ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6429/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6429/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5.394 din 19

septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Pitești în dosarul nr. 10817/1999 -

ca urmare a strămutării judecării cauzei de la Judecătoria Sectorului 1

București, dispuse prin Încheierea nr. 818 din 5 martie 1999 a Curții Supreme

de Justiție -, a fost respinsă cererea, astfel cum a fost completată și

precizată, formulată de reclamanții P.S. și D.R., în contradictoriu cu pârâții

Consiliul General al Municipiului București, S.C. H.N. S.A. București, I.C.,

A.M., V.I. și Primăria Sectorului 1 București.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamanții nu au făcut nicio dovadă a

faptului că la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu pârâții au fost

încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995 și nici nu se poate

invoca ipoteza vânzării lucrului altuia în situația în care statul este

proprietar legitim. Reclamanții au făcut dovada că au urmat procedura

instituită de Legea nr. 10/2001, iar în lipsa unui raport de expertiză în

specialitatea construcții, nu se poate stabili care parte din imobilul în litigiu

a fost preluat de la M.P. și care parte de la D.A.M.

Prin Decizia nr. 894

din 28 mai 2003 pronunțată în dosarul nr. 432/2003, Tribunalul Argeș, secția

civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanți împotriva

sentinței menționate.

Prin Decizia civilă

nr. 896 din 06 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr.

3738/2003, a fost admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei

menționate, s-au casat decizia și sentința, iar cauza a fost trimisă spre

rejudecare la Judecătoria Pitești, pentru clarificarea valorii obiectului

cererii.

Prin Decizia civilă

nr. 1.230 din 28 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în

dosarul nr. 3526/46/2006, a fost admisă contestația în anulare formulată de

către pârâta S.M. împotriva Deciziei nr. 896 din 06 iunie 2006, ce a fost

anulată și, rejudecându-se recursul, s-a admis calea de atac formulată de

reclamanții P.S. și D.R. împotriva Deciziei civile nr. 894 din 28 mai 2003

pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. 423/20003, pe care a casat-o, iar

cauza a fost trimisă spre rejudecare la Judecătoria Pitești pentru efectuarea

expertizei tehnice, în vederea stabilirii cu prioritate a competenței de

soluționare a acțiunii în raport de criteriul valorii obiectului și pentru

soluționarea cauzei în contradictoriu cu toți pârâții: V.I.M., I.C., S.M.

(moștenitoare a pârâtei A.M., decedată la data de 23 ianuarie 2003), Consiliul

General ala Municipiului București și S.C. H.N. S.A. București.

Prin Sentința civilă

nr. 6.769 din 30 noiembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 8522/280/2006 (număr

vechi 8545/2006), Judecătoria Pitești a admis excepția necompetentei materiale

și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Argeș,

secția civilă.

Prin Sentința nr. 241

din 19 noiembrie 2009, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis acțiunea

precizată și completată formulată de reclamanți și s-a dispus obligarea

pârâților de a lăsa reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilul situat în București, str. Clucerului, compus din construcție S+P+E,

identificată de expert constructor B.M. și teren în suprafață de 579,61 mp,

identificat și evidențiat de expert D.I., lucrări ce fac parte integrantă din

sentință.

Totodată, a fost

constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.

2309/20704 din 19 decembrie 1996, nr. 2308/20464 din 17 decembrie 1996 și nr.

3127/26171 din 24 ianuarie 1997, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie

1936, Societatea Anonimă Saral București a vândut cumpărătorului P.C.M.

suprafața de 573,36 mp situată în parcela nr. 13, ce face parte din terenul

proprietatea societății situat în București, Șoseaua Kisseleff și având o

fațadă în strada Clucerului nr. 90, act transcris la Grefa Tribunalului Ilfov

sub nr. 12248 din 4 iunie 1936. Pe teren, proprietarul a realizat, pe baza

autorizației de construire, un corp de clădire din zid cu pivniță, parter, etaj

și la fațadă pe aliniere împrejmuire cu grilaj de fier pe soclu din zidărie,

construcție ce a fost realizată pe terenul arătat și în condițiile stabilite de

autorizație, imobil ce face obiectul procesului de față, aspect necontestat de

niciuna dintre părți.

