ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6429/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 5.394 din 19 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Pitești în dosarul nr. 10817/1999 - ca urmare a strămutării judecării cauzei de la Judecătoria Sectorului 1 București, dispuse prin Încheierea nr. 818 din 5 martie 1999 a Curții Supreme de Justiție -, a fost respinsă cererea, astfel cum a fost completată și precizată, formulată de reclamanții P.S. și D.R., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. H.N. S.A. București, I.C., A.M., V.I. și Primăria Sectorului 1 București. În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamanții nu au făcut nicio dovadă a faptului că la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu pârâții au fost încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995 și nici nu se poate invoca ipoteza vânzării lucrului altuia în situația în care statul este proprietar legitim.

Reclamanții au făcut dovada că au urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, iar în lipsa unui raport de expertiză în specialitatea construcții, nu se poate stabili care parte din imobilul în litigiu a fost preluat de la M.P. și care parte de la D.A.M. Prin Decizia nr. 894 din 28 mai 2003 pronunțată în dosarul nr. 432/2003, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței menționate. Prin Decizia civilă nr. 896 din 06 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 3738/2003, a fost admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei menționate, s-au casat decizia și sentința, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Judecătoria Pitești, pentru clarificarea valorii obiectului cererii.

Prin Decizia civilă nr. 1.230 din 28 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 3526/46/2006, a fost admisă contestația în anulare formulată de către pârâta S.M. împotriva Deciziei nr. 896 din 06 iunie 2006, ce a fost anulată și, rejudecându-se recursul, s-a admis calea de atac formulată de reclamanții P.S. și D.R. împotriva Deciziei civile nr. 894 din 28 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. 423/20003, pe care a casat-o, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Judecătoria Pitești pentru efectuarea expertizei tehnice, în vederea stabilirii cu prioritate a competenței de soluționare a acțiunii în raport de criteriul valorii obiectului și pentru soluționarea cauzei în contradictoriu cu toți pârâții: V.I.M., I.C., S.M.

(moștenitoare a pârâtei A.M., decedată la data de 23 ianuarie 2003), Consiliul General ala Municipiului București și S.C. H.N. S.A. București. Prin Sentința civilă nr. 6.769 din 30 noiembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 8522/280/2006 (număr vechi 8545/2006), Judecătoria Pitești a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă. Prin Sentința nr. 241 din 19 noiembrie 2009, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis acțiunea precizată și completată formulată de reclamanți și s-a dispus obligarea pârâților de a lăsa reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. Clucerului, compus din construcție S+P+E, identificată de expert constructor B.M.

și teren în suprafață de 579,61 mp, identificat și evidențiat de expert D.I., lucrări ce fac parte integrantă din sentință. Totodată, a fost constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2309/20704 din 19 decembrie 1996, nr. 2308/20464 din 17 decembrie 1996 și nr. 3127/26171 din 24 ianuarie 1997, cu cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 1936, Societatea Anonimă Saral București a vândut cumpărătorului P.C.M.

suprafața de 573,36 mp situată în parcela nr. 13, ce face parte din terenul proprietatea societății situat în București, Șoseaua Kisseleff și având o fațadă în strada Clucerului nr. 90, act transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 12248 din 4 iunie 1936. Pe teren, proprietarul a realizat, pe baza autorizației de construire, un corp de clădire din zid cu pivniță, parter, etaj și la fațadă pe aliniere împrejmuire cu grilaj de fier pe soclu din zidărie, construcție ce a fost realizată pe terenul arătat și în condițiile stabilite de autorizație, imobil ce face obiectul procesului de față, aspect necontestat de niciuna dintre părți. Prin actul de donațiune întocmit la data de 13 august 1947 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 22500, P.C.M.

a donat fiicei sale A.M.D., nuda proprietate a apartamentului situat în București, strada P.M. nr. 11, compus din trei camere și hol, precum și atenansele de la parter și subsol, restul rămânând în proprietatea donatorului conform specificării făcute în act. Din cuprinsul certificatului de calitate de moștenitor nr. 9 din 11 martie 1997, emis de Biroul Notarului Public M.D., rezultă că de pe urma defunctei D.A.M., decedată la 02 mai 1995 - fiica lui M.P. - au rămas ca moștenitori D.R. și P.S. - reclamanții din cauza de față - în calitate de descendenți de gradul I ai defunctei.

