ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2008

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția civilă, la 4 noiembrie 2004, reclamanții G.E.I. și G.A.E. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Slatina, prin primar, pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului construcție și teren aferent situat în Slatina. În motivarea cererii s-a arătat că imobilul care formează obiectul litigiului a fost dobândit de I.P. prin contract de vânzare-cumpărare la data de 26 ianuarie 1923, și a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. La termenul din 22 noiembrie 2004 a fost „introdus în cauză" Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, prin cererea înregistrată la 30 decembrie 2004, reclamanții și- au completat acțiunea solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a Ministerului Justiției. S-a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului construcție și teren aferent situat în Slatina, fost sediu al Tribunalului Olt. În fond după casare, Tribunalul Olt, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1177 din 9 noiembrie 2006 prin care a admis în parte acțiunea și a obligat Ministerul Justiției să emită dispoziție de restituire în natură pentru reclamanți a Corpului I clădire și a terenului în suprafață de 799 mp situate în Slatina, județ Olt. A fost respinsă acțiunea formulată împotriva Primăriei Slatina și a Ministerului Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții sunt moștenitorii testamentari ai lui P.R.A. al cărei autor, P.I., a deținut în calitate de proprietar un imobil pe raza municipiului Slatina, în care a funcționat Tribunalul Olt iar în prezent funcționează Oficiul Registrului Comerțului. Reclamanții au adresat notificare Prefecturii Olt, comunicată prin executorul judecătoresc la 9 noiembrie 2001, și prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, cuprinzând descrierea imobilului și actele doveditoare ale dreptului de proprietate al autorului lor. Această notificare a fost comunicată Primăriei Slatina care, la 2 aprilie 2003, cu adresa nr. 6998 a înaintat-o Tribunalului Olt.

Deși a fost adresată unei alte unități decât cea deținătoare, notificarea face dovada deplină a respectării termenului prevăzut în Legea nr. 10/2001. În lipsa răspunsului la notificare prin decizie, dispoziție motivată, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 pentru că lipsește decizia ori dispoziția ce trebuie atacată, cei îndreptățiți putând cere instanței judecătorești ca persoana juridică deținătoare a bunului să emită decizie/dispoziție. Din concluziile rapoartelor de expertiză rezultă că imobilul clădire compus din Corp I și suprafața de 799 mp se pot restitui în natură. Apelul declarat de pârâtul Ministerul Justiției a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 118 din 26 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că certificatul nr. 42717 din 20 ianuarie 1933 și autorizația nr. 5625 din 23 noiembrie 1925 conțin suficiente elemente de identificare a imobilului solicitat. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au reglementat situația în care unitatea deținătoare nu răspunde la notificarea formulată, ceea ce constituie una dintre cele mai grave lacune ale Legii nr. 10/2001. Tăcerea legii nu va putea constitui pentru instanțele judecătorești un caz de negare de justiție, tăcerea persoanei investite cu soluționarea notificării echivalând cu neîndeplinirea obligației corelative a unui drept subiectiv civil, respectiv a dreptului de a cere restituirea imobilelor preluate abuziv, persoanele îndreptățite putând valorifica acest drept pe calea acțiunilor în justiție.

Notificarea formulată de reclamanți a avut drept obiect emiterea unei dispoziții motivate privind restituirea în natură a imobilului solicitat și nu emiterea de către persoana juridică deținătoare a unei dispoziții indiferent de conținutul acesteia, instanțele pronunțându-se în cest sens asupra obiectului cu care au fost învestite. Cum pârâtul nu a răspuns la notificarea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanților li s-a produs o vătămare în exercitarea drepturilor subiective conferite de Legea nr. 10/2001, lege cu caracter reparatoriu, acțiunea acestora în justiție era pe deplin admisibilă, iar conținutul dispoziției ce trebuia emisă în cadrul procedurii speciale a legii nu este de competența exclusivă a persoanei juridice deținătoare, instanțele nesubstituindu-se unității deținătoare ci dispunând doar obligarea acesteia de a emite decizia conform solicitării formulate de persoanele îndreptățite.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: În mod greșit instanța de apel a reținut că întrucât Ministerul Justiției nu a răspuns la notificarea pivind restituirea în natură a imobilului în litigiu, reclamanților li s-a produs o vătămare în exercitarea drepturilor subiective conferite de Legea nr. 10/2001, lege cu caracter reparatoriu, acțiunea acestora injustiție era pe deplin admisibilă, iar conținutul dispoziției ce trebuia emisă în cadrul procedurii speciale a legii nu este de competența exclusivă a persoanei juridice deținătoare, instanțele nesubstituindu-se unității deținătoare ci dispunând doar obligarea acesteia de a emite decizia conform solicitării formulate de persoanele îndreptățite.