Prin actul de

donațiune întocmit la data de 13 august 1947 și transcris la Grefa Tribunalului

Ilfov sub nr. 22500, P.C.M. a donat fiicei sale A.M.D., nuda proprietate a

apartamentului situat în București, strada P.M. nr. 11, compus din trei camere

și hol, precum și atenansele de la parter și subsol, restul rămânând în

proprietatea donatorului conform specificării făcute în act.

Din cuprinsul

certificatului de calitate de moștenitor nr. 9 din 11 martie 1997, emis de

Biroul Notarului Public M.D., rezultă că de pe urma defunctei D.A.M., decedată

la 02 mai 1995 - fiica lui M.P. - au rămas ca moștenitori D.R. și P.S. -

reclamanții din cauza de față - în calitate de descendenți de gradul I ai

defunctei. Prin urmare reclamanții, conform certificatului de moștenitor

sus-arătat coroborat cu actele de stare civilă aflate la dosar, sunt nepoții de

fiică ai autorului M.C.P., autor care figurează în anexa la Decretul de

naționalizare nr. 92/1950, poziția nr. 4960 ca fiind naționalizat cu 6

apartamente în București, strada C.

Tribunalul a reținut

că la data apariției decretului de naționalizare, autorul reclamanților era

pensionar, astfel cum rezultă din adresa nr. 7425 din 21 martie 1947 a

Ministerului Afacerilor Interne și Deciziunea 146.452 din 05 mai 1950, pentru

revizuirea drepturilor la pensie prin care luându-se în examinare cazul

pensionarului M.P. și constatându-se că acesta a fost expropriat, comisiunea

i-a aplicat dispozițiunile art. 1 din Decretul nr. 3/1950, cu consecința

anulării dreptului de pensionare.

Autorul reclamanților

s-a adresat fostului Consiliu de Stat al Republicii Socialiste România și

fostului Președinte al Comitetului pentru Problemele Administrației Locative,

solicitând să se constate că naționalizarea imobilului s-a făcut cu încălcarea

art. II din Decretul nr. 92/1950 (autorul reclamanților făcând parte din

categoriile exceptate de la naționalizare), cu toate acestea i se face cunoscut

că bunul a cărui restituire o solicită a intrat în proprietatea statului.

În raport de această

situație de fapt și de prevederile actului de naționalizare, tribunalul a

constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu încălcarea

Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la o persoană ce făcea parte dintr-una

din categoriile exceptate de la naționalizare.

Ulterior, reclamanții

au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată

sub nr. 566 din 27 mai 1996, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

au formulat notificare.

Din cuprinsul adresei

nr. 1171 din 17 martie 1998 a S.C. H.N. S.A. București, rezultă că în conformitate

cu prevederile Legii nr. 112/1995 au fost vândute următoarele apartamente din

imobilul situat în strada Clucerului 88, sector 1 București: apartamentul nr.

1, parter, a fost vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 2308 din 17

decembrie 1996 lui I.C. și C.C., apartamentul nr. 2, etaj 1, cu contractul de

vânzare-cumpărare nr. 3127 din 24 martie 1997 lui A.M. și apartamentul nr. 3,

etaj I, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 2309 din 19 decembrie 1996 lui

V.I., contracte depuse la dosar.

În cauză, deși

reclamanții au formulat cerere de restituire în natură în temeiul Legii nr.

112/1995, apartamentele în litigiu au fost vândute chiriașilor cumpărători

înainte de soluționarea cererii de restituire depuse în termen de reclamanți.

Situația este similară

cu cea din cauza P., în care Curtea Europeană a reținut că s-a creat o situație

de incertitudine și nesiguranță juridică, deoarece deși prevederile legislației

interne interziceau vânzarea imobilelor către chiriași înainte de a se

clarifica situația lor juridică și a se verifica valabilitatea titlului

statului, acesta din urmă a vândut imobilul către chiriași.

Prin urmare,

reclamanții se găsesc în situația în care au un "bun" în sensul

Convenției, însă există și o ingerință în dreptul la respectarea dreptului lor

manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, ingerință

care a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamanților și

cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru se poate

realiza prin restituirea în natură a imobilului către reclamanți, cu consecința

constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

beneficiul pârâților.

Noțiunea de

"bun" are un caracter autonom în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, intrând în această categorie atât "bunul actual"

constând într-un titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească

prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar și

"speranța legitimă" care decurge din "interesul patrimonial"

născut din prevederea expresă și neechivocă a legii speciale, în sensul că

proprietarul nu și-a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării

imobilului de către stat.

