ÎCCJ, decizie (scj.ro #83947)

Tentativă la infracțiunea de omor. Intenția de ucidere. Aplicarea dispozițiilor privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției. Condiții Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății. Omuciderea Indice alfabetic: Drept penal - tentativă la infracțiunea de omor - judecata în cazul recunoașterii vinovăției C. pen., art. 20, art. 174 - art. 176 C. proc. pen., art. 320 1 1. Infracțiunea de omor se săvârșește cu intenția de ucidere, iar nu cu intenția generală de a vătăma, expresia „uciderea unei persoane”, utilizată în art. 174 C. pen., cuprinzând implicit ideea orientării acțiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei.

Dacă inculpatul, în scopul de a împiedica prinderea, imobilizarea și conducerea sa înaintea autorității în condițiile art. 465 alin. (3) C. proc. pen., a lovit cu un cuțit de mai multe ori în direcția părții vătămate, reușind să îi aplice o lovitură în zona inimii și două lovituri în zona anatomică superioară stângă, fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor, întrucât îndreptarea conștientă a acțiunii violente spre o zonă vitală a corpului și folosirea cuțitului, obiect apt de a produce moartea, relevă intenția de ucidere. 2. În conformitate cu art. 320 1 C. proc.

pen., introdus prin Legea nr. 202/2010, aplicarea dispozițiilor privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției, care prevăd reducerea cu o treime a limitelor pedepsei închisorii, implică, pe de o parte, ca recunoașterea vinovăției să se facă până la începerea cercetării judecătorești la prima instanță, iar nu în apel sau recurs și, pe de altă parte, ca inculpatul să declare că recunoaște în totalitate, iar nu parțial, faptele reținute în actul de sesizare. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 4526 din 14 decembrie 2010 Prin sentința nr. 388/F din 13 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, s-au dispus următoarele: - în baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul Ș.M.

la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru tentativă la omor deosebit de grav. Conform art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 4 ani; - în baza art. 211 alin. (1) , alin. (2) lit. b), c) și alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie; - în baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost aplicată inculpatului Ș.M. pedeapsa mai grea, de 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și s-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut că, în noaptea de 24/25 octombrie 2009, anterior orei 04 00 , inculpatul Ș.M. a pătruns fără drept în scara unui bloc, după care a pătruns - prin forțarea ușii de acces - într-o anexă comună (uscătorie) situată la parterul acestui bloc. De aici, inculpatul a sustras mai multe bunuri (între care un cărucior aparținând părții vătămate G.A., o bormașină electrică și un ferăstrău electric, aparținând martorului V.O.).

În jurul orei 04 15 , inculpatul Ș.M. a revenit în aceeași uscătorie, de unde a sustras un covor, o baterie de grup sanitar și trei țevi din cupru. În timp ce ieșea din scara blocului având asupra sa bunurile sustrase, inculpatul s-a întâlnit cu martorii G.C. (fiul părții vătămate) și S.I., care se întorceau de la o nuntă. Sesizând faptul că inculpatul sustrăsese bunuri din scara blocului, martorul G.C. a încercat să îl oprească pe inculpat, însă acesta l-a lovit cu pumnul pe martor și - abandonând bunurile sustrase - a fugit. Apoi, martorii G.C. și S.I. au intenționat să introducă bunurile abandonate de către inculpat în uscătoria blocului (cu intenția de a fi predate ulterior proprietarului); în acest moment, cei doi au realizat faptul că ușa uscătoriei fusese spartă și că bunurile din interior fuseseră răvășite.

Martorul G.C. - dându-și seama că inculpatul sustrăsese bunuri din această uscătorie (în care se aflau și bunuri ale familiei sale) - a părăsit în grabă scara blocului, alergând în direcția în care fugise și inculpatul. Martora S.I. a pătruns în locuință, relatând părții vătămate G.A. (tatăl martorului G.C.) cele petrecute. Partea vătămată G.A. a ieșit imediat din locuință, alergând și l-a văzut pe fiul său, după care s-a deplasat către acesta. Martorul G.C. i-a relatat tatălui său cele petrecute, după care, împreună, au continuat deplasarea, cu intenția de a căuta persoana care sustrăsese bunuri din dependința comună. Ajungând la o intersecție, martorul G.C. l-a observat pe inculpatul Ș.M., care se afla pe refugiul din stația de tramvai.

Cei doi - partea vătămată G.A. și martorul G.C. - au încercat să îl imobilizeze pe inculpatul Ș.M., însă acesta i-a lovit, reușind să scape și alergând pe calea de rulare a străzii. Aici, inculpatul Ș.M. a fost prins din nou de către martorul G.C. și de către partea vătămată G.A., aceștia încercând să îl imobilizeze și să-l ducă către trotuarul opus al străzii. În acest timp, inculpatul a reușit să scoată din buzunarul pantalonilor cu care era îmbrăcat un briceag, pe care l-a desfăcut, după care a început să lovească, în mod repetat, în direcția părții vătămate G.A. Inculpatul a reușit astfel să-i aplice părții vătămate o lovitură de briceag în torace (în zona inimii) și două lovituri de briceag în brațul și antebrațul stâng.