Prin urmare reclamanții, conform certificatului de moștenitor sus-arătat coroborat cu actele de stare civilă aflate la dosar, sunt nepoții de fiică ai autorului M.C.P., autor care figurează în anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, poziția nr. 4960 ca fiind naționalizat cu 6 apartamente în București, strada C. Tribunalul a reținut că la data apariției decretului de naționalizare, autorul reclamanților era pensionar, astfel cum rezultă din adresa nr. 7425 din 21 martie 1947 a Ministerului Afacerilor Interne și Deciziunea 146.452 din 05 mai 1950, pentru revizuirea drepturilor la pensie prin care luându-se în examinare cazul pensionarului M.P. și constatându-se că acesta a fost expropriat, comisiunea i-a aplicat dispozițiunile art. 1 din Decretul nr. 3/1950, cu consecința anulării dreptului de pensionare.

Autorul reclamanților s-a adresat fostului Consiliu de Stat al Republicii Socialiste România și fostului Președinte al Comitetului pentru Problemele Administrației Locative, solicitând să se constate că naționalizarea imobilului s-a făcut cu încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950 (autorul reclamanților făcând parte din categoriile exceptate de la naționalizare), cu toate acestea i se face cunoscut că bunul a cărui restituire o solicită a intrat în proprietatea statului. În raport de această situație de fapt și de prevederile actului de naționalizare, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la o persoană ce făcea parte dintr-una din categoriile exceptate de la naționalizare.

Ulterior, reclamanții au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 566 din 27 mai 1996, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 au formulat notificare. Din cuprinsul adresei nr. 1171 din 17 martie 1998 a S.C. H.N. S.A. București, rezultă că în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 au fost vândute următoarele apartamente din imobilul situat în strada Clucerului 88, sector 1 București: apartamentul nr. 1, parter, a fost vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 2308 din 17 decembrie 1996 lui I.C. și C.C., apartamentul nr. 2, etaj 1, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3127 din 24 martie 1997 lui A.M. și apartamentul nr. 3, etaj I, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 2309 din 19 decembrie 1996 lui V.I., contracte depuse la dosar.

În cauză, deși reclamanții au formulat cerere de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentele în litigiu au fost vândute chiriașilor cumpărători înainte de soluționarea cererii de restituire depuse în termen de reclamanți. Situația este similară cu cea din cauza P., în care Curtea Europeană a reținut că s-a creat o situație de incertitudine și nesiguranță juridică, deoarece deși prevederile legislației interne interziceau vânzarea imobilelor către chiriași înainte de a se clarifica situația lor juridică și a se verifica valabilitatea titlului statului, acesta din urmă a vândut imobilul către chiriași.

Prin urmare, reclamanții se găsesc în situația în care au un "bun" în sensul Convenției, însă există și o ingerință în dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, ingerință care a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamanților și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru se poate realiza prin restituirea în natură a imobilului către reclamanți, cu consecința constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în beneficiul pârâților.

Noțiunea de "bun" are un caracter autonom în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, intrând în această categorie atât "bunul actual" constând într-un titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar și "speranța legitimă" care decurge din "interesul patrimonial" născut din prevederea expresă și neechivocă a legii speciale, în sensul că proprietarul nu și-a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către stat. Vânzarea de către stat, chiar și unor terți de bună credință a bunului altuia și chiar anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamanților, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Legea nr. 112/1995, invocată de Stat și de către pârâți, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză, reglementa doar vânzarea bunurilor intrate legal în patrimoniul statului.

În ceea ce privește apărarea pârâților în sensul că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 - procedură suspendată până la soluționarea cauzei de față -, tribunalul a reținut pe de o parte că, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu, cum este cazul în speță, persoana îndreptățită își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării și numai în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale persoana îndreptățită are dreptul și totodată obligația de a notifica organele de conducere ale acesteia pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, iar pe de altă parte, pârâții nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului imobilului și Legea nr. 1/2009, lege prin apariția căreia riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorilor este eliminat.

Prin rapoartele de expertiză întocmite în dosarul tribunalului în primă instanță, de către experții B.M. și D.I. - lucrări la care pârâții nu au avut obiecțiuni, a fost identificată proprietatea imobiliară a reclamanților, conchizându-se pe de o parte că apartamentele înstrăinate fac parte din proprietatea autorului reclamantelor P.C.M., conform autorizației de construire, expertul procedând la identificare în concret a subsolului, parterului și etajului I, singurul care nu a făcut obiectul înstrăinării fiind garajul situat la subsol, ce face parte integrantă din prezenta sentință și pe de altă parte, că în ceea ce privește terenul, conform autorizației are suprafața totală de 579,61 mp. Au arătat de asemenea experții, că în raport de situația din teren și actele dosarului a rezultat că imobilul S+P+E a fost executat de P.C.M.