Vânzarea de către

stat, chiar și unor terți de bună credință a bunului altuia și chiar anterioară

confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamanților,

combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri reprezintă o privare de

proprietate contrară art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Legea nr.

112/1995, invocată de Stat și de către pârâți, nu permitea acestuia să vândă

chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză,

reglementa doar vânzarea bunurilor intrate legal în patrimoniul statului.

În ceea ce privește

apărarea pârâților în sensul că reclamanții au formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001 - procedură suspendată până la soluționarea cauzei de față -,

tribunalul a reținut pe de o parte că, dacă imobilul a fost preluat de stat

fără titlu, cum este cazul în speță, persoana îndreptățită își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării și numai în cazul bunurilor

preluate cu titlu valabil înstrăinate sub orice formă din patrimoniul

administrației publice centrale sau locale persoana îndreptățită are dreptul și

totodată obligația de a notifica organele de conducere ale acesteia pentru

acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, iar pe de altă parte, pârâții nu

pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de

vânzare-cumpărare deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru

recuperarea prețului imobilului și Legea nr. 1/2009, lege prin apariția căreia

riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorilor este eliminat.

Prin rapoartele de

expertiză întocmite în dosarul tribunalului în primă instanță, de către

experții B.M. și D.I. - lucrări la care pârâții nu au avut obiecțiuni, a fost

identificată proprietatea imobiliară a reclamanților, conchizându-se pe de o

parte că apartamentele înstrăinate fac parte din proprietatea autorului

reclamantelor P.C.M., conform autorizației de construire, expertul procedând la

identificare în concret a subsolului, parterului și etajului I, singurul care

nu a făcut obiectul înstrăinării fiind garajul situat la subsol, ce face parte

integrantă din prezenta sentință și pe de altă parte, că în ceea ce privește

terenul, conform autorizației are suprafața totală de 579,61 mp.

Au arătat de asemenea

experții, că în raport de situația din teren și actele dosarului a rezultat că

imobilul S+P+E a fost executat de P.C.M. și este cel de la poziția nr. 4960,

fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, identificarea și măsurarea

terenului fiind făcută cu aparate de ultimă generație.

Prin Decizia civilă

nr. 63 din 6 mai 2010, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondate apelurile

declarate împotriva sentinței menționate de pârâții Primăria Municipiului

București, S.M., C.C. și C.V.

Prin Decizia nr.

4.627 din 31 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca tardiv

recursul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva Deciziei nr. 63 din

6 mai 2010 a Curții de Apel Pitești și a admis recursurile declarate de pârâții

S.M., C.C. și C.V. împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Pentru a decide

astfel, s-a constatat că instanța a omis a se pronunța asupra unui motiv de

apel formulat de pârâta S.M., prin care a invocat nedovedirea de către

reclamanți a faptului că i-ar fi adus la cunoștință intenția de a-și redobândi

proprietatea iar, pe de altă parte, instanța de apel și-a depășit limitele

învestirii sale și a încălcat principiul disponibilității părților,

motivându-și soluția pe prevederile Legii nr. 10/2001, care nu exista la data

introducerii acțiunii - 2 octombrie 1997, reclamanții indicând drept temei

juridic prevederile art. 480 - 481 C. civ. și ale Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia nr. 100

din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a respins

apelurile formulate de pârâții S.M., C.C. și C.V., reținând, în esență,

următoarele:

Prin decizia de

casare s-au admis numai recursurile formulate de pârâții S.M., C.C. și C.V.,

astfel că sentința apelată se impune a fi analizată doar prin prisma motivelor

de apel invocate de către aceștia, nu și a celor formulate de pârâtul

Municipiul București.

Prima instanță a

făcut o analiză corespunzătoare a susținerilor părților, a probatoriului

administrat în cauză și a dispozițiilor legale și nu se impune schimbarea

soluției pronunțată în cauză.

Apelurile motivate de

către apelanții-pârâți nu critică sentința sub aspectul reținerii faptului că

aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut nelegal în cauză, autorul

reclamanților, respectiv bunicul acestora, fiind exceptat potrivit art. II prin

prisma categoriei sociale, aceea de pensionar la data aplicării acestui act

normativ, ceea ce rămâne câștigat cauzei și nu se mai impune a fi analizat.

