ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 806/2016

Decizia nr. 806/2016

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., C. (actualmente D.):

- anularea Deciziei nr. 153121 din 22 iulie 2013 și a Notei de constatare a neregulilor și stabilire a corecțiilor financiare din 08 mai 2013;

- anularea Deciziei nr. 13411 din 03 octombrie 2013 și a Notei de constatare a neregulilor și stabilire a corecțiilor financiare din 20 august 2013;

- suspendarea executării notelor de constatare a neregulilor și stabilire a corecțiilor financiare din 08 mai 2013 și din 20 august 2013, până la soluționarea definitivă a prezentei cereri de chemare în judecată.

Prin încheierea din 4 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate de reclamanta SC A. SA.

Prin sentința nr. 1899 din 13 iunie 2014, Curtea de Apel București a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul B. - C. (actualmente D.).

Reclamanta SC A. SA

a atacat cu recurs

încheierea din 4 aprilie 2014 și sentința nr. 1899 din 13 iunie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București,

formulând două cereri separate, una vizând soluția asupra suspendării, iar cealaltă privind soluția referitoare la anularea actelor atacate, încadrând criticile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. În recursul formulat împotriva încheierii din 4 aprilie 2014, ce privește cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, care face obiectul prezentei decizii, recurenta-reclamantă a arătat că încheierea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (1) și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cazul bine justificat, recurenta - reclamantă consideră că instanța a reținut greșit că motivele invocate nu se circumscriu aparenței de legalitate a actului administrativ, ci țin de analiza fondului cauzei, câtă vreme aspectele invocate se confirmă chiar și dintr-o verificare sumară a actelor atacate.

În speță, după cum arată recurenta-reclamantă, îndoiala puternică și evidentă asupra legalității actelor administrative rezidă din aplicarea retroactivă a O.U.G. nr. 66/2011, încadrarea greșită a abaterilor în Anexa 1 la O.U.G. nr. 66/2011, cu consecința aplicării unei sancțiuni prevăzute pentru altă faptă și inexistența unui prejudiciu ca și condiție de existență a neregulii.

Cu privire la condiția pagubei iminente, recurenta - reclamantă a arătat că susținerile sale privind prejudiciul suferit nu au fost analizate deși au fost dovedite pe deplin cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

3.2. În recursul îndreptat împotriva sentinței nr.

1899 din 13 iunie 2014, ce vizează cererea de anulare,

recurenta-reclamantă a invocat ca motiv principal încălcarea principiului neretroactivități legii, arătând că procedura de achiziție publică a fost declanșată în anul 2009 și finalizată în 2010 prin încheierea contractului de finanțare, iar neregulile au fost investigate conform O.U.G. nr. 66/2011, prin instituirea regulii prevăzută la art. 66: „activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care sunt în desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se finalizează și se valorifică cu aplicarea O.G. nr. 79/2003, aprobată cu modificările și completările ulterioare”.

Referitor la aspectele ce țin de încălcarea dispozițiilor legislației achizițiilor publice, a susținut că prima instanță a aplicat în mod eronat prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006 și art. 8 și 9 din H.G. nr. 925/2006.

Prin cererea înregistrată la dosar la data de 28 ianuarie 2015, D. a solicitat scoaterea din cauză a B., având calitatea de intimat - pârât, și introducerea în cauză a D., motivat de faptul că, potrivit prevederilor art. 1 lit. a) și art. 3 din O.U.G. nr. 85/2014, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, D. preia, în condițiile legii de la B., activitatea, structura și personalul C., care îndeplinește funcția de E. și 8 organisme intermediare pentru F. organizate ca direcții la nivelul celor 8 regiuni de dezvoltare stabilite prin Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România, cu modificările și completările ulterioare.

D. preia toate drepturile și se subrogă în toate obligațiile care decurg din preluarea personalului, precum și din actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele în care B., în calitate de E. și prin organismele intermediare pentru acest program, respectiv G. prin H. sunt părți, inclusiv în litigiile aferente activităților acestora.

La data de 10 aprilie 2015, intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare pentru fiecare dintre recursurile formulate, solicitând respingerea acestora ca nefondate, reluând argumentele pe care le-a prezentat la judecata în primă instanță.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în complet de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 septembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Niciuna dintre părți nu a formulat punct de vedere cu privire la raportul asupra admisibilității recursurilor.

Prin încheierea pronunțată la data de 20 noiembrie 2015, au fost admise în principiu recursurile declarate de către SC A. SA

,

instanța achiesând la punctul de vedere exprimat de magistratul asistent raportor în sensul soluționării pricinii conform dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat împotriva încheierii din 4 aprilie 2014 privind cererea de suspendare a actelor administrative atacate.

