ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2057/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2057/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe calea contenciosului
administrativ reclamanții M.K.A. și A.D. au chemat în judecată pârâta
Autoritatea pentru Străini (în prezent Oficiul Român pentru Imigrări)
solicitând anularea actelor administrative emise de pârâtă, prin care li s-a
respins cererea de stabilire a domiciliului în România.
Motivându-și acțiunea,
reclamanții au arătat că respingerea cererii sub motivația că nu au avut ședere
temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori cererii, precum
și că ar prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este în
contradicție cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile,
în condițiile în care cererea a fost depusă la 16 septembrie 2004, iar
modificările legislative pe care se întemeiază refuzul au fost publicate în M.
Of./27.11.2004.
Prin sentința civilă nr. 187
din 30 mai 2006, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea, ca nefondată, iar
Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2158 din 24 aprilie 2007,
a casat sentința, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță și cu
îndrumarea de a soluționa cauza în raport cu legea în vigoare la data
formulării cererii și a dispune înfățișarea documentelor emise de S.R.I.,
invocate în întâmpinare.
Rejudecând cauza în fond
după casare, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și
fiscal, prin sentința civilă nr. 225/PI din 25 septembrie 2007 a respins
acțiunea reclamanților, ca nefondată.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de fond a reținut că pârâta a soluționat cererea recurenților
în conformitate cu legea în vigoare la data depunerii cererii - 16 septembrie
2004, iar noua reglementare a intrat în vigoare la 1 decembrie 2004. Totodată,
s-a reținut că respingerea cererii s-a datorat neîndeplinirii condițiilor
legale la data depunerii cererii, cuprinse în O.U.G. nr. 194/2002, care
prevedeau și condiția unei șederi temporare legale și continue, pe care
reclamanții nu au îndeplinit-o, având un număr de ieșiri din țară de 414 și
respectiv, 787 zile.
Împotriva sentinței
pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții M.K.A. și
A.D. care, fără a-și încadra criticile în situațiile prevăzute la art. 304 și art.
3041 C. proc. civ., au susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat o
hotărâre nelegală și netemeinică, apreciind în mod greșit că cererile de
stabilire a domiciliului în România nu îndeplinesc condițiile legislației în
vigoare.
Astfel, susțin recurenții,
potrivit legislației în vigoare, condiția unei șederi temporare legale și
continue a fost îndeplinită chiar dacă au lipsit de pe teritoriul României
perioada 414 zile și, respectiv, 787 zile, fiind vorba de o continuitate
juridică și nu de o continuitate fizică a șederii temporare.
A mai susținut că instanța
de rejudecare nu s-a conformat prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,
renunțând la administrarea unor probe stabilite prin decizia de casare.
Autoritatea publică intimată
a formulat întâmpinare prin care a susținut că soluția instanței de fond este
legală și temeinică și a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
În cauză este necontestat că
recurenții, cetățeni străini, au depus la data de 16 septembrie 2004 o cerere
pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România, care le-au fost respinse
de către autoritatea competentă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. a) - f) din
O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu motivarea că nu
au avut o ședere temporară continuă pe teritoriul României în perioada
anterioară depunerii cererilor, recurentul având ieșiri din țară care au
totalizat 414 zile, iar recurenta 787 zile, din care 304 zile consecutive.
Într-adevăr, potrivit
prevederilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la
data formulării cererilor, străinii își pot stabili domiciliul în România dacă
îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, între care și condiția unei șederi
temporare legale și continue de cel puțin 6 ani.
Recurenții nu neagă faptul
că șederea lor pe teritoriul României a cunoscut întreruperile reținute de
organul administrativ competent, dar susțin că cerința continuității șederii temporare
în România trebuie interpretată ca referindu-se la „continuitatea solicitării
și aprobării vizei de ședere în România, în condițiile legii”, interpretare
lipsită de temei legal.
Astfel, dispozițiile art. 71
alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 cereau ca șederea străinului să fie în
același timp legală dar și continuă, ceea ce excludea întreruperile de natura
celor înregistrate de cei doi recurenți.
Astfel fiind, rezultă că
instanța de fond a apreciat în mod judicios faptul că cerințele art. 71 alin. (1)
lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 nu au fost îndeplinite la data solicitării
dreptului de stabilire a domiciliului în România, autoritatea competentă
exercitându-și dreptul de apreciere în condițiile legii.
În ceea ce privește cea de-a
doua critică formulată, rezultă că instanța de rejudecare nu și-a întemeiat
soluția pe documentele menționate în întâmpinarea din primul dosar, astfel că
solicitarea acestora nu mai era necesară, soluția fiind adoptată în temeiul art.
71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002.
În concluzie, recursul va fi
respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de M.K.A.și A.D. împotriva sentinței civile nr. 225/PI din 25 septembrie 2007 a
Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 22 mai 2008.