ÎCCJ, decizie (scj.ro #83947)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83947) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Tentativă la infracțiunea de omor. Intenția de

ucidere. Aplicarea dispozițiilor privind judecata în cazul recunoașterii

vinovăției. Condiții

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea

specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra vieții, integrității

corporale și sănătății. Omuciderea

Indice alfabetic:

Drept penal

-

tentativă la

infracțiunea de omor

-

judecata în cazul

recunoașterii vinovăției

C. pen.,

art. 20, art. 174 - art. 176

C. proc. pen.,

art. 320

1

omor se săvârșește cu intenția de ucidere, iar nu cu intenția generală de a

vătăma, expresia „uciderea unei persoane”, utilizată în art. 174 C. pen., cuprinzând implicit ideea orientării acțiunii spre un rezultat specific constând în

moartea victimei.

Dacă

inculpatul, în scopul de a împiedica prinderea, imobilizarea și conducerea sa

înaintea autorității în condițiile art. 465 alin. (3) C. proc. pen., a lovit cu

un cuțit de mai multe ori în direcția părții vătămate, reușind să îi aplice o

lovitură în zona inimii și două lovituri în zona anatomică superioară stângă,

fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor, întrucât îndreptarea

conștientă a acțiunii violente spre o zonă vitală a corpului și folosirea

cuțitului, obiect apt de a produce moartea, relevă intenția de ucidere.

art. 320

1

C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 202/2010, aplicarea

dispozițiilor privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției, care prevăd

reducerea cu o treime a limitelor pedepsei închisorii, implică, pe de o parte,

ca recunoașterea vinovăției să se facă până la începerea cercetării

judecătorești la prima instanță, iar nu în apel sau recurs și, pe de altă

parte, ca inculpatul să declare că recunoaște în totalitate, iar nu parțial,

faptele reținute în actul de sesizare.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr.

4526 din 14 decembrie 2010

Prin sentința

nr. 388/F din 13 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală,

s-au dispus următoarele:

- în baza

art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1)

lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1)

lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul Ș.M. la pedeapsa de 8 ani

închisoare pentru tentativă la omor deosebit de grav. Conform art. 65 alin. (2)

C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 4 ani;

- în baza

art. 211 alin. (1)

,

alin. (2) lit. b),

c) și alin. (2

1

) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1)

lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 7 ani și 6

luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie;

- în baza

art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost

condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu.

În baza

art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost

aplicată inculpatului Ș.M. pedeapsa mai grea, de 8 ani închisoare și 4 ani

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen. și s-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut că, în

noaptea de 24/25 octombrie 2009, anterior orei 04

00

, inculpatul Ș.M.

a pătruns fără drept în scara unui bloc, după care a pătruns - prin forțarea

ușii de acces - într-o anexă comună (uscătorie) situată la parterul acestui

bloc. De aici, inculpatul a sustras mai multe bunuri (între care un cărucior

aparținând părții vătămate G.A., o bormașină electrică și un ferăstrău

electric, aparținând martorului V.O.).

În jurul orei 04

15

, inculpatul Ș.M. a revenit în

aceeași uscătorie, de unde a sustras un covor, o baterie de grup sanitar și

trei țevi din cupru.

În timp ce ieșea din scara blocului având asupra sa bunurile

sustrase, inculpatul s-a întâlnit cu martorii G.C. (fiul părții vătămate) și

S.I., care se întorceau de la o nuntă. Sesizând faptul că inculpatul sustrăsese

bunuri din scara blocului, martorul G.C. a încercat să îl oprească pe inculpat,

însă acesta l-a lovit cu pumnul pe martor și - abandonând bunurile sustrase - a

fugit.

Apoi, martorii G.C. și S.I. au intenționat să introducă bunurile

abandonate de către inculpat în uscătoria blocului (cu intenția de a fi predate

ulterior proprietarului); în acest moment, cei doi au realizat faptul că ușa

uscătoriei fusese spartă și că bunurile din interior fuseseră răvășite.

Martorul G.C. - dându-și seama că inculpatul sustrăsese bunuri

din această uscătorie (în care se aflau și bunuri ale familiei sale) - a

părăsit în grabă scara blocului, alergând în direcția în care fugise și

inculpatul.

Martora S.I. a pătruns în locuință, relatând părții vătămate

G.A. (tatăl martorului G.C.) cele petrecute. Partea vătămată G.A. a ieșit

imediat din locuință, alergând și l-a văzut pe fiul său, după care s-a deplasat

către acesta.

