ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2442/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2442/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Tribunalul Suceava, prin

sentința penală nr. 330 din 17 noiembrie 2004, a condamnat pe inculpatul M.F.,

pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20,

raportat la art. 174, cu aplicarea art. 74 lit. a), b) și c) și art. 76 alin.

(2) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata

de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A condamnat pe același

inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de

art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c), art. 76

lit. c) C. pen., la pedeapsa de un an și 10 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a)

și a art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai

grea de 3 ani închisoare, în final, inculpatul având de executat 3 ani

închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor,

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 din același cod.

În temeiul art. 14 și art.

346 C. proc. pen., a luat act că partea vătămată S.D.C. nu s-a constituit parte

civilă în cauză.

Inculpatul a fost obligat să

plătească statului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Hotărând astfel, prima

instanță a reținut, în esență că, în seara zilei de 26 decembrie 2004,

inculpatul înarmat, pe timp de noapte și împreună cu alte persoane, a pătruns

fără drept în locuința lui S.V., unde l-a găsit pe S.D., pe care l-a lovit cu cuțitul

în zona spatelui, producându-i o plagă înjunghiată toracică, fiindu-i lezat

pulmonul (organ de importanță vitală), drept pentru care a fost necesară

intervenția chirurgicală pentru salvarea vieții acestuia. Leziunile au

necesitat un număr de 25 zile îngrijiri medicale pentru vindecare și i-au pus

viața în primejdie.

Împotriva sentinței penale a

declarat apel inculpatul, susținând că, instanța a reținut greșit infracțiunea

de violare de domiciliu (de sărbătorile Crăciunului vecinii făcându-și vizite fără

a cere în prealabil consimțământul), că lovirea victimei cu cuțitul constituie

infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C.

pen. și nu tentativă la infracțiunea de omor, că ar fi trebuit să se rețină

scuza provocării și că, oricum, pedepsele au fost greșit individualizate.

Curtea de Apel Suceava, prin

decizia penală nr. 2 din 17 ianuarie 2005, a respins apelul, ca nefondat.

În motivarea acestei

soluții, instanța de control judiciar a arătat că din probele administrate în cauză

a rezultat că inculpatul, împreună cu fratele și vărul său, au pătruns fără

drept în locuința lui S.V., cu intenții agresive (materializate în lovirea

victimei cu cuțitul) și că au refuzat să plece, deși au fost invitați expres de

proprietar, fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de violare

de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

De asemenea, a mai reținut

pe baza probelor de la dosar, că inculpatul a lovit cu cuțitul (obiect apt de a

produce moartea), într-o regiune vitală a corpului și că intenționa să repete

lovitura, fiind însă imobilizat de martorii S.V. și C.D., astfel că, din modul

cum s-au derulat faptele rezultă că inculpatul a intenționat să o ucidă pe

partea vătămată și numai intervenția promptă a martorilor l-a împiedicat să

nu-i aplice și alte lovituri care ar fi condus la rezultatul letal.

De altfel, chiar dacă nu a

dorit să ucidă, așa cum a susținut, inculpatul a prevăzut și acceptat o

eventuală producere a morții, cât timp a lovit cu cuțitul în zona plămânului,

fiind dovedită cel puțin intenția indirectă.

Cu privire la starea de

provocare, instanța de control judiciar a apreciat că în mod just nu a fost

reținută de prima instanță, întrucât inculpatul este cel care a pătruns fără

drept în locuința unde se afla victima și a lovit-o cu cuțitul fără motiv,

conflictul ivit între fratele inculpatului și un copil al părții vătămate,

neputându-i provoca făptuitorului o puternică tulburare, în sensul cerut de

art. 73 lit. b) C. pen.

Instanța de control judiciar

a mai reținut că, la stabilirea pedepselor, instanța a avut în vedere

gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost săvârșite, situația

personală a inculpatului și poziția procesuală sinceră, de regret, a acestuia,

elemente în raport de care a făcut o justă individualizare, cu respectarea

cerințelor art. 72 C. pen.

