ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 905/2016

Decizia nr. 905/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 iunie 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 16394 din 19 mai 2014, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, încheiat la data de 21 martie 2014 și înregistrat la 01 aprilie 2014, aferent Contractului de finanțare din 30 aprilie 2010, prin care a fost somată să restituie suma de 296.939,68 lei și exonerarea de la plata sumei de 296.939,68 lei, creanță bugetară stabilită în sarcina sa conform titlului executoriu reprezentat de procesul-verbal.

La data de 05 august 2014, reclamanta a formulat completare la acțiune prin care a solicitat și suspendarea executării actelor contestate.

Prin sentința nr. 3309 din 3 decembrie 2014, Curtea de Apel București a respins cererea formulată de reclamantă având ca obiect suspendarea și anularea actelor administrative atacate, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SRL a formulat două cereri de recurs, una vizând soluția asupra suspendării, iar cealaltă privind soluția referitoare la anularea actelor atacate, încadrând criticile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, ce face obiectul prezentei decizii, recurenta-reclamantă consideră că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază hotărârea instanței de fond.

Judecătorul fondului a arătat că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, fără a motiva soluția adoptată.

Instanța de fond a ignorat faptul că și modificarea actului administrativ în calea recursului administrativ în sensul anulării acestuia, este un caz bine justificat, iar prezumția de legalitate a actului administrativ nu exclude posibilitatea suspendării acestuia.

Instanța de fond a motivat sumar neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, arătând doar că o astfel de condiție este îndeplinită numai în momentul în care consecințele pagubei nu pot fi înlăturate prin nicio măsură.

Recurenta arată că insolvența și sistarea existenței ca entitate juridică reprezintă un prejudiciu imposibil de reparat.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în complet de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea de ședință din data de 28 ianuarie, completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursurile și a fixat termen pentru judecata acestora.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului privind cererea de suspendare a actelor administrative atacate, potrivit art. 498 și art. 499 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. sunt întrunite, Înalta Curte constatând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Instanța de fond nu a analizat în concret cele două condiții prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, ci a făcut doar aprecieri generale.

Prima instanță a prezentat definițiile „cazului bine justificat” și „pagubei iminente” și a concluzionat că, pe de o parte, analiza în fond a legislației actului administrativ are drept consecință imposibilitatea analizării primei condiții și, pe de altă parte, cu referire la cea de-a doua condiție, că aceasta este îndeplinită doar în momentul în care consecințele pagubei nu pot fi înlăturate prin nicio măsură.

În ceea ce privește întrunirea disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., văzând că cererea este întemeiată pe disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004, se remarcă faptul că unul dintre motivele de nelegalitate a actelor administrative atacate a fost acela al încălcării principiului neretroactivității legii, motivându-se că cererea și încheierea contractului de finanțare au avut loc în anul 2010, iar neregulile au fost investigate conform regulilor prescrise în O.U.G. nr. 66/2011, prin instituirea regulii prevăzută la art. 66: „activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care sunt în desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se finalizează și se valorifică cu aplicarea O.G. nr. 79/2003, aprobată cu modificările și completările ulterioare”.

Judecătorul fondului a interpretat textul sus-menționat prin aplicarea regulii per a contrario și a ajuns la concluzia că în cazul actelor administrative întrunite după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, deși neregula a fost săvârșită anterior acestei date, se aplică acest act normativ și nu prevederile O.G. nr. 79/2003 care fusese abrogat.

Interpretarea făcută de prima instanță este greșită deoarece încalcă principiul neretroactivității legii civile, fapt confirmat și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 66/2015, care a demonstrat neconstituționalitatea prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 și a apreciat că în privința neregulilor comise înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, momentul relevant este data săvârșirii abaterii și, implicit, aplicarea legii în vigoare la acea dată.

Cele prezentate reprezintă un motiv suficient pentru a se constata îndeplinită condiția cazului bine justificat și a existenței unei aparențe de nelegalitate a actului administrativ atacat.

Deși instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată și aceasta, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți a determinat aprecierea neîndeplinirii condiției cazului bine justificat într-o atare situație, în speța de față a intervenit un element nou, diferit și care conduce la o soluție numai aparent contrară și anume, decizia Curții Constituționale care este obligatorie în orice fază a procesului.

Un alt element distinctiv este adoptarea de către instanța de recurs a soluției suspendării judecării recursului privind fondul cauzei, până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-260/14 și C-261/14, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte a apreciat că se impune suspendarea judecării recursului asupra fondului cauzei, deoarece Curtea de Apel Bacău a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene mai multe întrebări preliminare, iar răspunsul asupra acestora ar putea elucida chestiunea încălcării/ neîncălcării principiului neretroactivității legii civile și din perspectiva dreptului european.

Această împrejurare ar reprezenta, de altfel, un prim argument pentru a se constata îndeplinită și condiția existenței unei pagube iminente ce nu poate fi înlăturată prin nicio altă măsură.

Condiția existenței pagubei iminente este întrunită și ca urmare a situației financiare a recurentei-reclamante, materializate în cazul restituirii sumei de 70.000 euro, în falimentul și dizolvarea societății.