Constatându-se

nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului casă și teren din

litigiu, aceasta echivalează cu recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului

de proprietate al reclamanților, drept care nu a ieșit niciodată din

patrimoniul autorului M.P., astfel că reclamanții din cauza de față,

moștenitorii acestuia, au dreptul și interesul patrimonial de a solicita restituirea

în natură a bunului care le aparține.

S-a stabilit cu

Cererea nr. 566 din 27 mai 1996, intenția reclamanților de a-și redobândi

proprietatea ce a aparținut autorului lor.

Această cerere este

menționată și în mapa contractului de vânzare-cumpărare nr. 3127/26171 din 24

ianuarie 1997 al pârâtei A.M.

Apelanții-pârâți au

considerat că au dobândit dreptul de proprietate asupra unităților locative

determinate prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

cadrului normativ prevăzut de Legea nr. 112/1995, cât și cu bună-credință

pentru a le reda valoarea titlului de proprietate valabil și preferabil, chiar

dacă imobilul a fost dobândit de la un terț (statul), care nu avea un drept de

proprietate.

Chiriașii au cunoscut

cadrul de naționalizare al imobilelor prin faptul că au ajuns să le folosească

și că în speță nu a fost respectat termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare

a Legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995, necesar depunerii cererii persoanelor

îndreptățite la restituirea în natură, de procedura specială de soluționare în

care se clarifica natura de imobil "fără titlu" ori "cu

titlu", avându-se în vedere că regula instituită în art. 1, de

reglementare numai a situației imobilelor cu destinație de locuințe preluate "cu

titlu", se puteau vinde către chiriași.

În speță, actul

naționalizării este lipsit de eficiență, deoarece au fost încălcate

dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, prin care s-au exceptat de la

naționalizare imobilele unor categorii de proprietari și statul nu poate invoca

proprietatea în baza unui titlu nevalabil prin a vinde imobilul în baza Legii

nr. 112/1995.

Contestarea titlului

statului de către adevărații proprietari ai imobilului rezultă din notarea

cererii nr. 566 din 27 mai 1996, ce se află în mapa fiecărui contract de

vânzare-cumpărare, fiind evidențiată în lista Primăriei Sectorului 1, Serviciul

Spațiu Locativ, la poziția 457.

Anterior întocmirii

celor trei contracte de vânzare-cumpărare, reclamanții au depus cerere în

vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu, astfel că verificarea

faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire formulată în

temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acțiuni în revendicare, s-ar fi înscris

în cadrul minimelor diligențe pe care cumpărătorii trebuiau să le facă înainte

de încheierea actului de dobândire, pentru că numai astfel buna lor credință,

întemeiată pe eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a

vânzătorului, este lipsită de orice culpă sau îndoială, cu consecința salvării

actului de la nulitate.

Legea ocrotește buna

credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla

care este situația juridică a bunului.

Cum în speță este

exclusă buna-credință a pârâților cumpărători, care, cu minime diligențe puteau

să afle că titlul statului a fost contestat prin demersurile făcute de

adevărații proprietari la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, în mod

corect s-a reținut că actele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate

absolută pentru cauză ilicită și cu fraudarea intereselor reclamanților,

conform art. 966 și 968 C. civ.

S-a stabilit și cu

contractul de prestări servicii de administrare imobiliară nr. 41433 din 19

august 1996 și Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului

București de aplicare a Legii nr. 112/1995, faptul că întocmirea actelor de

vânzare-cumpărare putea fi făcută numai după clarificarea situației juridice a

locuințelor, ceea ce în speță nu s-a așteptat.

Pentru aceste

considerente, nu mai era necesară altă înștiințare a locatarilor pentru

intenția de redobândire a proprietății anterioare.

Prin urmare,

înstrăinările către apelanții-pârâți nu s-au făcut cu respectarea condițiilor

cerute de Legea nr. 112/1995, avându-se în vedere și jurisprudența CEDO

(cauzele Păduraru, Porțeanu), din care rezultă că și "o procedură care

constată buna credință a cumpărătorului, la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, nu are niciun efect asupra existenței dreptului de

proprietate al adevăratului proprietar".

Susținerile

apelanților în sensul că nu au fost avute în vedere îndrumările Deciziei nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt nejustificate,

având în vedere faptul că prin această decizie s-au avut în vedere acțiunile în

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce în speță nu e cazul pentru că acțiunea a

fost introdusă anterior apariției acestei legi (2 octombrie 1997).

