ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5306/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5306/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

30401/3/2008 la data de 11 august 2008, contestatorii C.V. și C.E. au formulat,

în contradictoriu cu intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor, contestație

împotriva Deciziei de respingere a notificării nr. 30 din 9 iulie 2008, solicitând

admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 30/2008 emisă de Ministerul

Economiei și Finanțelor; obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de

restituire în natură a imobilului situat în municipiul Slatina, str. T.V. nr.

109A, județul Olt, compus din teren în suprafață de cca. 1032,88 m.p. și o casă

de locuit în suprafață de 74,90 m.p., plus garaj în suprafață de 19,04 m.p.,

imobil ce a fost preluat de Stat fără titlu valabil în baza Deciziei nr. 75 din

24 februarie 1980.

În motivarea cererii,

contestatorii au arătat că prin Dispoziția nr. 30 din 9 iulie 2008 Ministerul

Economiei și Finanțelor le-a respins, ca tardivă, o așa-zisă notificare pe

Legea nr. 10/2001 înregistrată sub nr. 25097 din 3 noiembrie 2005 prin care

aceștia solicitau restituirea în natură a imobilului menționat. Or,

contestatorii au formulat două notificări în baza Legii nr. 10/2001: nr.

409/N/2002 și 1510/2002 adresate Primăriei Municipiului Slatina, prin care

solicitau restituirea în natură a aceluiași imobil. Primăria municipiului

Slatina a emis două dispoziții: nr. 1608 și 1609 din 17 iunie 2003, prin care

le erau respinse notificările respective nemotivat.

Însă contestatorii au

precizat, așa cum rezultă și din Adresa Primăriei municipiului Slatina nr. 9163

din 13 iunie 2006, că aceste două dispoziții nu le-au fost comunicate niciodată

până în anul 2006.

Mandatarul lor, în

persoana d-nei I.M., a formulat mai multe cereri de revenire la cele două

notificări pe care le-a intitulat "notificări". Evident că și aceste

reveniri (formulate în baza Legii nr. 247/2005) au fost înregistrate sub nr.

67/N din 3 noiembrie 2005 și nr. 69/N din 3 noiembrie 2005, însă ele în mod

greșit au fost considerate notificări de sine-stătătoare întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și respinse ca tardiv formulate în raport de

dispozițiile art. 22 din același act normativ.

Contestatorii au

precizat că nu aveau cunoștință de existența primelor dispoziții nr. 1608 și

1609/2003.

Prin Adresa nr. 19056

din 17 iunie 2006, au fost informați că imobilul în cauză a fost predat

Direcției Generale a Finanțelor Publice Olt de către Primăria municipiului

Slatina în baza procesului-verbal nr. 14516 din 29 noiembrie 2005, motiv pentru

care instituția căreia se adresaseră contestatorii cu notificările nu le mai

putea soluționa.

De altfel, chiar

Ministerul Finanțelor Publice le-a confirmat acest lucru prin Adresa nr. 11730

din 5 iunie 2006, dar, prin intermediul aceleiași adrese, au fost informați că

se emiseseră două dispoziții: nr. 1608 și 1609 din 17 iunie 2003 de respingere

a Notificărilor nr. 409 și 1510/2002 pe Legea nr. 10/2001. Contestatorii au

arătat că au contestat aceste două dispoziții, iar dosarul se află pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea,

contestatorii au arătat că, în realitate, prin Decizia nr. 30 din 9 iulie 2008,

pe care aceștia o contestă, nu le-a fost soluționată cererea de restituire în

natură a imobilului situat în str. T.V. nr. 109 A, jud. Olt, pentru că această

decizie se raportează la o revenire la notificările inițiale (nr. 409/N/2002 și

1510/2002).

În concluzie,

contestatorii au arătat că au respectat termenul de depunere a notificărilor

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât notificările au fost

înregistrate în data de 13 februarie 2002, iar termenul limită a fost cel din

14 februarie 2002.

Prin Sentința civilă

nr. 107 din 27 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins contestația formulată de contestatorii C.V. și C.E., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că la termenul de judecată din 20 ianuarie 2009 reclamanții

au fost întrebați care este notificarea la care fac referire în contestația

prezentă, care apreciază că a fost depusă în termen, aceștia indicând

notificarea cu nr. 409 din 13 decembrie 2002.

Față de cele învederate,

Tribunalul a reținut că notificarea nr. 409/2002 a fost soluționată, prin

respingerea acesteia, în baza Dispoziției motivate nr. 1609/2003 emisă de

Primăria Municipiului Slatina.