În termenul legal,

inculpatul M.F. a declarat recurs împotriva deciziei penale, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:

- greșita sa condamnare

pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, susținând că nu a stat

în casa lui S.V. mai mult de un minut și a solicitat achitarea, întrucât nu

sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracțiuni;

- greșita încadrare juridică

a faptei în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat

la art. 174 C. pen. și a solicitat schimbarea acestei încadrări juridice în

infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C.

pen.

- nereținerea circumstanței

atenuante a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., susținând că a

fost provocat de S.D., care în loc să ia măsuri față de copiii săi pentru că au

aruncat cu petarde, l-a bătut pe fratele inculpatului și a amenințat-o cu

toporul pe mama acestuia;

- să se acorde o mai mare

eficiență juridică circumstanțelor atenuante reținute în favoarea sa și

coborârea pedepsei până la limita minimă, de un an și 10 luni închisoare.

Examinând hotărârile

atacate, în raport de cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12, pct. 14, pct. 17 și pct. 18 C. proc. pen. și din oficiu, în

baza art. 385

9

alin. (3) din același cod, Curtea constată, în baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul declarat de inculpat

nefondat, urmând a fi respins, ca atare.

formulată de inculpat privind greșita sa condamnare pentru comiterea

infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.,

apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și a solicitat

achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen., se constată că nu este fondată.

Potrivit art. 192 C. pen.,

pătrunderea fără drept în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau

loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le

folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, constituie

infracțiunea de violare de domiciliu.

În speță, din analizarea

ansamblului probator de la dosar, rezultă în mod clar că, în seara zilei de 26

decembrie 2004, inculpatul împreună cu fratele și un văr al său au pătruns pe

nedrept în locuința părții vătămate S.V., cu intenția de a aplica o corecție

fratelui acestuia, S.D., inculpatul fiind înarmat cu un cuțit.

Văzându-i pe cei trei

intrând în casă cu intenții agresive, partea vătămată S.V. le-a solicitat să

părăsească locuința, iar S.D. s-a refugiat într-o cameră alăturată, dar după el

au intrat M.S. și cu M.F., primul, lovindu-l cu pumnii, iar inculpatul M.F. a

scos cuțitul pe care-l avea asupra sa și l-a lovit în zona spatelui.

Or, așa cum au reținut și

instanțele, de fond și de apel, nu se poate vorbi de un consimțământ tacit al

părții vătămate S.V., în sensul permiterii inculpatului, în starea de

nervozitate pe care acesta o avea la acel moment, însoțit de alte două

persoane, să pătrundă în locuința sa, în care se refugiase fratele său S.D.,

pentru a se proteja de agresiunea celor trei; ba mai mult, să urmărească pe

partea vătămată în încăperea în care aceasta se refugiase, fără a ține cont de

solicitarea lui S.V. care, după cum rezultă din declarația martorului C.D., i-a

cerut „să părăsească casa”.

Se constată așadar, că în

speță, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de violare de

domiciliu, prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (2) C. pen., astfel că,

solicitarea inculpatului de a fi achitat cu privire la săvârșirea acestei

infracțiuni, nu poate fi primită.

formulată de recurentul inculpat referitoare la greșita încadrare juridică a

faptei în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la

art. 174 C. pen. și solicitarea acestuia de schimbare a încadrării juridice în

infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C.

pen.

Ceea ce deosebește

infracțiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a

vieții persoanei, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., de tentativă la

infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., este

poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile ce intră în latura

obiectivă a acestei infracțiuni.

În timp ce, în cazul

infracțiunii prevăzute de art. 182 C. pen., făptuitorul acționează cu

praeterintenție, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 20, raportat la art.

174 C. pen., acesta acționează cu intenție.

De aceea, pentru stabilirea

laturii subiective trebuie să se țină seama de toate împrejurările în care

fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu care s-au aplicat

loviturile, de regiunea corpului spre care au fost îndreptate, ca și de

urmările ce le puteau produce.

