ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 36/2016

Decizia nr. 36/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 decembrie 2012, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 23 din 07 septembrie 2012, în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.1 și II.2 și suspendarea executării Deciziei nr. 23/07 septembrie 2012 în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.1 și II.2, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare, conform dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În privința cererii de suspendare, reclamantul A. a apreciat că se impune temporizarea efectelor actelor administrative contestate, fiind îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existența unui caz bine justificat și la cea a pagubei iminente. În referire la prima condiție de fond a suspendării solicitate, reclamantul a arătat că există contradicție între constatările din Raportul de audit financiar nr. 17462 din 08 august 2012 și concluziile Deciziei nr. 23/2012, în privința sumei de 2.045.075 lei reprezentând despăgubiri acordate salariaților în temeiul unor titluri executorii.

Cu privire la îndeplinirea condiției pagubei iminente, a arătat reclamantul că executarea măsurilor dispuse prin actul administrativ contestat ar avea repercusiuni asupra situației angajaților din cadrul instituției, astfel că se dorește evitarea unor situații juridice noi ce ar afecta principiul securității juridice, făcând dificilă repunerea părților în situația anterioară.

Asupra fondului cererii de anulare a actelor contestate, privind nelegalitatea măsurilor dispuse la pct. II.1 și II.2 din Decizia nr. 23/2012, în esență, reclamantul a arătat că efectele Deciziei nr. 1039/2009 a Curții Constituționale sunt cele expres arătate în prevederile art. 147 din Constituție și ale art. 31 din Legea nr. 47/1992, fără însă a interveni o nulitate de drept a ordinelor de concediere emise în temeiul O.U.G. nr. 3/2009, iar declararea ca fiind neconstituțională aceste prevederi legale nu a determinat o repunere în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 49/2005.

În aceste condiții, a susținut A. că nu i se poate reține vreo culpă în sensul că „nu a ținut cont de neconstituționalitatea O.U.G. nr. 3/2009 și nu a reîncadrat personalul concediat începând cu luna august 2009, când a fost declarată neconstituțională.”

În privința disponibilizărilor efectuate în temeiul O.U.G. nr. 17/2009, referitoare la salariații din cadrul Cancelariei primului ministru, a susținut reclamantul că abaterea constatată de auditorii financiari nu este motivată, iar în motivele de fapt ale acțiunii au fost reluate argumentele prezentate în fața echipei de control.

Referitor la măsura de la pct. II.2. din Decizia nr. 23/2012, prin care s-a reținut că „măsura cuprinsă în Decizia nr. 5 din 29 septembrie 2009 a B. nu a fost implementată în totalitate”, reclamantul a învederat instanței judecătorești că a luat măsurile necesare în vederea recuperării prejudiciului de 11.692 lei prin chemarea în judecată a celui care a primit necuvenit aceste fonduri, însă prin sentința civilă nr. 3765 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, s-a respins acțiunea ca nefondată, soluția nefiind irevocabilă la momentul sesizării instanței în cauza pendinte.

Prin sentința civilă nr. 2874 din 28 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de A., în contradictoriu cu pârâta B., fiind anulate în parte Decizia nr. 23 din 07 septembrie 2012 și Încheierea nr. 142 din 20 noiembrie 2012, în privința măsurilor dispuse la pct. II.1 din decizie, referitoare la ordinele de concediere emise pentru personalul care intră sub incidența O.U.G. nr. 3/2009, precum și a măsurilor dispuse la pct. II.2 din decizie.

Totodată, s-a dispus suspendarea executării măsurilor anulate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că acțiunea este întemeiată în parte, apreciind că sunt corecte susținerile reclamantei în ce privește ordinele emise în temeiul O.U.G. nr. 3/2009, a cărei lege de aprobare a fost declarată neconstituțională. În aceste cazuri nu se poate vorbi de o culpă a reclamantului sau a prepușilor acesteia, întrucât nu li se putea pretinde acestora din urmă să respecte o decizie a Curții Constituționale ce a fost pronunțată ulterior.

În ce privește ordinele emise în temeiul O.U.G. nr. 17/2009, instanța de fond a reținut că acestea au fost anulate pentru nerespectarea legislației muncii, la care face trimitere respectiva ordonanță. Prin urmare, emiterea ordinelor cu încălcarea legii constituie fără îndoială un demers culpabil, care implică în mod necesar stabilirea persoanelor responsabile și a întinderilor eventuale pagube, așa cum corect susține pârâta.

Pentru măsurile dispuse la pct. II.2 din decizie, Curtea a constatat că reclamantul a luat toate măsurile legale ce-i erau la îndemână, respectiv promovarea unei acțiuni în instanță pentru recuperarea pagubei. Sub acest aspect, Curtea constată că în cuprinsul deciziei nu se precizează în mod concret măsurile pe care pârâta le apreciază ca fiind necesare pentru aducerea la îndeplinire a măsurii dispuse prin Decizia nr. 5, altele decât cele deja luate.

