ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2072/2007 pronunțată la data de 1 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.R. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini București, având ca obiect anularea Deciziei nr. 53044/BF/SIII din 11 ianuarie 2007 prin care a fost respinsă cererea reclamantului de stabilire a domiciliului pe teritoriul României. În considerentele sentinței pronunțate, instanța de fond a reținut că potrivit situației depusă de autoritatea pârâtă privind datele la care reclamantul a părăsit teritoriul României și cele la care acesta a intrat din nou pe teritoriul României, se constată că reclamantul a lipsit de pe teritoriul acestei țări mai mult de 10 luni consecutiv în perioada avută în vedere la soluționarea cererii de stabilire a domiciliului.

A reținut prima instanță că nu se poate vorbi de o ședere continuă în sensul art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, pentru ca reclamantul să fie îndreptățit să i se stabilească domiciliul pe teritoriul României. Împotriva acestei sentinței a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” și respectiv „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. A invocat și dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., solicitând examinarea cauzei sub toate aspectele. Ca un prim motiv de recurs, se invocă lipsa de rol activ a instanței de fond, întrucât deși s-a solicitat a fi obligată autoritatea pârâtă să depună modalitatea de determinare a numărului de 523 zile considerate perioada de absență de pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de stabilire a domiciliului, această proba nu a fost admisă, fiind apreciată în mod eronat ca inutilă. În plus arată recurentul-reclamant, instanța de fond nu a apreciat în mod corect faptul că ieșirile din țară efectuate de reclamant până la data de 17 mai 2005 au fost ocazionate de necesitatea stringentă de a soluționa diverse probleme ale societății al cărei administrator era la momentul respectiv.

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant critică nemotivarea soluției adoptate de instanța de fond, nefiind arătate „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Se precizează că instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, de vreme ce a avut în vedere doar precizările și actele depuse de autoritate, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Străini fără a o obliga pe aceasta să arate care a fost modalitatea de calcul a perioadelor în care cetățeanul S.R. s-a aflat în afara teritoriului țării în cursul celor cinci ani anterior momentului depunerii cererii de stabilire a domiciliului.

Intimatul Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative București (noua denumire a Autorității pentru Străini) a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului a nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

La data de 19 iulie 2006, recurentul-reclamant S.R., cetățean croat s-a adresat Serviciului pentru Străini al Municipiului București, solicitând stabilirea domiciliului în România, la momentul respectiv acesta aflându-se în evidențele Serviciului pentru Străini și având prelungit dreptul de ședere temporară în scopul desfășurării de activități comerciale, valabil până la data de 1 mai 2007. În urma analizării cererii și a actelor însoțitoare depuse de către recurentul-reclamant, Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative a comunicat acestuia cu adresa nr. 53044/B.F/III din 11 ianuarie 2007 că cererea sa de stabilire a domiciliului în România a fost respinsă în temeiul art. 70 alin. (1) lit. a) pct. I din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare, respectiv nu a avut ședere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii, întrucât a ieșit din țară 523 zile. Decizia de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România formulată de recurentul-reclamant a fost menținută de instanța de fond reținându-se că au fost aplicate în mod corect dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată și completată prin Legea nr. 306/2005. În adevăr potrivit art. 70 alin. (1) lit. a) pct. 1 din susmenționata O.U.G.

nr. 194/2002, străinii își pot stabili domiciliul în România dacă îndeplinesc următoarele condiții: …………………………………………………………………………… a) o ședere temporară continuă și legală în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii, astfel: i) șederea va fi considerată continuă atunci când perioada de absență de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni consecutiv și nu depășește în total 10 luni pe întreaga perioadă. Or, așa cum corect a reținut și instanța de fond, conform evidențelor autorității pârâte și calculelor făcute de aceasta, perioada de absență de pe teritoriul României a recurentului-reclamant depășește în total 10 luni pe întreaga perioadă de 5 ani anterior depunerii cererii și astfel șederea acestuia pe teritoriul României și-a pierdut caracterul continuu conform textului de lege mai sus citat.

Susținerea recurentului în sensul că instanța de fond nu a avut rol activ și nu a obligat autoritatea pârâtă să depună metodologia de calcul a acestui număr de zile nu este întemeiată, în primul rând pentru faptul că o astfel de metodologie nu există, iar în al doilea rând pentru faptul că perioada de absență de pe teritoriul României a fost calculată pe baza evidenței traficului de frontieră depusă la dosarul cauzei și nu pe baza ștampilelor aplicate în pașaportul recurentului despre care acesta afirmă că sunt ilizibile, deși au fost depuse chiar de el în susținerea valabilității actului atacat.

Trebuie observat și faptul că însăși recurentul-reclamant a recunoscut că a absentat în unele perioade de pe teritoriul României și a încercat să motiveze că ele nu pot fi considerate absente în sensul art. 70 alin. (1) lit. a) pct. 1 din actul normativ menționat pentru că ieșirile respective au fost determinate de „stringenta necesitate de a soluționa diverse probleme cu caracter comercial”. În acest sens instanța de fond în mod corect a apreciat că motivația invocată de recurentul-reclamant pentru părăsirea teritoriului României nu prezintă nici o relevanță, deoarece legiuitorul sancționează perioada de absență mai mare de 10 luni pe întreaga perioadă, indiferent de motivul acestei absențe.

Contrar celor susținute de recurent, hotărârea instanței de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, argumentându-se menținerea deciziei contestate și făcându-se trimitere la textul de lege aplicabil în cauză. Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică ce urmează a fi menținută, în baza art. 312 C. proc. civ. recursul formulat de reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.R. împotriva sentinței civile nr. 2072 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 mai 2008.