Reclamanta nu a făcut

dovada că a înaintat în termenul legal, astfel cum acesta este prevăzut de art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 către pârâtul Ministerul Economiei și

Finanțelor, altă notificare decât cea existentă la dosarul de notificare depus

la dosar, respectiv Notificarea nr. 68/N/2005. De asemenea, dacă partea ar fi

fost nemulțumită de soluționarea Notificării nr. 409 din 13 decembrie 2002 de

către Municipiul Slatina, prin Primar, apreciind că aceasta nu era unitatea

deținătoare care ar fi trebuit să analizeze și soluționeze cererea, avea la

îndemână contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 1609/2003 emisă de

Primăria municipiului Slatina, prin care să invoce inclusiv aspectul calității

procesuale pasive.

Prin urmare, în

prezentul proces, reclamanta nu a făcut dovada, în condițiile art. 1169 C.

civ., a învestirii intimatului cu o altă notificare, decât cea soluționată de

către acesta prin emiterea Dispoziției contestate nr. 30/2008.

De altfel, este

absolut evidentă încercarea reclamantei, ca prin notificări succesive, afirmând

ulterior că acestea reprezintă reveniri la notificarea formulată în termen și

soluționată, de a eluda termenul nerespectat de formulare a contestației

împotriva dispoziției prin care s-a respins notificarea inițială, având în

vedere aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat al comunicării dispoziției

către reclamanți, reținuta de decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2473/2008.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel contestatorii C.V. și C.E.

Prin Decizia civilă

nr. 572 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

a fost respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că, din punct de vedere formal, Notificarea

nr. 68/2005, corespundea condițiilor cerute de Legea nr. 10/2001. Ministerul

Economiei și Finanțelor nu fusese anterior sesizat de către apelanți cu altă

notificare, după cum, în mod corect a reținut și prima instanță.

Notificările nr.

409/N/2002 și nr. 1510/N/2002 formulate de către apelanți, au fost adresate

Primăriei Municipiului Slatina, fiind soluționate de către această instituție

prin dispozițiile nr. 1609 din 17 iunie 2003 și nr. 1608 din 17 iunie 2003

(filele 16 și 18 dosar fond).

Susținerea că

dispozițiile Primăriei Municipiului Slatina nu au fost comunicate apelanților,

în măsura în care corespunde realității, nu este relevantă în cauză, dar poate

profita apelanților dacă doresc să conteste cele două dispoziții la secția

civilă a Tribunalului Olt.

Curtea nu a reținut

susținerea apelanților conform cu care notificarea soluționată prin decizia

contestată ar fi o completare la notificările din anii 2001 și 2002, deoarece,

după cum s-a arătat anterior, respectivele notificări fuseseră deja soluționate

la momentul la care se susține că s-ar fi dorit completarea lor.

Din perspectiva

tardivității Notificării nr. 68/2005, în cauză este irelevant modul în care

imobilul ce face obiectul notificării a trecut de la Consiliul Municipiului

Slatina la Direcția Finanțelor Publice Olt. Acest aspect ar fi relevant doar

dacă apelanții ar fi în termen pentru a formula contestație împotriva

Dispozițiilor nr. 1608 și nr. 1609 și dacă eventualele contestații ar fi găsite

întemeiate.

Relevant în speță

este doar faptul că Notificarea din anul 2005 este depusă în mod evident după

expirarea termenului legal și că, la momentul intrării imobilului ce face

obiectul notificării în patrimoniul intimatului, notificările făcute în termen

fuseseră soluționate, astfel că situația juridică a bunului era clarificată din

această perspectivă.

Susținerile

apelanților potrivit cu care hotărârea primei instanțe nu ar fi motivată, sunt

vădit nefondate și oricum nu dovedesc că decizia de respingere ca tardivă a

notificării, ar fi ilegală.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, apelanții-contestatori C.V. și C.E.

pentru motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8

C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că nu s-a reținut de către instanța de apel că notificarea

soluționată prin decizia contestată este o revenire la notificările din anii

2001 și 2002, notificări depuse în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr.

10/2001.

În termenul prevăzut

de textul de lege sus citat, notificările au fost adresate deținătorului

imobilului de la aceea vreme, respectiv Consiliul Municipal Slatina.

Faptul că, ulterior,

imobilul a trecut în administrarea Direcției Finanțelor Publice Olt, respectiv

anul 2005, iar unitatea deținătoare anterioară nu a răspuns notificărilor, i-a

determinat pe recurenți să se adreseze cu o revenire la notificare și noului

deținător al imobilului, dar aceasta nu înseamnă că revenirea trebuia

calificată ca o notificare de sine stătătoare.

În mod logic, arată

contestatorii, nici nu ar fi putut adresa Direcției Finanțelor Publice Olt o

notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, imobilul intrând în

administrarea acestei entități mult după expirarea termenului avut în vedere de

art. 22 din respectiva lege.

De altfel, și prin

Sentința civilă nr. 107 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, se retine că nu s-a făcut dovada, în condițiile art. 1169 C. civ.,

a învestirii intimatului cu o altă notificare decât cea soluționată de către

acesta, prin emiterea Deciziei contestate, nr. 30/2008.