Martorul G.C. i-a relatat tatălui său cele petrecute, după care,

împreună, au continuat deplasarea, cu intenția de a căuta persoana care

sustrăsese bunuri din dependința comună.

Ajungând la o intersecție, martorul G.C. l-a observat pe

inculpatul Ș.M., care se afla pe refugiul din stația de tramvai.

Cei doi - partea vătămată G.A. și martorul G.C. - au încercat să

îl imobilizeze pe inculpatul Ș.M., însă acesta i-a lovit, reușind să scape și

alergând pe calea de rulare a străzii. Aici, inculpatul Ș.M. a fost prins din

nou de către martorul G.C. și de către partea vătămată G.A., aceștia încercând

să îl imobilizeze și să-l ducă către trotuarul opus al străzii.

În acest timp, inculpatul a reușit să scoată din buzunarul

pantalonilor cu care era îmbrăcat un briceag, pe care l-a desfăcut, după care a

început să lovească, în mod repetat, în direcția părții vătămate G.A.

Inculpatul a reușit astfel să-i aplice părții vătămate o

lovitură de briceag în torace (în zona inimii) și două lovituri de briceag în

brațul și antebrațul stâng.

Martorul G.C. a reușit să îl imobilizeze pe inculpatul Ș.M. și

să apeleze numărul unic de urgență 112.

Potrivit concluziilor raportului medico-legal al Institutului

Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, numitul G.A. a prezentat leziuni

traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp tăietor-înțepător

(posibil cuțit sau similar); s-a stabilit, totodată, că acestea pot data din

data de 25 octombrie 2009, că au necesitat 25 de zile de îngrijiri medicale

pentru vindecare și că au pus în primejdie viața părții vătămate.

Prin

decizia nr. 181 din 11 august 2010, Curtea de Apel București, Secția I penală, a

respins, ca nefondat, apelul inculpatului.

Împotriva

deciziei, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, invocând cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc. pen.

Examinând

pe fond recursul inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține

următoarele:

a)

asupra cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

În

apărare, inculpatul a susținut că nu ar fi acționat cu intenția de omor, el

apărându-se față de activitatea violentă a persoanelor care l-au urmărit și

imobilizat. În final, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, după

caz, fie în infracțiunea de vătămare corporală, fie în infracțiunea de vătămare

corporală gravă.

Însușindu-și

toate argumentele de fapt și de drept ale instanțelor anterioare, Înalta Curte

de Casație și Justiție apreciază că nu se impune reluarea prezentării acestora,

însă adaugă următoarele completări:

Omorul

se săvârșește cu intenția de a suprima viața unei persoane („

animus necandi

”),

iar nu cu intenția generală de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane”,

utilizată de textul art. 174 C. pen., cuprinde implicit ideea orientării

acțiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei. Doctrina mai

folosește noțiunea de „dol special”, definit ca voința de a suprima viața

persoanei, sau „intenție precisă”, prevăzută special de lege ca element

constitutiv al unor infracțiuni cu privire la care se incriminează producerea

unui rezultat determinat.

Intenția

are două forme: directă și indirectă. Fapta este săvârșită cu intenție directă

când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin

săvârșirea acelei fapte” (art. 19 pct. 1 lit. a C. pen.), iar cu intenție

indirectă când „prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă

posibilitatea producerii lui” (art. 19 pct. 1 lit. b C.pen.). Ceea ce

deosebește deci intenția directă de intenția indirectă este elementul volitiv.

În timp ce la intenția directă făptuitorul are o atitudine fermă față de

rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat și

nu altul, la intenția indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de

efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent

care dintre aceste rezultate se va produce.

În

practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenția de

ucidere se deduce din materialitatea actului („

dolus ex re

”) care, în

cele mai multe cazuri, relevă poziția infractorului față de rezultat.

Demonstrează astfel intenția de ucidere: perseverența cu care inculpatul a aplicat

victimei numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn, care au cauzat leziuni

osoase grave și ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor și locul aplicării

lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat);

aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime; intensi­tatea

cu care loviturile au fost aplicate și repetarea lor pe tot corpul victimei,

folosindu-se un obiect dur.

Deosebit

de importante pentru caracterizarea poziției făptuitorului față de rezultat sunt

împrejurările în care s-a produs actul de violență și care, indiferent de

materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenția de ucidere.

