ÎCCJ, Decizia nr. 133/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 158 din 19

decembrie 2002, Tribunalul Călărași a condamnat, între alții, pe inculpații:

- N.I.D. la câte 3 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat prevăzută de art. 208 alin.

(1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen. și de complicitate

la furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) și art.

209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., precum și la 2 ani închisoare pentru

tentativă la infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 20 raportat la art.

208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., dispunându-se ca

acest inculpat să execute, în baza art. 33 și art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa

de 3 ani închisoare;

- C.C.M. la 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1)

raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 41 alin.

(2) și a art. 37 lit. b) C. pen.;

- V.C. la 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1)

raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 41 alin.

(2) și a art. 37 lit. b) C. pen., precum și la câte 3 ani închisoare pentru

săvârșirea a două infracțiuni de furt calificat prevăzute de art. 208 alin. (1)

raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. b)

C. pen., dispunându-se, în baza art. 33 și art. 34 lit. b) C. pen., ca acest

inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare.

S-a dedus din pedepsele aplicate

durata arestării preventive, pentru inculpații N.I.D. și V.C. cu începere de la

27 mai 2002 până la 19 decembrie 2002, iar pentru inculpatul C.C.M. cu începere

de la 16 septembrie 2002 până la 19 decembrie 2002.

A fost menținută starea de arest a

inculpaților.

Împotriva sentinței au declarat apel

procurorul și inculpații C.C.M. și V.C.

Prin decizia penală nr. 212/A din 11

aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelurile

și, desființând în parte sentința, a schimbat încadrarea juridică a faptelor

inculpatului N.I.D. în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) și

i), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., pentru care i-a majorat pedeapsa la 3

ani și 6 luni închisoare, în art. 26 raportat la art. 208 și art. 209 alin. (1)

lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., pentru care i-a

majorat pedeapsa la 4 ani închisoare, precum și în art. 20 raportat la art. 208

și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.,

pentru care i-a menținut pedeapsa de 2 ani închisoare, dispunând în baza art.

33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea de 4 ani închisoare. Prin aceeași decizie, a fost majorată la 5 ani și 6

luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului C.C.M. pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g),

i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 37 lit. b) C. pen., iar în ceea ce

privește pe inculpatul V.C. a fost majorată la 4 ani și 6 luni închisoare

pedeapsa stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat

la art. 209 alin. (1) lit. a), g), i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art.

37 lit. d) C. pen. și au fost majorate la câte 3 ani și 6 luni închisoare

celelalte pedepse, dispunându-se în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C.

pen. ca acest ultim inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani și 6

luni închisoare.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel, au declarat recurs procurorul și inculpații, fiind fixat termen, pentru

judecarea recursurilor, la 19 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 13 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 12 septembrie 2003.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu

obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații N.I.D., C.C.M. și V.C. împotriva încheierii

din 13 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 3625/2003.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor

fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

25 august 2003.