ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 100/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28

septembrie 2006 și precizată ulterior, reclamantul P.O. a solicitat anularea deciziei

prin care pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul Român

pentru Imigrări i-a respins cererea de stabilire a domiciliului în România și

obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 100.000 Euro.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că prin decizia contestată pârâtul a respins neîntemeiat cererea sa de

stabilire a domiciliului în România, deși a dovedit îndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002.

Prin sentința civilă nr. 505 din 15

februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca fiind tardiv

formulată.

Această hotărâre a fost casată prin

decizia nr. 3055 din 14 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin această decizie, instanța de

recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, constatând

că acțiunea înregistrată la 28 septembrie 2006 nu a fost tardiv formulată față

de răspunsul autorității intimate, care a fost comunicat reclamantului la data

de 31 septembrie 2006.

În fond după casare, Curtea de Apel

București a pronunțat sentința civilă nr. 161 din 22 ianuarie 2008, prin care a

respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că decizia contestată a fost

motivată și justificată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 51/1991 și ale

Legii nr. 189/2002.

Recursul declarat de reclamant împotriva

acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 516 din 3 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de recurs a reținut că

legalitatea actului contestat a fost examinată formal, fără a se verifica dacă

reclamantul prezintă într-adevăr un pericol pentru siguranța națională sau

pentru ordinea publică și în vederea suplimentării probelor, prin solicitarea

de informații cu privire la faptele săvârșite, a fost casată hotărârea atacată

și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

După rejudecare, Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința

civilă nr. 699 din 9 februarie 2010, prin care a admis în parte acțiunea formulată

de reclamant, a anulat decizia de respingere a cererii de stabilire a

domiciliului în România comunicată reclamantului cu adresa nr. 50214/BF/S IV

din 2 august 2006, a obligat pârâtul să aprobe cererea reclamantului de

stabilire a domiciliului în România și a respins cererea de acordare a daunelor

morale.

Hotărând astfel, instanța de fond a

constatat că actul administrativ atacat nu a fost motivat, nu cuprinde

descrierea faptelor din care să reiasă că reclamantul a prezentat pericol social

pentru siguranța națională.

Prin faptul că autoritatea pârâtă nu

a furnizat reclamantului nici un indiciu privind faptele de care este acuzat și

care ar fi de natură să aducă atingere securității naționale, instanța de fond a

apreciat că nu s-au asigurat garanții minime împotriva arbitrariului administrației.

Cererea de acordare a daunelor

morale a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că în cauză nu s-a făcut dovada

prejudiciului suferit prin refuzul pârâtului, iar prin obligarea acestuia să

soluționeze cererea în sensul solicitat de reclamant s-a realizat o reparație morală

îndestulătoare.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în parte a hotărârii

atacate, în sensul admiterii cererii de daune morale și de obligare a pârâtului

să plătească suma de 100.000 Euro cu acest titlu. De asemenea, s-a solicitat

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a susținut că în mod

greșit i-a fost respinsă cererea de daune morale, deși a dovedit dauna morală care

i-a fost produsă, prin atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană,

precum și consecințele negative suferite pe plan psihic față de caracterul

nejustificat al refuzului autorității administrative de a-i aproba cererea de

stabilire a domiciliului în România.

Recurentul a învederat că a fost

victima unei suferințe morale indubitabile prin emiterea și susținerea cu

consecvență a deciziei de respingere a cererii de stabilire a domiciliului, cu repercusiuni

de imagine negativă nu numai în opinia publică , dar și în plan familial, prin

compromiterea relațiilor de familie, prin stresul trăit din cauza situației

litigioase. De asemenea, reclamantul a arătat că s-a creat un climat de neîncredere

printre conaționalii săi un sentiment de nesiguranță și teamă cu privire la

continuarea activității și un profund sentiment de nedreptate datorat faptului

că autoritățile nu au comunicat în nici un fel faptele imputate.

Prin recunoașterea caracterului

nejustificat al respingerii cererii sale de stabilire a domiciliului în România

reclamantul a considerat că nu s-a acordat o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciul moral suferit, deoarece nu s-a asigurat o reparație echitabilă, în

sensul dispozițiilor art. 41 din Convenția Europeană pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau

într-un interes legitim poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei

și eventual, reparații pentru daune morale.

Instanța de fond a interpretat

corect aceste dispoziții legale, constatând întemeiat că reclamantul nu a

dovedit existența unui prejudiciu moral prin refuzul autorității de aprobare a

cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României.

Argumentele invocate atât la fond,

cât și în recurs cu privire la suportarea unui prejudiciu moral prin atitudinea

culpabilă a autorității administrative nu pot fi reținute ca temei pentru

acordarea daunelor pretinse, întrucât au un caracter generic și nu se referă la

situația de fond concretă a recurentului – reclamant.

Din probele administrate în cauză

rezultă că respingerea cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă nu

a determinat alte măsuri împotriva recurentului – reclamant și nu a produs nici

un efect în ceea ce privește dreptul său de ședere temporară acordat până la

data de 8 noiembrie 2012, conform cărții de rezidență seria RTR 7724, astfel că

nu s-a adus atingere vieții de familie sau dreptului de a desfășura activitatea

economică autorizată.

De asemenea, nu pot fi reținute

susținerile privind afectarea relațiilor sociale prin existența unui sentiment

de neîncredere, inclusiv printre conaționali, dat fiind că decizia contestată

este un act unilateral cu caracter individual, care a fost adus la cunoștință

numai recurentului, fără a fi fost comunicat terților sau făcut public.

În consecință, actul dedus judecății

nu a fost de natură să producă efecte juridice în privința continuității și

legalității șederii recurentului – reclamant pe teritoriul României și nici nu

a provocat prejudiciul moral indicat prin acțiune, ceea ce a determinat în mod

corect respingerea ca neîntemeiată a cererii de acordare a daunelor morale.

Din acest motiv, în concordanță cu

dispozițiile art. 41 din Convenția Europeană a drepturilor omului și

libertăților, instanța de fond a apreciat corect că prin obligarea autorității

administrative să soluționeze cererea de stabilire a domiciliului în România în

sensul solicitat de recurentul – reclamant s-a realizat o reparație morală

îndestulătoare.

Critica din recurs privind omisiunea

de pronunțare asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată va fi de

asemenea respinsă, constatându-se că instanța de fond , cu ocazia rejudecării

cauzei, nu a fost investită cu o asemenea cerere în condițiile prevăzute de

art. 274 C. proc. civ.

Pe de altă parte, se reține că,

pentru nesoluționarea tuturor capetelor de cerere, recurentul – reclamant avea posibilitatea

să formuleze o cerere de completare a hotărârii, în baza dispozițiilor art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ.

Față de considerentele care au fost

expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate,

Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul P.O.

împotriva sentinței nr. 699 din 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2011.