Astfel, în prezenta cauză, inculpatul, încercând să se sustragă prinderii în

vederea aducerii în fața organelor judiciare, a lovit cu cuțitul de mai multe

ori în direcția părții vătămate, reușind să o lovească - cu un obiect apt de a

produce moartea - într-o regiune vitală a corpului (zona inimii), dar și de 2

ori în zona anatomică superioară stângă (braț și antebraț strâng) - ceea ce relevă

intenția acestuia de ucidere prin îndreptarea conștientă a acțiunii violente,

folosind cuțitul, spre o zonă anatomică cunoscută prin existența unui organ

vital (zona superioară stânga, în care se află inima).

Probatoriul

administrat nu sugerează existența unor indicii minime în sensul îndeplinirii

condițiilor legitimei apărări prevăzută în art. 44 C. pen. - la care, în mod incidental, a făcut referire inculpatul - dar nici în sensul

îndeplinirii condițiilor „stării de provocare” prevăzută în art. 73 lit. b) C.

pen.

Acțiunea

de urmărire și imobilizare a inculpatului de către martor și partea vătămată

era justificată legal, fiind consecința unei bănuieli rezonabile - în

condițiile arătate - că acesta este persoana vinovată de sustragerea bunurilor.

Or,

potrivit art. 465 alin. (3) C. proc. pen., în cazul infracțiunii flagrante sau

cvasiflagrante, „orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l

conducă înaintea autorității.”

Probatoriul

administrat nu relevă împrejurări de natură să justifice concluzia că cele două

persoane, care au urmărit și imobilizat pe inculpat, ar fi depășit limitele

rezonabile ale unei acțiuni în sensul art. 465 alin. (3) C. proc. pen.

În

condițiile arătate, acțiunea extrem de violentă a inculpatului - prin folosirea

conștientă și orientată a cuțitului - nu a fost una de apărare, ci una având ca

scop împiedicarea prinderii, imobilizării și conducerii sale înaintea

autorității, acțiune care se situează în afara protecției legii - totale sau

parțiale - ca efect al aplicării, după caz, a art. 44 C. pen. sau a art. 73 lit. b) C. pen.

Înalta

Curte de Casație și Justiție reține, însă, că instanța de fond a avut în vedere

conduita victimei și a martorului G.C., care - deși nu a fost susceptibilă să

producă o puternică stare de tulburare sau temere, în sensul dispozițiilor art.

44 alin. (3) sau art. 73 lit. b) C. pen., pentru a justifica conduita

inculpatului pe toată durata conflictului - a favorizat totuși amplificarea

conflictului, aspect ce decurge și din faptul că, la sosirea echipajului de

poliție, inculpatul prezenta urme de lovituri la nivelul feței, având arcada

spartă, acest aspect justificând, în opinia instanței de fond, aplicarea unei

pedepse orientate către minimul special prevăzut de textul incriminator.

b)

asupra cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Potrivit

art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu

prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Pedepsele

stabilite pentru infracțiunile care au format obiectul judecății sunt

orientate, semnificativ, către minimul special  al textului incriminator, iar

reducerea acestora ar fi legal posibilă numai în condițiile reținerii unor

circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului.

Recunoașterea

anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este, însă,

posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură

gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea

manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul

special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei

individualizări a pedepsei. Astfel:

-

„conduita bună”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen., presupune, între

altele, absența antecedentelor penale;

-

„stăruința depusă de

infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba

pricinuită”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., nu se regăsește în

prezenta cauză;

-

„atitudinea

infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața

autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii

ori arestării participanților”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu

se reduce la recunoașterea, parțială și condiționată, a săvârșirii

infracțiunii, pe fondul prinderii în cvasiflagrant și a existenței, la

dispoziția organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârșirea infracțiunii

dincolo de limita oricărui dubiu rezonabil.

Este neîntemeiată cererea recurentului-inculpat

de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 202/2010, dispoziții referitoare la

reducerea cu o treime a limitelor pedepsei în cazul „pledării vinovat”,

deoarece, potrivit art. 320

1

C. proc. pen.:

- recunoașterea vinovăției trebuie să se facă

„până la începerea cercetării judecătorești” la instanța de fond, iar nu în

apel sau recurs;

- reducerea pedepsei are loc numai în cazul în

care „inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul

de sesizare.”

Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul,

atât în primă instanță, cât și în instanța de apel, a recunoscut parțial și

condiționat faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de

Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., a respins, ca nefondat, recursul inculpatului.