ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2057/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ reclamanții M.K.A. și A.D. au chemat în judecată pârâta Autoritatea pentru Străini (în prezent Oficiul Român pentru Imigrări) solicitând anularea actelor administrative emise de pârâtă, prin care li s-a respins cererea de stabilire a domiciliului în România. Motivându-și acțiunea, reclamanții au arătat că respingerea cererii sub motivația că nu au avut ședere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori cererii, precum și că ar prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este în contradicție cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile, în condițiile în care cererea a fost depusă la 16 septembrie 2004, iar modificările legislative pe care se întemeiază refuzul au fost publicate în M. Of./27.11.2004.

Prin sentința civilă nr. 187 din 30 mai 2006, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea, ca nefondată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2158 din 24 aprilie 2007, a casat sentința, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță și cu îndrumarea de a soluționa cauza în raport cu legea în vigoare la data formulării cererii și a dispune înfățișarea documentelor emise de S.R.I., invocate în întâmpinare. Rejudecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 225/PI din 25 septembrie 2007 a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că pârâta a soluționat cererea recurenților în conformitate cu legea în vigoare la data depunerii cererii - 16 septembrie 2004, iar noua reglementare a intrat în vigoare la 1 decembrie 2004. Totodată, s-a reținut că respingerea cererii s-a datorat neîndeplinirii condițiilor legale la data depunerii cererii, cuprinse în O.U.G. nr. 194/2002, care prevedeau și condiția unei șederi temporare legale și continue, pe care reclamanții nu au îndeplinit-o, având un număr de ieșiri din țară de 414 și respectiv, 787 zile. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții M.K.A. și A.D. care, fără a-și încadra criticile în situațiile prevăzute la art. 304 și art. 3041 C. proc.

civ., au susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, apreciind în mod greșit că cererile de stabilire a domiciliului în România nu îndeplinesc condițiile legislației în vigoare. Astfel, susțin recurenții, potrivit legislației în vigoare, condiția unei șederi temporare legale și continue a fost îndeplinită chiar dacă au lipsit de pe teritoriul României perioada 414 zile și, respectiv, 787 zile, fiind vorba de o continuitate juridică și nu de o continuitate fizică a șederii temporare. A mai susținut că instanța de rejudecare nu s-a conformat prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., renunțând la administrarea unor probe stabilite prin decizia de casare.

Autoritatea publică intimată a formulat întâmpinare prin care a susținut că soluția instanței de fond este legală și temeinică și a solicitat respingerea recursului. Recursul este nefondat. În cauză este necontestat că recurenții, cetățeni străini, au depus la data de 16 septembrie 2004 o cerere pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România, care le-au fost respinse de către autoritatea competentă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. a) - f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu motivarea că nu au avut o ședere temporară continuă pe teritoriul României în perioada anterioară depunerii cererilor, recurentul având ieșiri din țară care au totalizat 414 zile, iar recurenta 787 zile, din care 304 zile consecutive.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la data formulării cererilor, străinii își pot stabili domiciliul în România dacă îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, între care și condiția unei șederi temporare legale și continue de cel puțin 6 ani. Recurenții nu neagă faptul că șederea lor pe teritoriul României a cunoscut întreruperile reținute de organul administrativ competent, dar susțin că cerința continuității șederii temporare în România trebuie interpretată ca referindu-se la „continuitatea solicitării și aprobării vizei de ședere în România, în condițiile legii”, interpretare lipsită de temei legal. Astfel, dispozițiile art. 71 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002 cereau ca șederea străinului să fie în același timp legală dar și continuă, ceea ce excludea întreruperile de natura celor înregistrate de cei doi recurenți. Astfel fiind, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod judicios faptul că cerințele art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 nu au fost îndeplinite la data solicitării dreptului de stabilire a domiciliului în România, autoritatea competentă exercitându-și dreptul de apreciere în condițiile legii. În ceea ce privește cea de-a doua critică formulată, rezultă că instanța de rejudecare nu și-a întemeiat soluția pe documentele menționate în întâmpinarea din primul dosar, astfel că solicitarea acestora nu mai era necesară, soluția fiind adoptată în temeiul art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 194/2002. În concluzie, recursul va fi respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.K.A.și A.D. împotriva sentinței civile nr. 225/PI din 25 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2008.