Or, fapta inculpatului de a

fi aplicat cu intensitate o lovitură de cuțit părții vătămate, în zona

toracelui, fiindu-i atins un organ vital (pulmonul), fapt care a necesitat

intervenția chirurgicală pentru salvarea vieții, punând în pericol vădit viața

părții vătămate, așa cum rezultă din numărul mare de zile necesare vindecării,

constituie tentativă de omor, iar nu vătămare corporală gravă.

recurentului inculpat de a se reține în favoarea sa circumstanța atenuantă

prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., susținând că a fost provocat de partea

vătămată S.D. care, în loc să ia măsuri față de copiii săi care au aruncat cu

petarde, l-a bătut pe fratele inculpatului și a amenințat-o cu toporul pe mama

acestuia, nu poate fi primită.

Potrivit art. 73 lit. b) C.

pen., constituie circumstanță atenuantă legală săvârșirea infracțiunii sub

stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o provocare din

partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a

demnității persoanei sau altă acțiune ilicită gravă.

Or, nu se poate considera că

impactul produs asupra psihicului inculpatului atunci când a aflat că între

partea vătămată, pe de o parte și fratele inculpatului, numitul M.S. și mama

acestuia, numita M.A., pe de altă parte, a avut loc un incident în care și-au

adresat reciproc cuvinte jignitoare, ar fi fost susceptibil a-i produce o

tulburare de natura celei la care se referă acest text de lege, având în vedere

și circuitul urmat de inculpat și numiții M.V. și M.S., care, au mers inițial

la locuința părții vătămate și văzând că acesta nu este acasă, și-au continuat

drumul la locuința lui S.V., în încercarea de a-l găsi și cu dorința de a-i aplica

o corecție, după cum rezultă din desfășurarea ulterioară a evenimentelor.

motiv de casare prin care se solicită acordarea unei mai mari eficiențe

juridice circumstanțelor atenuante reținute deja în favoarea inculpatului,

astfel încât, pedeapsa să fie coborâtă până la limita minimă de un an și 10

luni închisoare.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama, între altele, de gradul de

pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pe de altă parte, art. 74 C.

pen. enumeră, exemplificativ, împrejurările care pot constitui circumstanțe

atenuante.

Dar constatarea uneia sau a

mai multor împrejurări din cele enumerate în art. 74 C. pen., ori a altora

asemănătoare, nu justifică prin ea însăși, considerarea lor ca circumstanțe

atenuante și pe cale de consecință, reducerea ori schimbarea modalității de

executare a pedepsei.

Recunoașterea

circumstanțelor atenuante este de atributul instanței de judecată și deci,

lăsată la aprecierea acesteia.

În aprecierea unor

împrejurări ca circumstanțe atenuante, acestea trebuie raportate la gradul de

pericol social concret al faptelor comise, la numărul lor, la ansamblul

condițiilor în care au fost săvârșite, precum și la orice alte elemente

privitoare la persoana făptuitorului.

În cauză, instanța de apel a

examinat cu atenție circumstanțele comiterii faptelor, precum și pe cele ce

caracterizează conduita generală a făptuitorului, concluzionând judicios că

prima instanță a aplicat în mod corect în favoarea inculpatului circumstanțele

atenuante, prevăzute de art. 74 lit. a), b) și c) C. pen., constând în lipsa

antecedentelor penale, atitudinea sinceră, de recunoaștere a faptelor

săvârșite, conduita bună a inculpatului avută anterior comiterii faptelor, cât

și împrejurarea că a depus diligențe pentru repararea prejudiciului cauzat,

dându-le efectele prevăzute de art. 76 lit. c) și respectiv, art. 76 alin. (2)

C. pen. și stabilind pedeapsa cu luarea în considerare a criteriilor de

individualizare, prevăzute de art. 72 din același cod.

Se constată astfel, că

pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercitării

drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., este just

individualizată, prin considerarea criteriilor generale de individualizare

prevăzute de art. 72 C. pen. și corespunde și scopului ei, astfel cum este

prevăzut de art. 52 din același cod, privind prevenția generală și specială și

nu se justifică reducerea.

Cum alte motive de casare

susceptibile a fi examinare din oficiu, nu s-au constatat, recursul declarat de

inculpatul M.F. va fi respins, ca nefondat, recurentul inculpat urmând a fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se include și

onorariul pentru apărarea din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul M.F.  împotriva deciziei penale nr. 2 din 17

ianuarie 2005 a Curții de Apel Suceava.

Obligă pe recurent la plata

sumei de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care,

suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 aprilie 2005.