Având în vedere aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea și a anulat în parte Decizia nr. 23 din 07 septembrie 2012 și Încheierea nr. 142 din 20 noiembrie 2012, după cum urmează: au fost anulate măsurile dispuse la pct. II.1 din decizie, în ce privește ordinele de concediere emise pentru personalul care intră sub incidența O.U.G. nr. 3/2009 și a fost anulată măsura dispusă la pct. II.2 din decizie.

Pentru aceleași rațiuni, instanța în temeiul art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 a suspendat executarea măsurilor cu privire la care s-a dispus anularea, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În privința cererii de suspendare a executării actelor administrative contestate, a apreciat recurenta B. că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, nefiind întrunite condițiile referitoare la existența unui caz bine justificat și ce a pagubei iminente.

Au fost reluate în totalitate susținerile expuse în întâmpinarea depusă la dosarul de fond, fără a fi evidențiate critici punctuale asupra soluției pronunțate de prima instanță.

Și în privința soluției date asupra fondului cererii de chemare în judecată, recurenta pârâtă, fără a formula critici clare împotriva sentinței atacate, reia argumentele de legalitate avute în vedere la emiterea actelor contestate, sintetizate în cuprinsul întâmpinării de la dosarul de fond.

În esență, a susținut recurenta B. că, în referire la măsura dispusă la pct. II.1 din Decizia nr. 23/2012, s-a constatat în Raportul de audit financiar nr. 17462 din 08 august 2012 că un număr de 157 angajați, din care 91 de angajați ai Cancelariei primului ministru, 58 de angajați ai Departamentului de Control al Guvernului și 8 angajați ai Departamentului de luptă antifraudă, au fost disponibilizați în anul 2009 fără temei legal, astfel cum au stabilit instanțele judecătorești, fiind necesară consemnarea caracterului nelegal al acestor măsuri în actele întocmite de auditorii publici externi desemnați pentru control.

S-a reținut, în urma acțiunilor în instanță referitoare la anularea ordinelor de desfacere a contractelor de muncă ale acestor persoane, că, ulterior rămânerii irevocabile ale sentințelor pronunțate în aceste cauze, A. a reîncadrat personalul concediat nelegal, fără însă să procedeze la reîncadrarea acestor persoane de îndată ce O.U.G. nr. 3/2009 (actul normativ ce a stat la baza concedierilor dispuse anterior) a fost declarat neconstituțional, ajungându-se astfel la utilizarea nelegală a creditelor bugetare, fapt ce impunea recuperarea fondurilor publice astfel utilizate de la persoanele răspunzătore de concedierile nelegale, lucru care însă nu s-a întâmplat.

În privința măsurii dispuse la pct. II.2 din Decizia nr. 23 din 07 septembrie 2012, susține recurenta că aceasta nu reprezintă o reluare a măsurii anterior dispuse prin Decizia nr. 5 din 30 septembrie 2009, iar abaterea de la legalitate constă în neaducerea la îndeplinire în totalitate a acestei măsuri ce a fost reamintită prin actul administrativ contestat în cauză, reproșul adus instituției publice auditate fiind acel că nu a uzat de toate mijloacele pentru recuperarea prejudiciului în sumă de 11.692 lei, calculat ca fiind produs asupra patrimoniului Secretariatului General al Guvernului României.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 V.C.P.C.

Intimatul reclamant A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Decizia instanței de recurs;

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Critica formulată în calea de atac cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de suspendare a cererii de chemare în judecată este formală, cât timp măsura de temporizare a executării actelor administrative contestate a fost dispusă până la soluționarea irevocabilă a cauzei, iar unicul termen de judecată acordat în calea controlului judiciar a coincis cu cel al soluționării prezentului recurs, fapt ce face de prisos analiza susținerilor recurentei pârâte B..

În privința disponibilizărilor efectuate de A. asupra unui număr de 91 de angajați ai Cancelariei primului ministru, în virtutea prevederilor din O.U.G. nr. 17/2009, se reține că soluția pronunțată de instanța de fond a fost cea de menținere a măsurilor constatate și adoptate de B. în Decizia nr. 23/2012, nefăcând astfel obiect al criticilor formulate în prezentul recurs.

După apariția O.U.G. nr. 3/2009 intimatul reclamant a procedat la disponibilizarea unui număr de 58 de salariați din cadrul Departamentului de Control al Guvernului și a unui număr de 8 salariați din cadrul Departamentului de Luptă antifraudă, motivat de faptul că prin actul normativ susmenționat s-au prevăzut măsuri de organizare și funcționare a unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, printre care și departamentele amintite anterior.

La momentul disponibilizării acestor angajați, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 3/2009, motivele care au condus la emiterea ordinelor de desfacere a contractelor de muncă au fost legate de insuficiența posturilor disponibile sau de lipsa semnării angajamentelor de loialitate solicitate conform noilor prevederi legale cuprinse în art. 8 alin. (4) din O.U.G. nr. 3/2009, fiind angajate, în limita posturilor existente, persoane din afara instituției, în cadrul noilor structuri înființate.

Prin Decizia nr. 1039 din 09 iulie 2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, „

s-a constatat că legea de aprobare a O.U.G.

nr. 3/2009

pentru modificarea și completarea unor acte normative referitoare la organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului este neconstituțională.”