Martorul G.C. a reușit să îl imobilizeze pe inculpatul Ș.M. și să apeleze numărul unic de urgență 112. Potrivit concluziilor raportului medico-legal al Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, numitul G.A. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp tăietor-înțepător (posibil cuțit sau similar); s-a stabilit, totodată, că acestea pot data din data de 25 octombrie 2009, că au necesitat 25 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare și că au pus în primejdie viața părții vătămate. Prin decizia nr. 181 din 11 august 2010, Curtea de Apel București, Secția I penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului. Împotriva deciziei, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc.

pen. Examinând pe fond recursul inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: a) asupra cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. În apărare, inculpatul a susținut că nu ar fi acționat cu intenția de omor, el apărându-se față de activitatea violentă a persoanelor care l-au urmărit și imobilizat. În final, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, după caz, fie în infracțiunea de vătămare corporală, fie în infracțiunea de vătămare corporală gravă. Însușindu-și toate argumentele de fapt și de drept ale instanțelor anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se impune reluarea prezentării acestora, însă adaugă următoarele completări: Omorul se săvârșește cu intenția de a suprima viața unei persoane („ animus necandi ”), iar nu cu intenția generală de a vătăma.

Expresia „uciderea unei persoane”, utilizată de textul art. 174 C. pen., cuprinde implicit ideea orientării acțiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei. Doctrina mai folosește noțiunea de „dol special”, definit ca voința de a suprima viața persoanei, sau „intenție precisă”, prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracțiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat. Intenția are două forme: directă și indirectă. Fapta este săvârșită cu intenție directă când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte” (art. 19 pct. 1 lit. a C. pen.), iar cu intenție indirectă când „prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui” (art. 19 pct. 1 lit. b C.pen.).

Ceea ce deosebește deci intenția directă de intenția indirectă este elementul volitiv. În timp ce la intenția directă făptuitorul are o atitudine fermă față de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat și nu altul, la intenția indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce. În practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenția de ucidere se deduce din materialitatea actului („ dolus ex re ”) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziția infractorului față de rezultat.

Demonstrează astfel intenția de ucidere: perseverența cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn, care au cauzat leziuni osoase grave și ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor și locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime; intensi­tatea cu care loviturile au fost aplicate și repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur. Deosebit de importante pentru caracterizarea poziției făptuitorului față de rezultat sunt împrejurările în care s-a produs actul de violență și care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenția de ucidere.

Astfel, în prezenta cauză, inculpatul, încercând să se sustragă prinderii în vederea aducerii în fața organelor judiciare, a lovit cu cuțitul de mai multe ori în direcția părții vătămate, reușind să o lovească - cu un obiect apt de a produce moartea - într-o regiune vitală a corpului (zona inimii), dar și de 2 ori în zona anatomică superioară stângă (braț și antebraț strâng) - ceea ce relevă intenția acestuia de ucidere prin îndreptarea conștientă a acțiunii violente, folosind cuțitul, spre o zonă anatomică cunoscută prin existența unui organ vital (zona superioară stânga, în care se află inima). Probatoriul administrat nu sugerează existența unor indicii minime în sensul îndeplinirii condițiilor legitimei apărări prevăzută în art. 44 C. pen.

- la care, în mod incidental, a făcut referire inculpatul - dar nici în sensul îndeplinirii condițiilor „stării de provocare” prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen. Acțiunea de urmărire și imobilizare a inculpatului de către martor și partea vătămată era justificată legal, fiind consecința unei bănuieli rezonabile - în condițiile arătate - că acesta este persoana vinovată de sustragerea bunurilor. Or, potrivit art. 465 alin. (3) C. proc. pen., în cazul infracțiunii flagrante sau cvasiflagrante, „orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorității.” Probatoriul administrat nu relevă împrejurări de natură să justifice concluzia că cele două persoane, care au urmărit și imobilizat pe inculpat, ar fi depășit limitele rezonabile ale unei acțiuni în sensul art. 465 alin. (3) C. proc.

pen. În condițiile arătate, acțiunea extrem de violentă a inculpatului - prin folosirea conștientă și orientată a cuțitului - nu a fost una de apărare, ci una având ca scop împiedicarea prinderii, imobilizării și conducerii sale înaintea autorității, acțiune care se situează în afara protecției legii - totale sau parțiale - ca efect al aplicării, după caz, a art. 44 C. pen. sau a art. 73 lit. b) C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, însă, că instanța de fond a avut în vedere conduita victimei și a martorului G.C., care - deși nu a fost susceptibilă să producă o puternică stare de tulburare sau temere, în sensul dispozițiilor art. 44 alin. (3) sau art. 73 lit. b) C. pen., pentru a justifica conduita inculpatului pe toată durata conflictului - a favorizat totuși amplificarea conflictului, aspect ce decurge și din faptul că, la sosirea echipajului de poliție, inculpatul prezenta urme de lovituri la nivelul feței, având arcada spartă, acest aspect justificând, în opinia instanței de fond, aplicarea unei pedepse orientate către minimul special prevăzut de textul incriminator. b) asupra cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Pedepsele stabilite pentru infracțiunile care au format obiectul judecății sunt orientate, semnificativ, către minimul special al textului incriminator, iar reducerea acestora ar fi legal posibilă numai în condițiile reținerii unor circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului. Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este, însă, posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

Astfel: - „conduita bună”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen., presupune, între altele, absența antecedentelor penale; - „stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., nu se regăsește în prezenta cauză; - „atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoașterea, parțială și condiționată, a săvârșirii infracțiunii, pe fondul prinderii în cvasiflagrant și a existenței, la dispoziția organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârșirea infracțiunii dincolo de limita oricărui dubiu rezonabil.

Este neîntemeiată cererea recurentului-inculpat de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 202/2010, dispoziții referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei în cazul „pledării vinovat”, deoarece, potrivit art. 320 1 C. proc. pen.: - recunoașterea vinovăției trebuie să se facă „până la începerea cercetării judecătorești” la instanța de fond, iar nu în apel sau recurs; - reducerea pedepsei are loc numai în cazul în care „inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare.” Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul, atât în primă instanță, cât și în instanța de apel, a recunoscut parțial și condiționat faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul inculpatului.