și este cel de la poziția nr. 4960, fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, identificarea și măsurarea terenului fiind făcută cu aparate de ultimă generație. Prin Decizia civilă nr. 63 din 6 mai 2010, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței menționate de pârâții Primăria Municipiului București, S.M., C.C. și C.V. Prin Decizia nr. 4.627 din 31 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca tardiv recursul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva Deciziei nr. 63 din 6 mai 2010 a Curții de Apel Pitești și a admis recursurile declarate de pârâții S.M., C.C. și C.V. împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Pentru a decide astfel, s-a constatat că instanța a omis a se pronunța asupra unui motiv de apel formulat de pârâta S.M., prin care a invocat nedovedirea de către reclamanți a faptului că i-ar fi adus la cunoștință intenția de a-și redobândi proprietatea iar, pe de altă parte, instanța de apel și-a depășit limitele învestirii sale și a încălcat principiul disponibilității părților, motivându-și soluția pe prevederile Legii nr. 10/2001, care nu exista la data introducerii acțiunii - 2 octombrie 1997, reclamanții indicând drept temei juridic prevederile art. 480 - 481 C. civ. și ale Legii nr. 112/1995. Prin Decizia nr. 100 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a respins apelurile formulate de pârâții S.M., C.C.

și C.V., reținând, în esență, următoarele: Prin decizia de casare s-au admis numai recursurile formulate de pârâții S.M., C.C. și C.V., astfel că sentința apelată se impune a fi analizată doar prin prisma motivelor de apel invocate de către aceștia, nu și a celor formulate de pârâtul Municipiul București. Prima instanță a făcut o analiză corespunzătoare a susținerilor părților, a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale și nu se impune schimbarea soluției pronunțată în cauză. Apelurile motivate de către apelanții-pârâți nu critică sentința sub aspectul reținerii faptului că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut nelegal în cauză, autorul reclamanților, respectiv bunicul acestora, fiind exceptat potrivit art. II prin prisma categoriei sociale, aceea de pensionar la data aplicării acestui act normativ, ceea ce rămâne câștigat cauzei și nu se mai impune a fi analizat.

Constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului casă și teren din litigiu, aceasta echivalează cu recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților, drept care nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului M.P., astfel că reclamanții din cauza de față, moștenitorii acestuia, au dreptul și interesul patrimonial de a solicita restituirea în natură a bunului care le aparține. S-a stabilit cu Cererea nr. 566 din 27 mai 1996, intenția reclamanților de a-și redobândi proprietatea ce a aparținut autorului lor. Această cerere este menționată și în mapa contractului de vânzare-cumpărare nr. 3127/26171 din 24 ianuarie 1997 al pârâtei A.M.

Apelanții-pârâți au considerat că au dobândit dreptul de proprietate asupra unităților locative determinate prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea cadrului normativ prevăzut de Legea nr. 112/1995, cât și cu bună-credință pentru a le reda valoarea titlului de proprietate valabil și preferabil, chiar dacă imobilul a fost dobândit de la un terț (statul), care nu avea un drept de proprietate.

Chiriașii au cunoscut cadrul de naționalizare al imobilelor prin faptul că au ajuns să le folosească și că în speță nu a fost respectat termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995, necesar depunerii cererii persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, de procedura specială de soluționare în care se clarifica natura de imobil "fără titlu" ori "cu titlu", avându-se în vedere că regula instituită în art. 1, de reglementare numai a situației imobilelor cu destinație de locuințe preluate "cu titlu", se puteau vinde către chiriași. În speță, actul naționalizării este lipsit de eficiență, deoarece au fost încălcate dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, prin care s-au exceptat de la naționalizare imobilele unor categorii de proprietari și statul nu poate invoca proprietatea în baza unui titlu nevalabil prin a vinde imobilul în baza Legii nr. 112/1995.

