ÎCCJ, Decizia nr. 297/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 308 din 5 aprilie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul D.C. la câte 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), cu aplicarea art. 13 și a art. 37 lit. b) C. pen. și a infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. e), g) și i), cu aplicarea art. 13 și a art. 37 lit. b) C. pen., precum și la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), g) și i), cu aplicarea art. 13 și a art. 37 lit. b) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.

Curtea de Apel București, secția a II –a penală, prin decizia penală nr. 485 din 9 august 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat și, admițând apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică a faptelor și a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), i) și alin. 2 lit. c), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., tot la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum și la 8 ani închisoare pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. b) și a art. 13 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, aplicându-i-se totodată, în baza art. 65 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, inculpatul a declarat recurs, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2317 din 16 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Ulterior, inculpatul a formulat contestație în anulare împotriva deciziei instanței de recurs.

Contestația în anulare a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 1796 din 31 martie 2004 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, cu motivarea că, prin calea de atac exercitată, nu este invocat nici unul din cazurile expres și limitativ enumerate prin art. 386 C. proc. pen., în care sunt arătate temeiurile pe care se poate baza o atare cale de atac.

Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin art. 392 alin. (4) C. proc. pen., în care sunt reglementate căile de atac ce se pot exercita împotriva hotărârii pronunțate asupra contestației în anulare, se prevede că „sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului”.

Așa fiind, cât timp recursul a fost declarat de inculpat împotriva unei decizii date de însăși instanța de recurs asupra contestației, pentru care legea nu prevede nici o cale de atac, se constată că recursul formulat în cauză nu este admisibil.

În consecință, urmează a se dispune respingerea recursului, ca inadmisibil și a-l obliga pe inculpat să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.C. împotriva deciziei nr. 1796 din 31 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 15 noiembrie 2004.