței unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conștient, asupra posibilelor consecințe cu potențial letal ale respectivului act.

În declarațiile date în cursul urmăririi penale, precum și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul a susținut că partea vătămată l-ar fi lovit cu pumnul, cu cureaua pe care a scos-o de la pantaloni și chiar cu o piatră. În fața instanței de apel, inculpatul a susținut, însă, că partea vătămată, fără motiv, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feței. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen ., constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.” Aspectele invocate de inculpat în apărarea sa nu au fost confirmate de martorii audiați în cursul judecății.

Starea conflictuală a fost generată de comportamentul inculpatului față de numitul H.A., pe fondul unei avansate sări de ebrietate, comportament care a justificat intervenția părții vătămate în favoarea acestuia. Altercația fizică, imediat următoare, între inculpat și partea vătămată nu a fost însă de natură a induce inculpatului o stare fizică sau emoțională de gravitatea celei la care face referire art. 73 lit. b) C. pen ., mai ales că acesta recunoaște existența unei relații de prietenie între ei. Aceste considerații, de natură probatorie și legală, corect au justificat respingerea cererii de reținere a circumstanței atenuante a provocării.

Tinerețea inculpatului și lipsa antecedentelor penale - invocate de apărare - dar mai ales săvârșirea faptei în stare avansată de ebrietate, a justificat aplicarea de către prima instanță, prin corecta individualizare potrivit criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen ., a unei pedepse de 8 ani închisoare, situată cu 6 luni închisoare peste limita minimă prevăzută de lege în cazul tentativei la omor calificat (7 ani și 6 luni închisoare). În acord cu cele două instanțe, Înalta Curte de Casație și justiție apreciază ca neîntemeiată cererea de reținere în favoarea inculpatului a acestor împrejurări ca circumstanțe atenuante.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel, „conduita bună”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen ., nu se reduce, în mod exclusiv, la absența antecedentelor penale. Celelalte date personale ale inculpatului, așa cum s-a menționat anterior, au fost avute în vedere ca și criterii de individualizare a pedepsei, în condițiile art. 72 C. pen . Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție - în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc . pen . - a respins, ca nefondat, recursul inculpatului.