ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2442/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Suceava, prin sentința penală nr. 330 din 17 noiembrie 2004, a condamnat pe inculpatul M.F., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, cu aplicarea art. 74 lit. a), b) și c) și art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata de 2 ani după executarea pedepsei principale. A condamnat pe același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c), art. 76 lit. c) C. pen., la pedeapsa de un an și 10 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, în final, inculpatul având de executat 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 din același cod. În temeiul art. 14 și art. 346 C. proc. pen., a luat act că partea vătămată S.D.C. nu s-a constituit parte civilă în cauză. Inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în esență că, în seara zilei de 26 decembrie 2004, inculpatul înarmat, pe timp de noapte și împreună cu alte persoane, a pătruns fără drept în locuința lui S.V., unde l-a găsit pe S.D., pe care l-a lovit cu cuțitul în zona spatelui, producându-i o plagă înjunghiată toracică, fiindu-i lezat pulmonul (organ de importanță vitală), drept pentru care a fost necesară intervenția chirurgicală pentru salvarea vieții acestuia. Leziunile au necesitat un număr de 25 zile îngrijiri medicale pentru vindecare și i-au pus viața în primejdie. Împotriva sentinței penale a declarat apel inculpatul, susținând că, instanța a reținut greșit infracțiunea de violare de domiciliu (de sărbătorile Crăciunului vecinii făcându-și vizite fără a cere în prealabil consimțământul), că lovirea victimei cu cuțitul constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

și nu tentativă la infracțiunea de omor, că ar fi trebuit să se rețină scuza provocării și că, oricum, pedepsele au fost greșit individualizate. Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 2 din 17 ianuarie 2005, a respins apelul, ca nefondat. În motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a arătat că din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul, împreună cu fratele și vărul său, au pătruns fără drept în locuința lui S.V., cu intenții agresive (materializate în lovirea victimei cu cuțitul) și că au refuzat să plece, deși au fost invitați expres de proprietar, fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

De asemenea, a mai reținut pe baza probelor de la dosar, că inculpatul a lovit cu cuțitul (obiect apt de a produce moartea), într-o regiune vitală a corpului și că intenționa să repete lovitura, fiind însă imobilizat de martorii S.V. și C.D., astfel că, din modul cum s-au derulat faptele rezultă că inculpatul a intenționat să o ucidă pe partea vătămată și numai intervenția promptă a martorilor l-a împiedicat să nu-i aplice și alte lovituri care ar fi condus la rezultatul letal. De altfel, chiar dacă nu a dorit să ucidă, așa cum a susținut, inculpatul a prevăzut și acceptat o eventuală producere a morții, cât timp a lovit cu cuțitul în zona plămânului, fiind dovedită cel puțin intenția indirectă.

Cu privire la starea de provocare, instanța de control judiciar a apreciat că în mod just nu a fost reținută de prima instanță, întrucât inculpatul este cel care a pătruns fără drept în locuința unde se afla victima și a lovit-o cu cuțitul fără motiv, conflictul ivit între fratele inculpatului și un copil al părții vătămate, neputându-i provoca făptuitorului o puternică tulburare, în sensul cerut de art. 73 lit. b) C. pen. Instanța de control judiciar a mai reținut că, la stabilirea pedepselor, instanța a avut în vedere gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost săvârșite, situația personală a inculpatului și poziția procesuală sinceră, de regret, a acestuia, elemente în raport de care a făcut o justă individualizare, cu respectarea cerințelor art. 72 C. pen.

În termenul legal, inculpatul M.F. a declarat recurs împotriva deciziei penale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte: - greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, susținând că nu a stat în casa lui S.V. mai mult de un minut și a solicitat achitarea, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracțiuni; - greșita încadrare juridică a faptei în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. și a solicitat schimbarea acestei încadrări juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

- nereținerea circumstanței atenuante a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., susținând că a fost provocat de S.D., care în loc să ia măsuri față de copiii săi pentru că au aruncat cu petarde, l-a bătut pe fratele inculpatului și a amenințat-o cu toporul pe mama acestuia; - să se acorde o mai mare eficiență juridică circumstanțelor atenuante reținute în favoarea sa și coborârea pedepsei până la limita minimă, de un an și 10 luni închisoare. Examinând hotărârile atacate, în raport de cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 12, pct. 14, pct. 17 și pct. 18 C. proc. pen. și din oficiu, în baza art. 385 9 alin. (3) din același cod, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul declarat de inculpat nefondat, urmând a fi respins, ca atare.

1. Referitor la critica formulată de inculpat privind greșita sa condamnare pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și a solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se constată că nu este fondată. Potrivit art. 192 C. pen., pătrunderea fără drept în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, constituie infracțiunea de violare de domiciliu.

În speță, din analizarea ansamblului probator de la dosar, rezultă în mod clar că, în seara zilei de 26 decembrie 2004, inculpatul împreună cu fratele și un văr al său au pătruns pe nedrept în locuința părții vătămate S.V., cu intenția de a aplica o corecție fratelui acestuia, S.D., inculpatul fiind înarmat cu un cuțit. Văzându-i pe cei trei intrând în casă cu intenții agresive, partea vătămată S.V. le-a solicitat să părăsească locuința, iar S.D. s-a refugiat într-o cameră alăturată, dar după el au intrat M.S. și cu M.F., primul, lovindu-l cu pumnii, iar inculpatul M.F. a scos cuțitul pe care-l avea asupra sa și l-a lovit în zona spatelui.