Față de acestea, în temeiul art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, se va admite recursul formulat în ceea ce privește soluția asupra cererii de suspendare.

Urmează să se modifice sentința pe acest aspect, în sensul că se va admite cererea de suspendare a actelor administrative atacate până la soluționarea definitivă a cauzei.

Înalta Curte, față de Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, și față de cauzele nr. 260/2014 și nr. C-261/2014 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, la primul termen de judecată a pus în discuția părților necesitatea suspendării judecății recursului vizând anularea actelor până la soluționarea întrebărilor preliminare care constituie obiectul cauzelor menționate, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Asupra măsurii suspendării judecății, instanța reține următoarele:

Pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, se află cauzele C-260/14 și C-261/14, având ca obiect întrebări preliminare formulate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul celor arătate în continuare:

„Dacă nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor privind atribuirea unui contract de achiziție publică având o valoare estimată sub valoarea prag prevăzută de art. 7 lit. a) din Directiva nr. (2004/18/CEE), cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o „abatere”, în sensul art. 1 din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 2988/1995, respectiv o „neregularitate” în sensul art. 2 pct. 7 din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 1083/2006.

În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, să se stabilească dacă articolul 98 alineatul (2) teza a II-a din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre, în cazul în care acestea au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, sunt măsuri administrative în accepțiunea art. 4 din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 2988/1995 sau sunt sancțiuni administrative în accepțiunea art. 5 lit. c) din același regulament.

În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre sunt sancțiuni administrative, să se stabilească dacă devine incident principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe prevăzut în art. 2 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 2988/1995. Dacă, pentru situația în care corecțiile financiare au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, art. 2 alin. (2) din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 2988/1995 coroborat cu art. 98 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 1083/2006, având în vedere și principiile securității juridice și încrederii legitime, se opune ca un stat membru să aplice corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare ulterior momentului la care se pretinde că a avut loc încălcarea normelor în materia achizițiilor publice”.

Prin Decizia nr. 66/2015, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora sunt neconstituționale.

În acest context, Înalta Curte apreciază că soluționarea cererii de anulare a actelor administrative ce face obiectul prezentului litigiu depinde de dezlegarea ce urmează a fi dată întrebărilor preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele sus-menționate, fiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., republicat, pentru a fi dispusă măsura suspendării judecății, în acest sens existând o practică judiciară consolidată la nivelul, secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 3309 din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția asupra cererii de suspendare.

Modifică sentința recurată în sensul că admite cererea de suspendare a executării Procesului-verbal din data de 01 aprilie 2014 și a Deciziei nr. 16394 din 19 mai 2014 emise de C. (succesoare a B.) până la soluționarea definitivă a cauzei.

Cu opinia separată a dlui judecător D. în sensul respingerii recursului în ceea ce privește soluția Curții de apel, de respingere a cererii de suspendare a actelor administrative atacate.

Suspendă judecarea recursului privind fondul cauzei până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-260/14 și C-261/14.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2016.

Opinia separată

Contrar punctului de vedere al majorității membrilor completului de judecată, care și-a găsit expresia în Decizia nr. 905 din 24 martie 2016, considerăm că, pentru argumentele care vor fi prezentate în continuare, în mod succint, soluția temeinică și legală este aceea de respingere a recursului, în ceea ce privește soluția dată asupra cererii de suspendare a actelor administrative fiscale, cu consecința menținerii soluției instanței de fond, de respingere a cererii de suspendare.

În cauză, prin acțiunea inițială s-a cerut anularea actelor administrative fiscale și exonerarea reclamantei de la plata creanței bugetare stabilită de organele competente ale autorității pârâte.

Ulterior, printr-o cerere separată, societatea reclamantă a înțeles să-și completeze acțiunea cu un capăt de cerere suplimentar, prin care a solicitat instanței de fond suspendarea executării actelor administrative fiscale, invocând ca temei legal prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința nr. 3309 din 3 decembrie 2014, Curtea de apel a respins acțiunea în integralitatea sa reținând, în privința cererii de suspendare, că nu sunt îndeplinite cerințele art. 14 raportată la art. 2 alin. (1) lit. t) și respectiv, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, referitoare la cazul bine justificat și paguba iminentă.

Într-adevăr, pentru existența unui caz întemeiat care să poată justifica suspendarea unui act administrativ, trebuie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, să existe acele împrejurări de fapt și de drept care să fie în măsură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, fiind de necontestat că un act administrativ se bucură de prezumția de legalitate/de conformitate cu legea în temeiul căreia a fost adoptat sau emis.

Or, în jurisprudența sa constată (de până acum) Secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a statuat că o soluție de respingere a cererii de anulare a actului administrativ atacat, reprezintă și o confirmare a prezumției de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se cere.

Oricum, așa cum am arătat, prin cererea de completare a acțiunii (filele 45-46 dosar fond) reclamanta solicitase suspendarea exercitării actelor administrative fiscale invocând ca temei legal prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la pronunțarea instanței de fond, cererea fiindu-i respinsă, astfel încât prevederile art. 15 alin. (4) din lege nu-i sunt aplicabile.