Instanța de fond a

statuat corect faptul că în contextul legislativ român care guvernează

acțiunile în revendicarea imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de

regimul comunist, vânzarea de către stat al unui bun al altuia, fie și unor

terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție

în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa

totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri contrară art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, se

justifică în speță soluția pronunțată de către instanța de fond, având în

vedere că actele de vânzare-cumpărare s-au încheiat prin încălcarea legii și cu

fraudarea intereselor reclamanților.

Nu pot fi considerate

contractele de vânzare-cumpărare drept titluri de proprietate valabile și prin

urmare ele nu sunt preferabile titlului de proprietate al reclamanților.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții S.M., C.C. și C.V.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

recurs, pârâta S.M. a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat

că actul de vânzare - cumpărare ar fi fost încheiat fără respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cererea reclamanților

pentru restituirea în natură a întregului imobil, implicit a proprietarei,

defuncta A.M., autoarea recurentei S.M., nu putea fi soluționată pozitiv,

întrucât aceștia nu îndeplineau condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr.

112/1995, în sensul că nu locuiau în imobil în calitate de chiriași, iar

spațiul respectiv nu era disponibil, fiind ocupat de chiriași pe baza unor

contracte de închiriere.

Pe de altă parte, în

favoarea pârâtei operează prezumția de bună credință, mai mult, la data

vânzării apartamentelor, chiriașii au avut credința că au contractat cu adevăratul

proprietar.

Această situație

rezultă din faptul că, la data vânzării, statul era proprietarul

apartamentului, titlul său nefiind desființat prin vreo hotărâre

judecătorească. Cumpărătorii au fost convinși că încheie contractul cu

adevăratul proprietar, neputând să aprecieze, chiar cu diligențe normale în ce

măsură titlul statului era sau nu valabil. Aceasta, cu atât mai mult cu cât

Curtea Constituțională se pronunțase la acea dată cu privire la

constituționalitatea Decretului nr. 92/1950 (în acest sens, Decizia nr. 3/1993,

Decizia nr. 21/1993 și Decizia 73/1995) și a Legii nr. 112/1995.

Condiția erorii

comune și invincibile, presupune că titularul aparent al dreptului real, Statul

Român, creează tuturor convingerea legitimă, că este titularul dreptului

respectiv, astfel încât, orice persoană cu o prezență și diligență normală ar

fi perfectat contractul, fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala

valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a susținut,

totodată, că instanța de apel a omis să analizeze și să se pronunțe în legătură

cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în

situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995,

de asemenea, în legătură cu Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale,

prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 47

din Legea nr. 10/2001, întrucât prin acestea se încalcă dreptul de proprietate

al dobânditorului de bună-credință.

Recurenta a mai

susținut că a fost ignorată practica judiciară a Curții Europene în ceea ce

privește drepturile chiriașilor proprietari (cauza Străin și alții împotriva

României - hotărârea din 30 iunie 2005, cauza Atanasiu și alții împotriva

României - hotărârea din 12 octombrie 2010), prin care s-a statuat că

reclamanții nu pot invoca existența unui bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție, întrucât, la data vânzării apartamentelor

către chiriași în baza Legii nr. 112/1995, nu li se recunoscuse dreptul de

proprietate printr-o hotărâre judecătorească și prin care să se fi dispus

expres în sensul restituirii bunului.

recurs, pârâții C.C. și C.V. au arătat că, în mod greșit, s-a apreciat că au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și cu rea-credință, deoarece contractul a fost încheiat după expirarea

termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege, iar reclamanții, deși au

cerut inițial, în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură, la data de 27

mai 1996 au anulat această cerere, solicitând despăgubiri bănești.

Buna-credință a

statului vânzător și a chiriașilor cumpărători s-a păstrat și după această

dată, deoarece din acel moment s-a știut că reclamanții intenționează să obțină

despăgubiri bănești, iar nu restituirea în natură a imobilului. De altfel,

acest lucru nu era posibil în baza Legii nr. 112/1995, foștii proprietari

nelocuind în imobil, iar imobilul nefiind liber.

Nici notificarea formulată

în baza Legii nr. 10/2001, prin care reclamanții au solicitat restituirea în

natură, nu conduce la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare,

deoarece până la data încheierii contractului, nu fusese invocată aplicarea

nelegală a decretului de naționalizare. Or, și sub acest aspect, părțile au

fost de bună-credință, exceptarea de aplicarea naționalizării fiind stabilită

doar cu ocazia acestui proces, deși după mulți ani (19 noiembrie 2009) și de o

manieră discutabilă.

