ÎCCJ, Decizia nr. 201/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 146 din 17

februarie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, între

alții, pe inculpatul C.M.A. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

)

lit. a), cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., precum și la 5 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 alin. (1) din

Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., dispunând, în

baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., ca acest inculpat să execute

pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 28 august 2002 până la data pronunțării

sentinței și a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 287/A din 19

mai 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis ambele

apeluri și, desființând în parte sentința, a înlăturat aplicarea art. 74 C.

pen. și a majorat la 7 ani închisoare pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de

tâlhărie, precum și la un an și 6 luni închisoare pedeapsa stabilită pentru

infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, iar în

baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat grațiată această din urmă

pedeapsă.

Împotriva acestei decizii,

inculpatul C.M.A. a declarat recurs, fiind fixat termen, în vederea judecării,

la 8 octombrie 2003.

Prin încheierea din 23 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 21 august 2003.

La data de 19 august 2003,

întemeindu-se pe aceleași dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, a prelungit din nou, prin încheierea din acea zi, durata arestării

inculpatului până la 20 septembrie 2003.

Inculpatul C.M.A. a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul C.M.A. împotriva încheierii din 19 august 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

2545/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați de Ministerul Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

15 septembrie 2003.