Măsurile luate de A., de reîncadrare a personalului disponibilizat doar după parcurgerea procedurii litigioase de contestare a ordinelor de concediere în fața instanțelor judecătorești, este una legală, neputând fi împărtășit punctul de vedere al recurentei pârâte B.

Respingerea legii de aprobare a O.U.G. nr. 3/2009 determină o nelegalitate a actelor emise în temeiul unor prevederi care au fost reținute a nu avea caracter constituțional, însă intrarea lor în circuitul civil determină intervenția instanței judecătorești în vederea analizării eventualelor vicii de nelegalitate, neputând fi ignorate efectele pe care acestea le-au produs, asupra cărora tot instanțele sunt chemate să se pronunțe.

Așadar, în măsura în care ordinele de concediere emise în temeiul unor prevederi legale declarate ulterior neconstituționale au fost anulate în cadrul acțiunilor formulate în fața instanțelor judecătorești competente, intimatul reclamant a avut temei pentru a se conforma celor statuate prin hotărâri judecătorești irevocabile, procedând la reîncadrarea angajaților nelegal disponibilizați și plata drepturilor salariale cuvenite acestora, conform titlurilor executorii obținute.

Se reține astfel, pe de o parte, că intimatul s-a conformat obligației de executare a unor hotărâri judecătorești executorii, iar pe de altă parte, că angajarea personalului din afara instituției, subsecvent măsurilor de concediere dispuse după apariția O.U.G. nr. 3/2009, a fost justificată la acel moment de necesitatea ocupării posturilor disponibile în cadrul noilor structuri înființate, neputând fi culpa instituției în concedierile dispuse conform legii, care la acel moment nu erau afectate de viciul de neconstituționalitate.

Deși instituției auditate i s-a imputat că nu a procedat la recuperare fondurilor publice utilizate pentru plata despăgubirilor de la persoanele răspunzătoare de concedierile nelegale, Înalta Curte reține că nelegalitatea ordinelor de concediere nu a survenit în legătură cu ceea ce putea și trebuia să prevadă cel care a dispus aceste măsuri, ci în aplicarea unor dispoziții legale care erau în vigoare la momentul emiterii ordinelor de desfacere a contractelor de muncă, ulterior fiind declarată neconstituționalitatea acestor dispoziții ale O.U.G. nr. 3/2009.

În consecință, se reține caracterul nefondat al acestor critici aduse în calea controlului judiciar, nefiind legală măsura de a dispune recuperarea despăgubirilor stabilite în urma unor acțiuni judiciare, de la persoanele răspunzătoare de concedierile nelegale, cât timp nu s-a făcut dovada unei culpe a acestor persoane care să determine antrenarea răspunderii lor materiale.

Referitor la măsura dispusă la pct. II.2 din Decizia nr. 23 din 07 septembrie 2012, recurentul a susținut că, la stabilirea acestei măsuri, a avut în vedere conduita instituției publice auditate de a nu aduce la îndeplinire în totalitate măsura dispusă anterior prin Decizia nr. 5 din 30 septembrie 2009, de intrare în legalitate și înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar contabilă în legătură cu suma de 11.692 lei, reprezentând cheltuieli de transport și drepturi salariale necuvenite pentru deplasarea în străinătate a unui consilier de stat.

Încă de la momentul efectuării controlului ce s-a finalizat cu emiterea Deciziei nr. 23/2012, contestate în cauză, s-a făcut dovada demersului judiciar inițiat de către intimatul reclamant, prin chemarea în judecată a persoanei care a beneficiat de aceste fonduri publice, acțiunea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, sub nr. x/2/2010 și ulterior declinată la Tribunalul București, secția a VIII-a, înregistrată sub nr. x/3/2011, fiind soluționată irevocabil în sensul respingerii sale ca nefondată.

Deși s-a reținut în descrierea abaterii care a determinat luarea măsurii înscrise la pct. II.2. din Decizia nr. 23/2012 că A. nu a întreprins măsurile necesare pentru stabilirea persoanelor făcute vinovate pentru crearea prejudiciului și recuperarea acestuia, se constată că, prin formularea cererii de chemare în judecată a celui care a beneficiat necuvenit de fonduri publice, instituția publică a cuantificat prejudiciul și a identificat persoana răspunzătoare de paguba materială creată în patrimoniul său, demersurile efectuate fiind justificate pentru aducerea la îndeplinire a măsurii dispuse prin Decizia nr. 5/2009.

Menținerea obligativității aducerii la îndeplinire a măsurii anterior dispuse, prin „reamintirea” acelorași considerații din Decizia nr. 5/2009 în cuprinsul Deciziei nr. 23/2012, fără a fi stabilite în concret demersurile care se impuneau a fi luate de către instituția publică supusă controlului financiar, determină o imposibilitate de conformare, dat fiind caracterul imprecis și extrem de vag al obligației de continuare a demersurilor necesare pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Prin urmare, în deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că și acest motiv de recurs este unul neîntemeiat, ce nu determină reținerea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere la pronunțarea sentinței atacate.

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 7, 8 și 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 2874 din 28 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2015.