ÎCCJ, Decizia nr. 103/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1962 din

13 martie 2001, Tribunalul București, secția comercială, a respins, ca

neîntemeiată, cererea reclamanților I.G., B.M. și I.E., privind obligarea

pârâtei SC E. SA, la plata dividendelor.

Curtea de Apel București,

secția comercială, prin decizia nr. 1429 din 30 noiembrie 2001, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul I.G., împotriva hotărârii primei

instanțe.

Prin decizia nr. 733 din 7

februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul

declarat de reclamantul I.G., împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat

decizia atacată și încheierea de ședință din 25 septembrie 2001 și a trimis

cauza, aceleiași instanțe, în vederea rejudecării.

Curtea de Apel București, secția

a VI - a comercială, prin decizia nr. 65/A din 14 noiembrie 2003, în rejudecare,

a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, reclamanții I.G. și B.M. au declarat recurs.

La termenul din 14 decembrie

2004, fixat pentru judecarea recursului, recurenții-reclamanți au invocat

excepția de neconstituționalitate a art. 15 lit. k) din Legea nr. 146/1997, în

raport cu prevederile art. 16 din Constituția României, raportat la art. 1 alin.

(5), art. 20, art. 21, art. 51, art. 52 și art. 53 din legea fundamentală, art.

1, art. 2, art. 7, art. 8 și art. 27 alin. (2) din Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Prin încheierea pronunțată

la data de 24 ianuarie 2005, secția comercială a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu motivarea că

dispozițiile art. 15 lit. k) din legea privind taxele de timbru, a căror

control de constituționalitate recurenții îl cer, nu are legătură cu cauza, întrucât

se referă la societăți comerciale agricole pe acțiuni, categorie din care

pârâta nu face parte.

Împotriva acestei încheieri,

recurenții-reclamanți au declarat recurs, criticile privind încălcarea de către

instanța de recurs, a dispozițiilor art. 146 din Constituția României și art. 246

C. proc. civ.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din dispozițiile art. 29 alin.

(1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cererea de

sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepțiilor de

neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, este

admisibilă în măsura în care îndeplinește, cumulativ, următoarele condiții:

- excepția de

neconstituționalitate privește un act normativ dintre cele prevăzute de art. 146

din Constituția României;

- soluționarea cauzei

depinde de excepția invocată, în sensul că dispoziția legală a cărei

neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu aceasta;

- textul legal cu privire la

care se invocă excepția de neconstituționalitate, să nu fi făcut obiectul

stabilirii constituționalității potrivit art. 46 lit. a) din Constituția

României și nici să nu fi fost constatat ca fiind neconstituțional, printr-o

decizie anterioară a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 alin. (6)

din Legea nr. 47/1992, republicată, „dacă excepția este inadmisibilă, fiind

contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o

încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale”.

Or, examinând cererea de

sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată a constatat că art. 15 lit.

k) din Legea nr. 146/1997, nu are legătură cu cauza.

Examinând cauza sub acest

aspect, cu referire la părțile între care s-a legat raportul procesual, se

constată că instanța de judecată a reținut corect existența finelui de

neprimire statuat prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, respingând cererea

de sesizare a Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

republicată, cu referire la art. 29 alin. (1) din același act normativ, instanța

de judecată, sesizată cu excepția de neconstituționalitate, a pronunțat o

hotărâre legală, așa încât recusul se constată a fi nefondat sub aspectul

acestor critici.

Neîntemeiată este și critica

privind încălcarea dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., care privesc

renunțarea la judecată, fără legătură cu încheierea atacată.

În fine, nici critica

privind îngrădirea dreptului la exercitarea unei căi de atac nu este întemeiată,

atâta timp, cât petentul a declarat recurs împotriva încheierii și acesta a

fost examinat în fond.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții I.G. și B.M., împotriva încheierii din 24

ianuarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, în dosarul nr. 3730/2003.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.