Chiriașii au avut credința

că au contractat cu adevăratul proprietar, iar titlul statului nu fusese

desființat prin vreo hotărâre judecătorească, în favoarea lor operând prezumția

de bună-credință.

Cât privește

verificarea registrelor instanțelor, pentru a afla dacă nu cumva există cerere

de revendicare, argumentele instanței pe acest aspect sunt formale, deoarece

chiriașii știau deja că proprietarii solicită doar despăgubiri prin echivalent

bănesc și, oricum, nu se poate proba că această verificare nu a fost făcută.

Contractul de

vânzare-cumpărare reprezentând un titlu valabil, este preferabil titlului

moștenitorilor foștilor proprietari.

Practica

internațională pe care o invocă în folosul lor reclamanții este favorabilă

recurenților C.: în timp ce reclamanții nu pot invoca folosul lor un bun

câștigat, chiriașii cumpărători sunt îndreptățiți la o speranță legitimă.

Legile nr. 112/1995

și nr. 10/2001 oferă o simplă speranță de restituire, nu o speranță legitimă,

în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO. Foștii proprietari și-au

păstrat calitatea de proprietari, dar primesc exercitarea ei numai după

obținerea unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătorești.

Imobilul în discuție,

chiar și abuziv s-a transmis de facto în patrimoniul statului, care, din acel

moment, a exercitat toate atributele dreptului de proprietate, comportându-se

ca un verus dominus.

În recunoașterea

supraviețuirii unui vechi drept de proprietate care de mult timp a fost

imposibil de exercitat, acest drept reprezintă un bun, dar nu poate fi

considerat, în sensul dispozițiilor CEDO, un bun actual.

De aceea, admiterea

acțiunii în revendicare a foștilor proprietari împotriva chiriașilor

cumpărători, care au respectat legea și au fost de bună-credință, ar aduce

gravă atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursurile sunt nefondate.

Deși formulate prin

cereri de recurs distincte, criticile pârâților persoane fizice vizează aspecte

comune, respectiv modul de soluționare, de către instanța de apel, a cererii în

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate

pentru două apartamente din imobilul situat în București, str. C., în temeiul

Legii nr. 112/1995 și a cererii în revendicarea aceluiași imobil, astfel încât

vor fi analizate împreună, după cum urmează:

În ceea ce privește

cererea în constatarea nulității absolute a celor două contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de către chiriașii din

imobilul în litigiu (respectiv, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2308 din 17

decembrie 1996 încheiat de C.I. și C.C. pentru apartamentul nr. 1 de la parter

și contractul de vânzare-cumpărare nr. 3127 din 24 martie 1997 încheiat de A.M.

- autoarea recurentei S.M. - pentru apartamentul nr. 2 de la etajul 1), prima

instanță a apreciat - iar instanța de apel a confirmat - că pârâții nu au fost

de bună - credință la momentul contractării, astfel încât, în aplicarea art. 45

din Legea nr. 10/2001, au constatat nulitatea absolută a contractelor.

Pentru adoptarea

acestei dispoziții, confirmată în apel, s-a reținut că imobilul în litigiu a

fost preluat fără titlu de către stat de la autorul reclamanților, M.C.P. -

fapt necontestat prin motivele de apel de către pârâți -, iar reclamanții au

formulat cerere de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr.

112/1995, care nu era soluționată la data încheierii contractelor de vânzare -

cumpărare în discuție.

S-a mai reținut că

mențiunea formulării cererii de restituire în natură nr. 566 din 27 mai 1996 se

află în mapa fiecărui contract de vânzare-cumpărare, fiind evidențiată în lista

Primăriei Sectorului 1, Serviciul Spațiu Locativ, la poziția 457.

Această situație de

fapt nu poate fi reevaluată de către această instanță de control judiciar, ale

cărei atribuții se circumscriu verificării legalității deciziei recurate, nu și

a temeiniciei acesteia, pe baza probatoriului administrat.

Din această

perspectivă, nu pot fi reținute susținerile recurenților C.C. și C.V. în sensul

că reclamanții ar fi formulat o cerere pentru acordarea de despăgubiri bănești,

și nu de restituire în natură, în temeiul Legii nr. 112/1995. Nu a fost

indicat, de altfel, niciun înscris din care să reiasă eventuala convertire a

pretenției inițiale de restituire în natură într-o solicitare de acordare de

despăgubiri, cererea datată 27 mai 1996, la care se face referire prin motivele

de recurs, fiind chiar cea prin care s-a solicitat restituirea în natură.

În raport de situația

de fapt reținută, este corectă concluzia instanțelor de fond în sensul că

pârâții nu s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă asupra calității de

proprietar a vânzătorului.

Pentru a opera

protecția legală, nu este suficientă simpla bună-credință, constând în credința

subiectivă a cumpărătorului că vânzătorul este titularul dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind necesară întrunirea unei

situații obiective apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă,

în care s-ar fi aflat orice persoană în locul cumpărătorului.

Fiind vorba despre

principiul de drept error communis facit jus, recunoscut de literatura de

specialitate ca aplicabil în materia efectelor nulității unui act juridic, în

cazul subdobânditorului cu titlu oneros al bunului aparținând altei persoane

decât vânzătorul, nu operează vreo prezumție de bună-credință (care, dealtfel,

este consacrată legal, prin art. 1899 alin. (2) C. civ., doar în ipoteza

particulară a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin

prescripția achizitivă de scurtă - durată), ambele condiții de aplicare a

principiului enunțat trebuind a fi dovedite de către cel care îl invocă,

respectiv recurenții - pârâți din cauză.

Buna-credință cerută

în acest caz trebuie să fie absolută, lipsită de orice culpă sau îndoială.

Formularea unei

cereri de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995 de către adevăratul

proprietar este suficientă pentru înlăturarea bunei-credințe a dobânditorului,

cât timp aceasta demonstrează intenția proprietarului deposedat abuziv de către

stat de a redobândi posesia bunului, iar pârâții, prin minime diligențe, ar fi

putut afla despre formularea cererii de către reclamanți.

De altfel, la data

contractării de către chiriași, fusese adoptată Hotărârea nr. 117 din 23

octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr.

112/1995, prin care s-a arătat că întocmirea actelor de vânzare-cumpărare putea

fi făcută numai după clarificarea situației juridice a locuințelor, ceea ce în

speță nu s-a așteptat.

Convingerea pârâților

în sensul că această cerere nu putea fi soluționată pozitiv este una

subiectivă, care nu poate fundamenta buna-credință cerută pentru aplicarea

principiului error communis facit jus, cât timp cererea reclamanților nu fusese

soluționată până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între

pârâți.

Pe de altă parte,

prin H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice

privind aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut, în art. 1 alin. (5) că

"Imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care

nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul

cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele

îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun".

Ca atare, după

adoptarea acestei hotărâri de guvern, era posibilă oricând formularea unei

acțiuni întemeiate pe dreptul comun, prin care adevăratul proprietar să

solicite restituirea în natură a apartamentului (ceea ce s-a și întâmplat,

reclamanții formulând cererea de față), ceea ce înseamnă că potențiala

cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 era afectată de riscul recunoașterii

posesiei pe cale judecătorească în favoarea adevăratului proprietar, risc pe

care pârâții din cauză și l-au asumat, cu consecința imposibilității existenței

unei atitudini de bună - credință, astfel cum a fost definită anterior.

În ceea ce privește

cererea în revendicare, se constată că, prin criticile formulate, recurenții

pornesc de la premisa formulării acesteia împotriva unor cumpărători de

bună-credință, care se prevalează de un titlu valabil de proprietate, respectiv

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Or, această premisă

este greșită, în condițiile în care, în prealabil soluționării cererii în

revendicare, prima instanță a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, astfel încât aceștia nu pot opune

reclamanților un titlu de proprietate, aflându-se în situația unor posesori

neproprietari.

Desființate fiind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu mai

există niciun impediment pentru restituirea în natură către reclamanți a

apartamentelor înstrăinate către chiriași, iar redobândirea posesiei, ca stare

de fapt, poate avea loc, în speță, chiar în cadrul cererii în revendicare, ce a

fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în

anul 1997.

Potrivit art. 46

(fost 47) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "Prevederile prezentei legi

sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau

solicitând suspendarea cauzei."

Această prevedere nu

a fost constatată ca fiind neconstituțională, recurenta S.M. făcând, în mod

greșit, referire la Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale, care nu

este relevantă în speță.