Contestarea titlului statului de către adevărații proprietari ai imobilului rezultă din notarea cererii nr. 566 din 27 mai 1996, ce se află în mapa fiecărui contract de vânzare-cumpărare, fiind evidențiată în lista Primăriei Sectorului 1, Serviciul Spațiu Locativ, la poziția 457. Anterior întocmirii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, reclamanții au depus cerere în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu, astfel că verificarea faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acțiuni în revendicare, s-ar fi înscris în cadrul minimelor diligențe pe care cumpărătorii trebuiau să le facă înainte de încheierea actului de dobândire, pentru că numai astfel buna lor credință, întemeiată pe eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului, este lipsită de orice culpă sau îndoială, cu consecința salvării actului de la nulitate.

Legea ocrotește buna credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situația juridică a bunului. Cum în speță este exclusă buna-credință a pârâților cumpărători, care, cu minime diligențe puteau să afle că titlul statului a fost contestat prin demersurile făcute de adevărații proprietari la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, în mod corect s-a reținut că actele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită și cu fraudarea intereselor reclamanților, conform art. 966 și 968 C. civ. S-a stabilit și cu contractul de prestări servicii de administrare imobiliară nr. 41433 din 19 august 1996 și Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995, faptul că întocmirea actelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută numai după clarificarea situației juridice a locuințelor, ceea ce în speță nu s-a așteptat.

Pentru aceste considerente, nu mai era necesară altă înștiințare a locatarilor pentru intenția de redobândire a proprietății anterioare.

Prin urmare, înstrăinările către apelanții-pârâți nu s-au făcut cu respectarea condițiilor cerute de Legea nr. 112/1995, avându-se în vedere și jurisprudența CEDO (cauzele Păduraru, Porțeanu), din care rezultă că și "o procedură care constată buna credință a cumpărătorului, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu are niciun efect asupra existenței dreptului de proprietate al adevăratului proprietar". Susținerile apelanților în sensul că nu au fost avute în vedere îndrumările Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt nejustificate, având în vedere faptul că prin această decizie s-au avut în vedere acțiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce în speță nu e cazul pentru că acțiunea a fost introdusă anterior apariției acestei legi (2 octombrie 1997). Instanța de fond a statuat corect faptul că în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicarea imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat al unui bun al altuia, fie și unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri,

se analizează într-o privare de bunuri contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Prin urmare, se justifică în speță soluția pronunțată de către instanța de fond, având în vedere că actele de vânzare-cumpărare s-au încheiat prin încălcarea legii și cu fraudarea intereselor reclamanților. Nu pot fi considerate contractele de vânzare-cumpărare drept titluri de proprietate valabile și prin urmare ele nu sunt preferabile titlului de proprietate al reclamanților. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții S.M., C.C. și C.V., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. Prin motivele de recurs, pârâta S.M. a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că actul de vânzare - cumpărare ar fi fost încheiat fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cererea reclamanților pentru restituirea în natură a întregului imobil, implicit a proprietarei, defuncta A.M., autoarea recurentei S.M., nu putea fi soluționată pozitiv, întrucât aceștia nu îndeplineau condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 112/1995, în sensul că nu locuiau în imobil în calitate de chiriași, iar spațiul respectiv nu era disponibil, fiind ocupat de chiriași pe baza unor contracte de închiriere. Pe de altă parte, în favoarea pârâtei operează prezumția de bună credință, mai mult, la data vânzării apartamentelor, chiriașii au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar. Această situație rezultă din faptul că, la data vânzării, statul era proprietarul apartamentului, titlul său nefiind desființat prin vreo hotărâre judecătorească.

Cumpărătorii au fost convinși că încheie contractul cu adevăratul proprietar, neputând să aprecieze, chiar cu diligențe normale în ce măsură titlul statului era sau nu valabil. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională se pronunțase la acea dată cu privire la constituționalitatea Decretului nr. 92/1950 (în acest sens, Decizia nr. 3/1993, Decizia nr. 21/1993 și Decizia 73/1995) și a Legii nr. 112/1995. Condiția erorii comune și invincibile, presupune că titularul aparent al dreptului real, Statul Român, creează tuturor convingerea legitimă, că este titularul dreptului respectiv, astfel încât, orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul, fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a susținut, totodată, că instanța de apel a omis să analizeze și să se pronunțe în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995, de asemenea, în legătură cu Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin acestea se încalcă dreptul de proprietate al dobânditorului de bună-credință.