Atât instanța de

fond, cât și cea de apel, au ignorat faptul că aceștia nu puteau învesti

intimatul cu o notificare în termen, imobilul intrând în administrarea acestuia

mult după expirarea termenului, respectiv în anul 2005.

Acesta este și

motivul pentru care contestatorii nu au avut până la începutul anului 2006 nici

un fel de raporturi cu intimatul-pârât, dispozițiile Legii nr. 10/2001 fiind

foarte clare, în sensul că notificarea trebuia adresată unității deținătoare a

imobilului. Or, la data de 14 februarie 2002, imobilul în discuție se afla în

administrarea Primăriei municipiului Slatina, ceea ce i-a și determinat să se

adreseze acestei entități.

Recurenții susțin că,

atât motivarea primei instanțe, cât și a celei de apel, sunt contradictorii și

străine de natura pricinii.

În faza procesuală a

recursului nu a fost depusă întâmpinare și nici înscrisuri noi.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Dispoziția contestată

în prezenta cauză este emisă de către Ministerul Economiei și Finanțelor sub

nr. 30 din 9 iulie 2008, în soluționarea Notificării nr. 68/2005 privind

restituirea în natură a imobilului situat în Slatina, str. T.V. nr. 109 A,

județul Olt.

Cu privire la același

imobil au fost formulate și alte notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, prima

dintre acestea fiind Notificarea nr. 409/N/2002, înregistrată la Primăria

municipiului Slatina sub nr. 1510, această notificare fiind soluționată prin

Dispoziția nr. 1609 din 17 iunie 2003.

Contestatorii susțin

că nu le-a fost comunicată această dispoziție, motiv pentru care nu au formulat

contestație împotriva sa, ci au revenit cu alte cereri, printre care și cererea

de față, înregistrată sub nr. 68/2005, care nu reprezintă o nouă notificare, ci

o revenire la Notificarea nr. 409/N/2002, nesoluționată până la momentul

formulării prezentei contestații.

Această apărare

urmează a fi apreciată ca nefondată, în raport de împrejurarea că, în

considerentele Deciziei civile nr. 2473/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, având ca obiect soluționarea contestației împotriva altei dispoziții

emise de către Primăria municipiului Slatina, nr. 3180/2006, cu privire la

același imobil, s-a reținut că cei doi contestatori din prezenta cauză au luat

cunoștință despre Dispoziția nr. 1609 din 17 iunie 2003 la data de 24 iunie

2003, când această dispoziție a fost depusă în dosarul Tribunalului Olt,

finalizat prin Decizia civilă nr. 884/2003, în care mandatara contestatorilor

din prezenta cauză era parte. S-a considerat de către Înalta Curte de Casație

și Justiție în acea decizie că data de la care se putea contesta Dispoziția nr.

1609 din 17 iunie 2003, este data de 24 iulie 2003, astfel că termenul de 30 de

zile în care se putea exercita această cale de atac, s-a împlinit la data de 24

iulie 2003. Însă în acest interval nu s-a declarat nici o contestație, astfel

încât Dispoziția nr. 1609/2003 a devenit irevocabilă, Notificarea nr. 409/2002

fiind astfel respinsă, soluție care a intrat în puterea lucrului judecat la

data de 24 iulie 2003.

Prin urmare, raportat

la momentul în care a fost formulată Notificarea nr. 68/N/2005, Înalta Curte

consideră că această notificare nu poate reprezenta o revenire la Notificarea

nr. 409/2002, deoarece nu se putea solicita din nou, în anul 2005, ceva ce

fusese deja soluționat irevocabil în 2002, din moment ce soluția cu privire la

pretențiile exprimate în Notificarea nr. 409/2002 intrase sub putere de lucru

judecat încă din data de 24 iulie 2003, deci nu mai puteau fi reiterate după

această dată.

Față de această

împrejurare nu mai prezintă relevanță faptul că în anul 2005 deținătorul

imobilului era altul, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor, deoarece,

la data acestei schimbări, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001,

având ca obiect restituirea în natură a imobilului în litigiu, fusese respinsă

în mod irevocabil, astfel că nu mai putea fi adusă în discuție în raport de

nici unul dintre subdobânditorii ulteriori ai imobilului, căci dreptul de

proprietate al unității administrativ-teritoriale asupra imobilului fusese

consolidat.

Astfel fiind, nu se

poate reține existența unei motivări contradictorii sau străine de natura

cauzei, nici o interpretare eronată a naturii actului juridic dedus judecății

de către instanța de apel, astfel cum se susține de către recurenți, motiv

pentru care temeiul juridic al cererii de recurs, art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., nu este incident în cauză.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.V. și C.E. împotriva Deciziei

civile nr. 572 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG