ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 482/2004

Asupra cauzei de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Condamnatul V.G. a făcut contestație

în anulare pentru motivul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,

motivând că împotriva sa au fost pronunțate de către Curtea Supremă de Justiție

două decizii pentru aceeași faptă.

În soluționarea contestației s-a

dispus atașarea dosarelor nr. 1252/2003 în care a fost pronunțată decizia

penală nr. 4002 din 25 septembrie 2003 și nr. 2695/2002 în care a fost

pronunțată decizia penală nr. 481 din 31 ianuarie 2003.

Din actele și lucrările aflate la

dosarele menționate rezultă că, cel condamnat nu se află în situația prevăzută

de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., iar contestația urmează a fi

respinsă ca nefondată pentru cele ce urmează.

Prin sentința penală nr. 196 din 20

mai 2001 a Tribunalului Prahova, s-a dispus condamnarea, printre alții, a

contestatorului V.G. la pedeapsa de 13 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. b) și e), pentru săvârșirea sub forma

complicității a infracțiunii de furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de

art. 26 C. pen., raportat la art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a) și

g), alin. (3) lit. a) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2),

art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 83 C. pen. și art. 10

din Legea nr. 137/1997 a fost revocat beneficiul grațierii pedepsei de 2 ani

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 918/1998 a Judecătoriei Buftea și

s-a dispus ca inculpatul să execute în total 15 ani închisoare.

Apelul declarat de inculpatul V.G. a

fost respins prin decizia penală nr. 205 din 15 mai 2002, pronunțată de secția

penală a Curții de Apel Ploiești.

Prin decizia nr. 481 din 31 ianuarie

2003, pronunțată de secția penală a Curții Supreme de Justiție au fost respinse

ca inadmisibile, recursurile declarate de numiții G.G. și V.N. și ca nefondat recursul

declarat de inculpatul B.D., constatând că inculpații G.L.F. și V.G. nu au

declarat recurs împotriva deciziei sus-menționate.

La 11 septembrie 2003, secția penală

a Curții Supreme de Justiție a luat în examinare recursul declarat de

inculpatul V.G., împotriva deciziei nr. 205 din 15 mai 2002 a Curții de Apel

Ploiești, secția penală, recursul făcând obiectul dosarului nr. 1251/2003.

Prin decizia nr. 4002 din 25

septembrie 2003, recursul declarat de V.G. a fost admis, iar decizia nr. 205

din 15 mai 2002, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și

sentința penală nr. 196 din 20 iunie 2001, pronunțată de Tribunalul Prahova au

fost casate numai cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 83 C.

pen. și art. 10 din Legea nr. 137/1997, dispoziții care au fost înlăturate.

S-a stabilit că inculpatul recurent

urmează să execute numai pedeapsa de 13 ani închisoare și 5 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), n), d)

și e) C. pen.

Rezultă din cele de mai sus că,

împotriva contestatorului au fost pronunțate două hotărâri definitive pentru

aceeași faptă, în sensul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,

câtă vreme prin decizia nr. 481 din 31 ianuarie 2003, Curtea nu a judecat un

recurs al inculpatului, făcând doar constatarea că în acel dosar, în care alți

inculpați au declarat recurs, V.G. nu a făcut o astfel de cerere.

Recursul declarat de inculpat a fost

soluționat prin decizia nr. 4002 din 25 septembrie 2003 a secției penale a

Curții Supreme de Justiție, acesta fiind momentul în care se poate afirma că

împotriva contestatorului a fost pronunțată prima hotărâre definitivă pentru

fapte de complicitate la furt.

Având în vedere și dispozițiile art.

392 alin. (3) C. proc. pen., contestația în anulare urmează să fie respinsă ca

nefondată.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația

în anulare formulată de contestatorul V.G. împotriva deciziei penale nr. 481

din 31 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție.

Obligă contestatorul să plătească

statului suma de 700.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

27 ianuarie 2004.