Recurenta a mai susținut că a fost ignorată practica judiciară a Curții Europene în ceea ce privește drepturile chiriașilor proprietari (cauza Străin și alții împotriva României - hotărârea din 30 iunie 2005, cauza Atanasiu și alții împotriva României - hotărârea din 12 octombrie 2010), prin care s-a statuat că reclamanții nu pot invoca existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, întrucât, la data vânzării apartamentelor către chiriași în baza Legii nr. 112/1995, nu li se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească și prin care să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului. 2. Prin motivele de recurs, pârâții C.C. și C.V.

au arătat că, în mod greșit, s-a apreciat că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu rea-credință, deoarece contractul a fost încheiat după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege, iar reclamanții, deși au cerut inițial, în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură, la data de 27 mai 1996 au anulat această cerere, solicitând despăgubiri bănești. Buna-credință a statului vânzător și a chiriașilor cumpărători s-a păstrat și după această dată, deoarece din acel moment s-a știut că reclamanții intenționează să obțină despăgubiri bănești, iar nu restituirea în natură a imobilului. De altfel, acest lucru nu era posibil în baza Legii nr. 112/1995, foștii proprietari nelocuind în imobil, iar imobilul nefiind liber.

Nici notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care reclamanții au solicitat restituirea în natură, nu conduce la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, deoarece până la data încheierii contractului, nu fusese invocată aplicarea nelegală a decretului de naționalizare. Or, și sub acest aspect, părțile au fost de bună-credință, exceptarea de aplicarea naționalizării fiind stabilită doar cu ocazia acestui proces, deși după mulți ani (19 noiembrie 2009) și de o manieră discutabilă. Chiriașii au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, iar titlul statului nu fusese desființat prin vreo hotărâre judecătorească, în favoarea lor operând prezumția de bună-credință.

Cât privește verificarea registrelor instanțelor, pentru a afla dacă nu cumva există cerere de revendicare, argumentele instanței pe acest aspect sunt formale, deoarece chiriașii știau deja că proprietarii solicită doar despăgubiri prin echivalent bănesc și, oricum, nu se poate proba că această verificare nu a fost făcută. Contractul de vânzare-cumpărare reprezentând un titlu valabil, este preferabil titlului moștenitorilor foștilor proprietari. Practica internațională pe care o invocă în folosul lor reclamanții este favorabilă recurenților C.: în timp ce reclamanții nu pot invoca folosul lor un bun câștigat, chiriașii cumpărători sunt îndreptățiți la o speranță legitimă. Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001 oferă o simplă speranță de restituire, nu o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO.

Foștii proprietari și-au păstrat calitatea de proprietari, dar primesc exercitarea ei numai după obținerea unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătorești. Imobilul în discuție, chiar și abuziv s-a transmis de facto în patrimoniul statului, care, din acel moment, a exercitat toate atributele dreptului de proprietate, comportându-se ca un verus dominus. În recunoașterea supraviețuirii unui vechi drept de proprietate care de mult timp a fost imposibil de exercitat, acest drept reprezintă un bun, dar nu poate fi considerat, în sensul dispozițiilor CEDO, un bun actual. De aceea, admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, care au respectat legea și au fost de bună-credință, ar aduce gravă atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Deși formulate prin cereri de recurs distincte, criticile pârâților persoane fizice vizează aspecte comune, respectiv modul de soluționare, de către instanța de apel, a cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pentru două apartamente din imobilul situat în București, str. C., în temeiul Legii nr. 112/1995 și a cererii în revendicarea aceluiași imobil, astfel încât vor fi analizate împreună, după cum urmează: În ceea ce privește cererea în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de către chiriașii din imobilul în litigiu (respectiv, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2308 din 17 decembrie 1996 încheiat de C.I.

și C.C. pentru apartamentul nr. 1 de la parter și contractul de vânzare-cumpărare nr. 3127 din 24 martie 1997 încheiat de A.M. - autoarea recurentei S.M. - pentru apartamentul nr. 2 de la etajul 1), prima instanță a apreciat - iar instanța de apel a confirmat - că pârâții nu au fost de bună - credință la momentul contractării, astfel încât, în aplicarea art. 45 din Legea nr. 10/2001, au constatat nulitatea absolută a contractelor. Pentru adoptarea acestei dispoziții, confirmată în apel, s-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu de către stat de la autorul reclamanților, M.C.P. - fapt necontestat prin motivele de apel de către pârâți -, iar reclamanții au formulat cerere de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, care nu era soluționată la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare în discuție.