Art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 reglementează procedura administrativă de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu. Contrar celor reținute de instanța de apel, procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu derogă de la principiul liberului acces la justiție, față de caracterul fără echivoc al dispozițiilor art. 24. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 impun parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, finalizată cu emiterea unei dispoziții de către unitatea deținătoare a imobilului, prin care aceasta decide în legătură cu măsurile reparatorii ce se consideră a fi luate, urmând ca în funcție de conținutul acestei dispoziții persoana îndreptățită să se adreseze instanței.

Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, legea neprevăzând nicio sancțiune pentru nerespectarea lui. În speță, Ministerul Justiției, în calitate de unitate deținătoare nu a soluționat încă notificarea reclamanților dar în niciun caz nu se poate reține că, prin nesoluționarea notificării reclamanții sunt lipsiți, în calitate de persoane îndreptățite, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege. În ipoteza nerespectării procedurii prealabile prevăzute de art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze instanței să se pronunțe numai cu privire la obligarea persoanei juridice deținătoare să emită dispoziție motivată privind cererea de restituire și nicidecum cu privire la conținutul acesteia care cade în competența respectivei persoane.

Din modul în care a fost redactat dispozitivul hotărârii, instanța nu a făcut decât să se substituie unității deținătoare și să se pronunțe pe fond. În mod greșit s-a reținut că reclamanții au făcut dovada faptului că au depus notificarea, prin executor judecătoresc, la Prefectura Olt, în condițiile și în termenul imperativ prevăzute de Legea nr. 10/2001. Din analiza conținutului notificării și a înscrisului intitulat „dovada de primire și procesul verbal de comunicare" nu rezultă că intimații reclamanți au îndeplinit exigențele Legii nr. 10/2001, atât în ce privește conținutul notificării cât și în ce privește data la care au fost depuse precum și procedura de comunicare. Imobilul nu a fost identificat și nu a fost comunicat prin intermediul unui executor judecătoresc.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: 1. Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Expresia folosită de legiuitor elimină orice îndoială în privința calificării termenului de 60 de zile. Intervalul de timp pus la dispoziția unității deținătoare pentru soluționarea notificării are natura unui termen de decădere, iar nu de recomandare.

Asupra notificării transmise de G.E. unitatea deținătoare, Ministerul Justiției, nu a emis însă nicio decizie sau dispoziție motivată. în aceste condiții, conduita culpabilă a persoanei juridice notificate, care nu a răspuns notificării, nu poate afecta interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească de posibilitatea de a-și apăra și valorifica drepturile recunoscute de lege. Procedura soluționării notificării de către persoana juridică notificată este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil și are un caracter necontencios, dar obligatoriu. In cazul în care această procedură este temporizată, cel vătămat are deschis accesul la jurisdicția contencioasă, înaintea instanțelor judecătorești, pentru a putea fi finalizată.

Instanțele nu au depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece, față de cele mai sus arătate, în situația în care unitatea deținătoare nu soluționează notificarea, persoana îndreptățită are deschisă calea procedurii contencioase înaintea instanțelor. Notificarea a avut ca obiect emiterea unei dispoziții motivate privind restituirea în natură a imobilului solicitat. Or, în procedura contencioasă, instanțele s-au pronunțat exact asupra acestui obiect, suplinind nesoluționarea notificării în procedura necontencioasă; 2. La fila 86 din dosarul de primă instanță este depus procesul-verbal nr. 1017 încheiat de executorul judecătoresc la 9 noiembrie 2001, prin care constată comunicarea către Prefectura Olt a notificării transmise de G.E.

Această notificare a fost primită de Prefectura Olt, conform filei 87 din același dosar. Drept urmare, critica privitoare la neîndeplinirea cerinței de transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc este neîntemeiată, fiind respectate cerințele art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, în mod corect au reținut instanțele de fond, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, că au fost respectate cerințele legii și în privința termenului de depunere a notificării.

La 7 octombrie 2002 notificarea a fost înregistrată la Primăria municipiului Slatina, după ce, așa cum rezultă chiar din adresa nr. 6998 din 2 aprilie 2003, fusese adresată Prefecturii Olt; 3. Prin notificare se solicită restituirea în natură a unei „case de locuit construită, plantații și curte" conform actelor anexate respectiv, act de vânzare-cumpărare, plan de construcții, certificat 1910 din 24 martie 1948, certificat 42717 din 20 ianuarie 1933, autorizație 5625 din 23 noiembrie 1925, jurnal 6578/1943, acte de stare civilă. Aceste acte conțin suficiente elemente de identificare a imobilului solicitat, astfel încât s-a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele mai sus arătate, instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate. În condițiile art. 274 C. proc. civ. recurentul căzut în pretenții va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimații reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva deciziei nr. 118 din 26 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Obligă pe recurent la 8570 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți G.E.I. și G.A.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2008.