ÎCCJ, Decizia nr. 323/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 323/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 254 din 11
martie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe
inculpatul P.V. la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare și 4 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pentru
săvârșirea a două infracțiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit.
a), d), e) C. pen. cu aplicarea art. 13 din același cod.
Curtea de Apel București, secția I
penală, prin decizia penală nr. 279 din 22 mai 2003, a admis apelul declarat de
Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva hotărârii primei instanțe,
a desființat sentința atacată și, pe fond, a descontopit pedeapsa rezultantă, a
schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2)
lit. a), d), e) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.
a), b), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod, text în baza
căruia l-a condamnat pe inculpat la 6 ani și 6 luni închisoare, a contopit
pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită
cu 6 luni.
Împotriva acestei din urmă hotărâri
inculpatul P.V. a declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la
9 octombrie 2003.
La data de 24 iulie 2003 s-a fixat,
din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării
inculpatului.
Având în vedere că măsura arestării
preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și
prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de
condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și
prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160
d
C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală
și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu
încă 30 zile.
La 21 august și 18 septembrie 2003,
secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea
măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate la datele
menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 21
septembrie 2003 și apoi până 20 octombrie 2003, inclusiv.
Împotriva încheierii din 21 august
2003 inculpatul P.V. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1)
C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de
fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea
preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform
art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.
385
12
alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din
oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea
sau revocarea acestei măsuri”.
Dar, în timp ce prin alin. (2) din
același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu
recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C.
proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau
revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind, și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10
iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe
prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru
încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de
recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a
considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,
în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie
o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,
apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată
cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei
instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea
ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale
referitoare la competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., mai este
impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă
principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța
firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată
separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de
inculpat, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va
respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin.
(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la
plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de
avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
inculpatul P.V. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de Curtea
Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2665/2003, ca inadmisibil.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din
care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din
oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2003,
în ședință publică.