ÎCCJ, Decizia nr. 131/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 39 din 20 ianuarie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, inculpatul B.C. a fost condamnat la 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e), cu aplicarea art. 13 C. pen., precum și la câte 5 ani închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. e), cu aplicarea art. 13 C. pen. și a unei infracțiuni de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. g) și e), cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 6 luni închisoare.

S-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive, cu începere de la 14 martie 2002 până la 20 ianuarie 2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului. Împotriva sentinței au declarat apel procurorul și inculpatul. Prin decizia penală nr. 278 din 21 mai 2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis ambele apeluri și, desființând parțial sentința, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru fiecare din cele trei infracțiuni de tâlhărie, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat grațiată integral pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea de furt calificat, iar conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen.

a contopit pedepsele negrațiate în pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. Împotriva deciziei pronunțate în apel, au declarat recurs procurorul și inculpatul, fiind fixat termen la 13 august 2003. Prin încheierea din 13 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 12 septembrie 2003. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva încheierii din 13 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3229/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 25 august 2003.