ÎCCJ, Decizia nr. 103/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1962 din 13 martie 2001, Tribunalul București, secția comercială, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților I.G., B.M. și I.E., privind obligarea pârâtei SC E. SA, la plata dividendelor. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 1429 din 30 noiembrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul I.G., împotriva hotărârii primei instanțe. Prin decizia nr. 733 din 7 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamantul I.G., împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și încheierea de ședință din 25 septembrie 2001 și a trimis cauza, aceleiași instanțe, în vederea rejudecării.

Curtea de Apel București, secția a VI - a comercială, prin decizia nr. 65/A din 14 noiembrie 2003, în rejudecare, a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanții I.G. și B.M. au declarat recurs. La termenul din 14 decembrie 2004, fixat pentru judecarea recursului, recurenții-reclamanți au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 15 lit. k) din Legea nr. 146/1997, în raport cu prevederile art. 16 din Constituția României, raportat la art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21, art. 51, art. 52 și art. 53 din legea fundamentală, art. 1, art. 2, art. 7, art. 8 și art. 27 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin încheierea pronunțată la data de 24 ianuarie 2005, secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu motivarea că dispozițiile art. 15 lit. k) din legea privind taxele de timbru, a căror control de constituționalitate recurenții îl cer, nu are legătură cu cauza, întrucât se referă la societăți comerciale agricole pe acțiuni, categorie din care pârâta nu face parte. Împotriva acestei încheieri, recurenții-reclamanți au declarat recurs, criticile privind încălcarea de către instanța de recurs, a dispozițiilor art. 146 din Constituția României și art. 246 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, este admisibilă în măsura în care îndeplinește, cumulativ, următoarele condiții: - excepția de neconstituționalitate privește un act normativ dintre cele prevăzute de art. 146 din Constituția României; - soluționarea cauzei depinde de excepția invocată, în sensul că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu aceasta; - textul legal cu privire la care se invocă excepția de neconstituționalitate, să nu fi făcut obiectul stabilirii constituționalității potrivit art. 46 lit. a) din Constituția României și nici să nu fi fost constatat ca fiind neconstituțional, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale”. Or, examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată a constatat că art. 15 lit. k) din Legea nr. 146/1997, nu are legătură cu cauza. Examinând cauza sub acest aspect, cu referire la părțile între care s-a legat raportul procesual, se constată că instanța de judecată a reținut corect existența finelui de neprimire statuat prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu referire la art. 29 alin. (1) din același act normativ, instanța de judecată, sesizată cu excepția de neconstituționalitate, a pronunțat o hotărâre legală, așa încât recusul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici. Neîntemeiată este și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., care privesc renunțarea la judecată, fără legătură cu încheierea atacată. În fine, nici critica privind îngrădirea dreptului la exercitarea unei căi de atac nu este întemeiată, atâta timp, cât petentul a declarat recurs împotriva încheierii și acesta a fost examinat în fond.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.G. și B.M., împotriva încheierii din 24 ianuarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 3730/2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.