S-a mai reținut că mențiunea formulării cererii de restituire în natură nr. 566 din 27 mai 1996 se află în mapa fiecărui contract de vânzare-cumpărare, fiind evidențiată în lista Primăriei Sectorului 1, Serviciul Spațiu Locativ, la poziția 457. Această situație de fapt nu poate fi reevaluată de către această instanță de control judiciar, ale cărei atribuții se circumscriu verificării legalității deciziei recurate, nu și a temeiniciei acesteia, pe baza probatoriului administrat. Din această perspectivă, nu pot fi reținute susținerile recurenților C.C. și C.V. în sensul că reclamanții ar fi formulat o cerere pentru acordarea de despăgubiri bănești, și nu de restituire în natură, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Nu a fost indicat, de altfel, niciun înscris din care să reiasă eventuala convertire a pretenției inițiale de restituire în natură într-o solicitare de acordare de despăgubiri, cererea datată 27 mai 1996, la care se face referire prin motivele de recurs, fiind chiar cea prin care s-a solicitat restituirea în natură. În raport de situația de fapt reținută, este corectă concluzia instanțelor de fond în sensul că pârâții nu s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului. Pentru a opera protecția legală, nu este suficientă simpla bună-credință, constând în credința subiectivă a cumpărătorului că vânzătorul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind necesară întrunirea unei situații obiective apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, în care s-ar fi aflat orice persoană în locul cumpărătorului.

Fiind vorba despre principiul de drept error communis facit jus, recunoscut de literatura de specialitate ca aplicabil în materia efectelor nulității unui act juridic, în cazul subdobânditorului cu titlu oneros al bunului aparținând altei persoane decât vânzătorul, nu operează vreo prezumție de bună-credință (care, dealtfel, este consacrată legal, prin art. 1899 alin. (2) C. civ., doar în ipoteza particulară a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin prescripția achizitivă de scurtă - durată), ambele condiții de aplicare a principiului enunțat trebuind a fi dovedite de către cel care îl invocă, respectiv recurenții - pârâți din cauză. Buna-credință cerută în acest caz trebuie să fie absolută, lipsită de orice culpă sau îndoială.

Formularea unei cereri de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995 de către adevăratul proprietar este suficientă pentru înlăturarea bunei-credințe a dobânditorului, cât timp aceasta demonstrează intenția proprietarului deposedat abuziv de către stat de a redobândi posesia bunului, iar pârâții, prin minime diligențe, ar fi putut afla despre formularea cererii de către reclamanți. De altfel, la data contractării de către chiriași, fusese adoptată Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care s-a arătat că întocmirea actelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută numai după clarificarea situației juridice a locuințelor, ceea ce în speță nu s-a așteptat.

Convingerea pârâților în sensul că această cerere nu putea fi soluționată pozitiv este una subiectivă, care nu poate fundamenta buna-credință cerută pentru aplicarea principiului error communis facit jus, cât timp cererea reclamanților nu fusese soluționată până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între pârâți. Pe de altă parte, prin H.G.

nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut, în art. 1 alin. (5) că "Imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun". Ca atare, după adoptarea acestei hotărâri de guvern, era posibilă oricând formularea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, prin care adevăratul proprietar să solicite restituirea în natură a apartamentului (ceea ce s-a și întâmplat, reclamanții formulând cererea de față), ceea ce înseamnă că potențiala cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 era afectată de riscul recunoașterii posesiei pe cale judecătorească în favoarea adevăratului proprietar, risc pe care pârâții din cauză și l-au asumat, cu consecința imposibilității existenței unei atitudini de bună - credință, astfel cum a fost definită anterior.

În ceea ce privește cererea în revendicare, se constată că, prin criticile formulate, recurenții pornesc de la premisa formulării acesteia împotriva unor cumpărători de bună-credință, care se prevalează de un titlu valabil de proprietate, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Or, această premisă este greșită, în condițiile în care, în prealabil soluționării cererii în revendicare, prima instanță a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, astfel încât aceștia nu pot opune reclamanților un titlu de proprietate, aflându-se în situația unor posesori neproprietari.