Prin acea decizie,

s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor actualului art. 47

din Legea nr. 10/2001, fost 48, ce privește situația respingerii, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, a unor acțiuni având ca obiect bunuri

preluate în mod abuziv de stat, până la data intrării în vigoare a legii,

situație ce nu este întrunită în speță, în care cererea era pendinte la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind relevante dispozițiile

art. 46 (fost 47) alin. (1).

Pe temeiul acestor

dispoziții, în cazul acțiunilor pendinte la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, sunt incidente dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr.

10/2001 - în virtutea efectului de imediată aplicare a legii noi situațiilor

juridice nesoluționate definitiv la acel moment -, însă, din punct de vedere

procedural, alegerea căii de valorificare a dreptului subiectiv a fost lăsată

titularului dreptului, acesta putând opta între continuarea judecății și

inițierea procedurii prevăzute de legea specială.

În cauză, reclamanții

au optat pentru continuarea judecății (din moment ce nu ar fi putut obține

restituirea în natură în cadrul Legii nr. 10/2001, până la anularea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995) și,

deși au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura începută în

baza acestei legi este, în prezent, suspendată, dându-se eficiență principiului

electa una via.

În soluționarea

cererii în revendicare a cărei judecată a fost continuată după începerea

activității Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere condițiile în care

proprietarii deposedați abuziv de către stat pot beneficia de restituirea în

natură, astfel cum acestea sunt prevăzute în Legea nr. 10/2001, iar, în speță,

ca urmare a desființării contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea în natură, care reprezintă regula în materia

măsurilor reparatorii preconizate prin legea specială.

Prevederile art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001, la care a făcut referire pârâta S.M. prin

motivele de recurs, nu sunt incidente în cauză, deoarece restituirea în natură

în cazul reglementat ar fi împiedicată doar dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Or, constatându-se nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, nu există nicio rațiune pentru aplicarea

regulii restituirii în natură a imobilului.

Din punct de vedere

procedural, nu se poate pretinde reclamanților să parcurgă procedura Legii nr.

10/2001 pentru a beneficia de restituirea în natură, din moment ce, după cum

s-a arătat, li s-a recunoscut dreptul de a alege procedura în care să-și

valorifice dreptul de proprietate, cu aceleași consecințe ca în cazul în care

ar fi optat pentru cealaltă procedură, respectiv obținerea aceleiași măsuri

reparatorii.

Referirea la Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, într-un recurs în interesul legii nu este relevantă în cauză,

deoarece, astfel cum, în mod corect, s-a arătat în decizia de apel, decizia

dată în interesul legii are în vedere situația cererilor în revendicare formulate

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul în

speță.

Corelația dintre

dreptul comun și Legea nr. 10/2001 în cazul cererilor în revendicare formulate

anterior datei de 11 februarie 2001 este reglementată prin art. 46 alin. (1)

din lege, anterior citat, în sensul opțiunii persoanei îndreptățite, cu efecte

egale, pentru una sau alta dintre proceduri.

Nici referirea la

cauza Atanasiu ș.a. contra României, soluționată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 octombrie 2010) nu este utilă în speță,

întrucât aprecierile Curții cu privire la inexistența unui "bun

actual" în patrimoniul petentei Atanasiu din acea cauză - în absența unei

hotărâri judecătorești prin care s-ar fi dispus restituirea în natură a imobilului

- au fost făcute în contextul în care restituirea în natură a apartamentului ce

a generat litigiul nu mai era posibilă, dat fiind că se respinsese cererea sa

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de chiriașul din respectivul apartament.

Chiar și în această

situație, Curtea a reținut că petenta are un "bun" în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale, constând în dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, înțeles

ca "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul

intern.

Or, în speță, cererea

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost

admisă, situație în care reclamanții beneficiază de măsurile reparatorii recunoscute

de Legea nr. 10/2001, respectiv restituirea în natură, care este, în acest caz,

este posibilă.

Dreptul reclamanților

la restituirea în natură reprezintă un "bun" înțeles ca interes

patrimonial, care trebuie recunoscut și valorificat chiar în prezenta acțiune

în revendicare, în caz contrar, reclamanții fiind privați în mod nejustificat

de bun, în absența oricărui impediment la restituirea în natură.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de

apel a menținut hotărârea primei instanțe, făcând o aplicare corespunzătoare a

legii, motiv pentru care va respinge recursurile ca nefondate, în aplicarea

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții S.M., C.C. și C.V. împotriva Deciziei nr.

100/A din 16 noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 octombrie 2012.

Procesat de GGC - AM