Or, așa cum au reținut și instanțele, de fond și de apel, nu se poate vorbi de un consimțământ tacit al părții vătămate S.V., în sensul permiterii inculpatului, în starea de nervozitate pe care acesta o avea la acel moment, însoțit de alte două persoane, să pătrundă în locuința sa, în care se refugiase fratele său S.D., pentru a se proteja de agresiunea celor trei; ba mai mult, să urmărească pe partea vătămată în încăperea în care aceasta se refugiase, fără a ține cont de solicitarea lui S.V. care, după cum rezultă din declarația martorului C.D., i-a cerut „să părăsească casa”. Se constată așadar, că în speță, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (2) C. pen., astfel că, solicitarea inculpatului de a fi achitat cu privire la săvârșirea acestei infracțiuni, nu poate fi primită.

2. Nefondată este și critica formulată de recurentul inculpat referitoare la greșita încadrare juridică a faptei în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. și solicitarea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. Ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a vieții persoanei, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., de tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., este poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile ce intră în latura obiectivă a acestei infracțiuni.

În timp ce, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 182 C. pen., făptuitorul acționează cu praeterintenție, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., acesta acționează cu intenție. De aceea, pentru stabilirea laturii subiective trebuie să se țină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu care s-au aplicat loviturile, de regiunea corpului spre care au fost îndreptate, ca și de urmările ce le puteau produce. Or, fapta inculpatului de a fi aplicat cu intensitate o lovitură de cuțit părții vătămate, în zona toracelui, fiindu-i atins un organ vital (pulmonul), fapt care a necesitat intervenția chirurgicală pentru salvarea vieții, punând în pericol vădit viața părții vătămate, așa cum rezultă din numărul mare de zile necesare vindecării, constituie tentativă de omor, iar nu vătămare corporală gravă.

3. Nici solicitarea recurentului inculpat de a se reține în favoarea sa circumstanța atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., susținând că a fost provocat de partea vătămată S.D. care, în loc să ia măsuri față de copiii săi care au aruncat cu petarde, l-a bătut pe fratele inculpatului și a amenințat-o cu toporul pe mama acestuia, nu poate fi primită. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă legală săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau altă acțiune ilicită gravă. Or, nu se poate considera că impactul produs asupra psihicului inculpatului atunci când a aflat că între partea vătămată, pe de o parte și fratele inculpatului, numitul M.S.

și mama acestuia, numita M.A., pe de altă parte, a avut loc un incident în care și-au adresat reciproc cuvinte jignitoare, ar fi fost susceptibil a-i produce o tulburare de natura celei la care se referă acest text de lege, având în vedere și circuitul urmat de inculpat și numiții M.V. și M.S., care, au mers inițial la locuința părții vătămate și văzând că acesta nu este acasă, și-au continuat drumul la locuința lui S.V., în încercarea de a-l găsi și cu dorința de a-i aplica o corecție, după cum rezultă din desfășurarea ulterioară a evenimentelor. 4. Nefondat este și ultimul motiv de casare prin care se solicită acordarea unei mai mari eficiențe juridice circumstanțelor atenuante reținute deja în favoarea inculpatului, astfel încât, pedeapsa să fie coborâtă până la limita minimă de un an și 10 luni închisoare.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama, între altele, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Pe de altă parte, art. 74 C. pen. enumeră, exemplificativ, împrejurările care pot constitui circumstanțe atenuante. Dar constatarea uneia sau a mai multor împrejurări din cele enumerate în art. 74 C. pen., ori a altora asemănătoare, nu justifică prin ea însăși, considerarea lor ca circumstanțe atenuante și pe cale de consecință, reducerea ori schimbarea modalității de executare a pedepsei. Recunoașterea circumstanțelor atenuante este de atributul instanței de judecată și deci, lăsată la aprecierea acesteia.

În aprecierea unor împrejurări ca circumstanțe atenuante, acestea trebuie raportate la gradul de pericol social concret al faptelor comise, la numărul lor, la ansamblul condițiilor în care au fost săvârșite, precum și la orice alte elemente privitoare la persoana făptuitorului. În cauză, instanța de apel a examinat cu atenție circumstanțele comiterii faptelor, precum și pe cele ce caracterizează conduita generală a făptuitorului, concluzionând judicios că prima instanță a aplicat în mod corect în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante, prevăzute de art. 74 lit. a), b) și c) C. pen., constând în lipsa antecedentelor penale, atitudinea sinceră, de recunoaștere a faptelor săvârșite, conduita bună a inculpatului avută anterior comiterii faptelor, cât și împrejurarea că a depus diligențe pentru repararea prejudiciului cauzat, dându-le efectele prevăzute de art. 76 lit. c) și respectiv, art. 76 alin. (2) C. pen.

și stabilind pedeapsa cu luarea în considerare a criteriilor de individualizare, prevăzute de art. 72 din același cod. Se constată astfel, că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., este just individualizată, prin considerarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. și corespunde și scopului ei, astfel cum este prevăzut de art. 52 din același cod, privind prevenția generală și specială și nu se justifică reducerea. Cum alte motive de casare susceptibile a fi examinare din oficiu, nu s-au constatat, recursul declarat de inculpatul M.F. va fi respins, ca nefondat, recurentul inculpat urmând a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se include și onorariul pentru apărarea din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F. împotriva deciziei penale nr. 2 din 17 ianuarie 2005 a Curții de Apel Suceava. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 aprilie 2005.