Desființate fiind contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu mai există niciun impediment pentru restituirea în natură către reclamanți a apartamentelor înstrăinate către chiriași, iar redobândirea posesiei, ca stare de fapt, poate avea loc, în speță, chiar în cadrul cererii în revendicare, ce a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 1997. Potrivit art. 46 (fost 47) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei." Această prevedere nu a fost constatată ca fiind neconstituțională, recurenta S.M.

făcând, în mod greșit, referire la Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale, care nu este relevantă în speță.

Prin acea decizie, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor actualului art. 47 din Legea nr. 10/2001, fost 48, ce privește situația respingerii, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, a unor acțiuni având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, până la data intrării în vigoare a legii, situație ce nu este întrunită în speță, în care cererea era pendinte la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind relevante dispozițiile art. 46 (fost 47) alin. (1). Pe temeiul acestor dispoziții, în cazul acțiunilor pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 - în virtutea efectului de imediată aplicare a legii noi situațiilor juridice nesoluționate definitiv la acel moment -, însă, din punct de vedere procedural, alegerea căii de valorificare a dreptului subiectiv a fost lăsată titularului dreptului, acesta putând opta între continuarea judecății și inițierea procedurii prevăzute de legea specială.

În cauză, reclamanții au optat pentru continuarea judecății (din moment ce nu ar fi putut obține restituirea în natură în cadrul Legii nr. 10/2001, până la anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995) și, deși au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura începută în baza acestei legi este, în prezent, suspendată, dându-se eficiență principiului electa una via. În soluționarea cererii în revendicare a cărei judecată a fost continuată după începerea activității Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere condițiile în care proprietarii deposedați abuziv de către stat pot beneficia de restituirea în natură, astfel cum acestea sunt prevăzute în Legea nr. 10/2001, iar, în speță, ca urmare a desființării contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură, care reprezintă regula în materia măsurilor reparatorii preconizate prin legea specială.

Prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, la care a făcut referire pârâta S.M. prin motivele de recurs, nu sunt incidente în cauză, deoarece restituirea în natură în cazul reglementat ar fi împiedicată doar dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Or, constatându-se nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, nu există nicio rațiune pentru aplicarea regulii restituirii în natură a imobilului. Din punct de vedere procedural, nu se poate pretinde reclamanților să parcurgă procedura Legii nr. 10/2001 pentru a beneficia de restituirea în natură, din moment ce, după cum s-a arătat, li s-a recunoscut dreptul de a alege procedura în care să-și valorifice dreptul de proprietate, cu aceleași consecințe ca în cazul în care ar fi optat pentru cealaltă procedură, respectiv obținerea aceleiași măsuri reparatorii.

Referirea la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii nu este relevantă în cauză, deoarece, astfel cum, în mod corect, s-a arătat în decizia de apel, decizia dată în interesul legii are în vedere situația cererilor în revendicare formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul în speță. Corelația dintre dreptul comun și Legea nr. 10/2001 în cazul cererilor în revendicare formulate anterior datei de 11 februarie 2001 este reglementată prin art. 46 alin. (1) din lege, anterior citat, în sensul opțiunii persoanei îndreptățite, cu efecte egale, pentru una sau alta dintre proceduri.

Nici referirea la cauza Atanasiu ș.a. contra României, soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 octombrie 2010) nu este utilă în speță, întrucât aprecierile Curții cu privire la inexistența unui "bun actual" în patrimoniul petentei Atanasiu din acea cauză - în absența unei hotărâri judecătorești prin care s-ar fi dispus restituirea în natură a imobilului - au fost făcute în contextul în care restituirea în natură a apartamentului ce a generat litigiul nu mai era posibilă, dat fiind că se respinsese cererea sa în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriașul din respectivul apartament. Chiar și în această situație, Curtea a reținut că petenta are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, constând în dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, înțeles ca "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern.

Or, în speță, cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost admisă, situație în care reclamanții beneficiază de măsurile reparatorii recunoscute de Legea nr. 10/2001, respectiv restituirea în natură, care este, în acest caz, este posibilă. Dreptul reclamanților la restituirea în natură reprezintă un "bun" înțeles ca interes patrimonial, care trebuie recunoscut și valorificat chiar în prezenta acțiune în revendicare, în caz contrar, reclamanții fiind privați în mod nejustificat de bun, în absența oricărui impediment la restituirea în natură. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, făcând o aplicare corespunzătoare a legii, motiv pentru care va respinge recursurile ca nefondate, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții S.M., C.C. și C.V. împotriva Deciziei nr. 100/A din 16 noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - AM