ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2583/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 81 din 28

ianuarie 2003, Tribunalul București a respins contestația formulată de

condamnatul H.C., împotriva executării sentinței penale nr. 57 din 9 februarie

1999 a aceleiași instanțe, rămasă definitivă, prin care acesta a fost condamnat

la pedeapsa rezultantă de 19 ani închisoare, pentru săvârșirea a două

infracțiuni de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b) și f),

infracțiunea de nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prevăzută de art.

279 alin. (1) C. pen., infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin.

(1) și alin. (4), raportat la art. 209 lit. a), e), g) și i) C. pen. și

infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, toate cu

aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. și art. 13 din același cod.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că inculpatul a beneficiat de principiul legii mai favorabile în

cursul procesului schimbându-se încadrarea juridică, din infracțiunea de furt

calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) și (4), raportat la art. 209 alin.

(1) lit. a), e), g) și i) și alin. (3) C. pen., în infracțiunea de furt

calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) și (4), raportat la art. 209 lit. a),

e), g) și i), cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 5 din O.U.G. nr. 207/2000.

Curtea de Apel București, prin

decizia penală nr. 129 din 5 martie 2003, a respins, ca nefondat, apelul prin

care condamnatul, invocând din nou prevederile art. 15 C. pen. și art. 461 lit.

d) C. proc. pen., a cerut reducerea pedepsei.

Împotriva menționatelor hotărâri,

condamnatul H.C. a declarat recurs, în temeiul art. 385

9

alin. (1) pct.

17

1

C. proc. pen., susținând că cele două instanțe au interpretat

greșit prevederile art. 461 lit. d) C. proc. pen.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 461 lit. d) C. proc.

pen., pe calea contestației la executare se poate invoca, printre altele și

orice cauză de strângere ori de micșorare a pedepsei.

Pe de altă parte, art. 15 C. pen.,

reglementează principiul aplicării legii mai favorabile în cazul pedepselor

definitive, acesta presupunând intervenția unei legi care prevede o pedeapsă

mai ușoară, situație care poate fi invocată pe calea contestației la executare,

prevăzută de art. 461 lit. d) C. proc. pen.

Cum însă, în cazul pedepselor

definitive, aplicarea legii mai favorabile este facultativă, având în vedere

gravitatea sporită a infracțiunilor săvârșite, dintre care două au fost comise

prin acte de violență, valoarea ridicată a prejudiciilor provocate,

împrejurarea că la săvârșirea faptelor au fost atrași și minori, petiționarul

fiind cunoscut cu antecedente penale, aplicarea în cauză a unor pedepse

orientate spre maximul special prevăzut de lege este deplin justificată,

neimpunându-se reducerea lor.

În consecință, recursul formulat de

condamnat nefiind întemeiat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., urmează a fi respins, ca atare, cu obligarea recurentului la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul contestator H.C., împotriva deciziei penale nr. 129/ A

din 5 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurentul condamnat la

plata sumei de 650.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

150.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

29 mai 2003.