1.Recursul formulat împotriva cererii de suspendare a actelor administrative atacate este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În cauză, prin acțiune reclamanta a solicitat anularea și suspendarea executării actelor administrative fiscale, invocând ca temei legal în privința cererii de suspendare, prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea din 4 aprilie 2014, Curtea de apel a respins cererea de suspendare a executării actelor administrative, reținând că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, deoarece motivele invocate vizează aspecte referitoare la desfășurarea procedurii de atribuire a contractului de lucrări nr. 6255/13 mai 2010, a căror analiză presupune antamarea fondului cauzei, ceea ce nu este permis în această procedură sumară.

Într-adevăr, pentru existența unui caz întemeiat care să poată justifica suspendarea unui act administrativ, trebuie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, să existe acele împrejurări de fapt și de drept care să fie în măsură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, fiind de necontestat că un act administrativ se bucură de prezumția de legalitate/ de conformitate cu legea în temeiul căreia a fost adoptat sau emis.

Pe de altă parte, în jurisprudența sa constantă, secția contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că o soluție de respingere a cererii de anulare a actului administrativ atacat, reprezintă și o confirmare a prezumției de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se cere.

Or, în cauza de față, prin sentința nr. 1899 din 13 iunie 2014, Curtea de Apel București a respins ca nefondată cererea de anulare a actelor administrative fiscale atacate, aspectele de nelegalitate invocate în motivarea cererii de suspendare fiind analizate de către instanța de fond învestită cu acțiunea în anulare, soluția acesteia fundamentând astfel concluzia că, în cauză, nu este întrunită condiția cazului bine justificat.

În contextul prezentat, reținând că nu este întrunită condiția cazului bine justificat, iar textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate în privința cererii de suspendare a executării actului administrativ, nu mai este necesară analiza criticilor care vizează neîndeplinirea condiției pagubei iminente.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul împotriva încheierii din 4 aprilie 2014, potrivit art. 15 alin. (2), raportat la art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

Înalta Curte, față de Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, și față de cauzele nr. 260/2014 și nr. C-261/2014 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, la primul termen de judecată a pus în discuția părților necesitatea suspendării judecății recursului vizând anularea actelor până la soluționarea întrebărilor preliminare care constituie obiectul cauzelor menționate, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Asupra măsurii suspendării judecății, instanța reține următoarele:

Pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, se află cauzele C-260/ 14 și C-261/14, având ca obiect întrebări preliminare formulate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul celor arătate în continuare:

„Dacă nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor privind atribuirea unui contract de achiziție publică având o valoare estimată sub valoarea prag prevăzută de art. 7 lit. a) din Directiva nr. 2004/18/CEE, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o „abatere”, în sensul art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995, respectiv o „neregularitate” în sensul art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006.

În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, să se stabilească dacă articolul 98 alineatul (2) teza a II-a din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre, în cazul în care acestea au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, sunt măsuri administrative în accepțiunea articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995 sau sunt sancțiuni administrative în accepțiunea art. 5 lit. c) din același regulament.

În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre sunt sancțiuni administrative, să se stabilească dacă devine incident principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe prevăzut în art. 2 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995. Dacă, pentru situația în care corecțiile financiare au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, art. 2 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995 coroborat cu art. 98 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006, având în vedere și principiile securității juridice și încrederii legitime, se opune ca un stat membru să aplice corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare ulterior momentului la care se pretinde că a avut loc încălcarea normelor în materia achizițiilor publice”.

Prin Decizia nr. 66/2015, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora sunt neconstituționale.

În acest context, Înalta Curte apreciază că soluționarea cererii de anulare a actelor administrative ce face obiectul prezentului litigiu depinde de dezlegarea ce urmează a fi dată întrebărilor preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele sus-menționate, fiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., republicat, pentru a fi dispusă măsura suspendării judecății, în acest sens existând o practică judiciară consolidată la nivelul Secției de Contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În temeiul art. 139 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va disjunge recursul formulat de SC A. SA împotriva sentinței nr. 1899 din 13 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și va suspenda soluționarea acestui recurs, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor conexe C 260/14-C 261/14 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA împotriva încheierii din 4 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Disjunge recursul formulat de SC A. SA împotriva sentinței nr. 1899 din 13 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și suspendă soluționarea acestui recurs, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor conexe C 260/14-C 261/14 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2016.