ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 998/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 907 din 14

octombrie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca

nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul T.W.E. împotriva

mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 920 din 7 august 2001, emis

de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 1363/2000.

S-a reținut că, la data de 30 iunie

2003, condamnatul T.W.E. a formulat contestație la executare împotriva

mandatului de executare a pedepsei închisorii emis de instanța de executare

menționată.

În motivarea contestației,

contestatorul a arătat că prin sentința nr. 715 din 7 noiembrie 2000 a

Tribunalului București, secția I penală, a fost condamnat la 3 ani închisoare,

pentru comiterea, la data de 11 martie 1998 a infracțiunii de furt calificat,

prevăzută de art. 208 alin. (1) și (2) – art. 209 alin. (1) lit. i) și alin.

ultim C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 – art. 76 lit. a) C.

pen.

Curtea de Apel București, judecând

apelul, a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută de art. 208 –

art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen. și a majorat pedeapsa de 5 ani închisoare.

Contestatorul a solicitat

înlăturarea dispozițiilor art. 209 alin. ultim C. pen. și reducerea pedepsei

aplicate.

În drept, contestatorul a invocat

dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., precum și dispozițiile O.U.G. nr.

207/2000.

Analizând actele existente la dosar,

instanța a constatat că prin sentința nr. 715 din 7 noiembrie 2000, Tribunalul

București, secția I penală, a aplicat inculpatului T.W.E. o pedeapsă de 3 ani închisoare,

pentru săvârșirea, în perioada 11 martie 1998 – 23 aprilie 1998 a infracțiunii

de furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 208 alin. (1) și (2)

– art. 209 alin. (1) lit. i) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) și art. 74 – art. 76 lit. a) C. pen.

Prin decizia nr. 97/ A din 20

februarie 2001, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul

declarat împotriva hotărârii primei instanțe de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, a desființat în parte hotărârea atacată, a dispus

schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 208 – art. 209

lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 C. pen. texte de

lege în baza cărora a condamnat pe inculpatul menționat la 2 ani închisoare.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 3524 din 3 iulie 2001 a admis recursul declarat

împotriva acestei din urmă hotărâri de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, a dispus schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de

art. 208 – art. 209 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpatul menționat la pedeapsa de

5 ani închisoare.

Așadar, în raport de împrejurarea că

s-a aplicat o pedeapsă mai mare prin înlăturarea dispozițiilor art. 74 C. pen.,

contestația la executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc.

pen., nu este întemeiată.

Împotriva acestei sentințe,

condamnatul a declarat apel, susținând că în mod greșit contestația la executare

a fost respinsă, în raport de dispozițiile Legii nr. 543/2002 privind grațierea

unor pedepse, art. 14, art. 18 și art. 28 C. pen., precum și art. 1, art. 66 și

art. 333 C. proc. pen.

Curtea de Apel București, secția a

II-a, prin decizia nr. 766/ A din 16 decembrie 2003, a respins apelul declarat

de condamnatul menționat, ca nefondat.

În motivarea acestei decizii,

instanța de apel a reținut că, în mod corect, instanța de executare a apreciat

că nu operează o cauză de reducere a pedepsei în condițiile art. 461 lit. d) C.

proc. pen., raportat la art. 14 C. pen., sancțiunea de 5 ani închisoare fiind

situată între limitele de pedeapsă prevăzute de norma incriminatoare.

Totodată, instanța de apel a reținut

că, în raport de încadrarea juridică dată faptei, pedeapsa aplicată este

exceptată expres de la grațiere în temeiul art. 3 alin. (2) lit. a) pct. 12 din

Legea nr. 543/2002.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

condamnatul T.W.E. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor pronunțate

și reducerea pedepsei.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Sub un prim aspect, contestația la

executare fiind un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul

executării hotărârii de condamnare, pe această cale nu pot fi puse în discuție

și examinate chestiuni de fond privitoare la nelegalitatea sau netemeinicia

hotărârii penale definitive, aceasta fiind cantonată strict la aspecte de

nelegalitate ce s-ar constata cu ocazia punerii în executare a hotărârii.

Ca atare, excede examinării în

cadrul contestației la executare criticile formulate de condamnat referitoare

la înlăturarea de către instanța de recurs în ciclul ordinar al judecării

cauzei penale, a dispozițiilor art. 74 C. pen. și drept urmare, înlăturării

efectelor circumstanțelor atenuante judiciare, în sensul stabilirii cuantumului

pedepsei, între minimul și maximul prevăzut de norma incriminatoare. Astfel,

chiar dacă înlăturarea, cu autoritate de lucru judecat, a dispozițiilor art. 74

C. pen., ar fi greșită, această situație nu poate fi pusă reexaminării decât în

urma exercitării unui recurs în anulare.

Pe de altă parte, în raport de

natura contestației la executare și pentru a evita ca un mijloc procesual de

rezolvare a unor incidente la executare să împiedice procedura normală de

punere în executare a hotărârilor penale definitive, legea procesual penală a

determinat limitativ cazurile în care poate fi folosită contestația la

executare.

Art. 461 lit. d) C. proc. pen., pe

care contestatorul și-a întemeiat contestația la executare, privește invocarea

amnistiei, prescripției, grațierii sau oricărei alte cauze de stingere ori de

micșorare a pedepsei, precum și orice incident ivit în cursul executării.

Or, după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare, la data de 3 iulie 2001, a fost adoptată Legea nr. 543/2002,

împrejurarea în raport de care o contestație la executare este admisibilă, însă

în mod corect s-a reținut de către instanțe că aceasta este neîntemeiată, în

raport de exceptarea expresă a pedepsei de la aplicarea actului de clemență

menționat.

Pe de altă parte, în cauză nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 14 C. pen., invocate de contestator, așa cum

în mod judicios au reținut instanțele.

Ca atare, hotărârile pronunțate în

cauză, cu referire la hotărârea instanței de executare, precum și a instanței

de apel care, respingând calea de atac exercitată de contestator, a menținut

hotărârea primei instanțe, nu sunt supuse nici unuia din cazurile de casare

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de condamnatul T.W.E., ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu și care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul T.W.E. împotriva deciziei penale nr. 766/ A din 16

decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurent să plătească

statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 februarie 2004 .